14 mai: Camil Petrescu, n. 22 aprilie 1894 -  d. 14 mai 1957

 

    Se naşte în Bucureşti, ca fiu natural al unui mic funcţionar la poştă, de fel din Brăila. Ambii părinţi dispar curând, va fi crescut de doica sa din cartierul Moşilor. Bursier datorită rezultatelor strălucite, va urma liceul Sf. Sava, apoi liceul Gh. Lazăr, bacalaureat în 1913, apoi Facultatea de Filosofie şi Litere, licenţa Magna cum laude. Va fi profesor şi gazetar la Timişoara. În 1916 este mobilizat pe front, participă la lupte, este rănit, va fi spitalizat şi retrimis pe front, luptând la Mărăşti, Caşin şi Oituz, luat prizonier la unguri şi eliberat abia în 1918. Explozia unei bombe îi aduce surditatea la una dintre urechi, infirmitate ce îl va marca pentru totdeauna, îngreunând comunicarea cu semenii.

Debutase în Facla, 1914 cu articolul Femeile şi fetele de astăzi. De altfel N.D. Cocea a fost unul dintre mentorii săi şi inspiratorul unor personaje din piesele şi din romanele sale; din 1921 frecventează Cenaclul Sburătorul, de care se va desolidariza în 1933. A debutat în volum cu Poezii, 1923 şi a mai publicat câteva volume.  Cele două romane ale sale l-au propulsat în plutonul fruntaş al prozatorilor interbelici, prezentat de G. Călinescu în tripletă valorică alături de Rebreanu şi H.P. Bengescu. A scris multe piese de teatru, poate mai adecvate temperamentului său împătimit după controverse, de dezbateri intelectuale, ideologice şi morale. Sub deviza: "conştiinţa este singura existenţă".

 

Romane: ''Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război'' (1930); Patul lui Procust (1933); Un om între oameni (1953 - 1957, rămas neterminat)

Nuvele: Turnul de fildeş (1950); Moartea pescăruşului (1950);  Mănuşile (1950); Cei care plătesc cu viaţa (1950)

Poezie: Versuri. Ideea. Ciclul morţii (1923); Un luminiş pentru Kicsikem (1925); Transcedentalia (1931); Din versurile lui Ladima (1932)

Dramaturgie: Jocul ielelor 1918; Act veneţian, 1918-1946; Suflete tari, 1921; Danton, 1924-1925; Mioara, 1926: Mitică Popescu,1925-1926; Dona Diana, comedie în gustul Renaşterii în zece tablouri după Moreto, 1938; Iată femeia pe care o iubesc, 1943; Prof. dr. Omu vindecă de dragoste, 1946; Bălcescu, 1948; Caragiale în vremea lui, 1955

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Camil_Petrescu

 http://agonia.ro/index.php/author/0002672/index.html

 http://www.istoria.md/articol/589/Camil_Petrescu,_biografie

***

Prin romanele sale Camil Petrescu  are un loc de frunte, pentru totdeauna asigurat, între marii scriitori interbelici; el a rupt programatic legătura cu tradiţionalismul sămănătorist şi a militat pentru înnoirea procedeelor romaneşti. Proustian în stil, amestecând planurile şi cultivând digresiunile şi adăugirile explicative, în funcţie de fluxul amintirilor şi de imprevizibilul vieţii spirituale a personajului, în fapt Camil Petrescu s-a plasat la jumătatea distanţei dintre Stendhal şi Proust, forjindu-şi un stil propriu, inconfundabil. În anii 50 îl învăţam la liceu cu romanele sale din lumea bună a Bucureştiului anilor 20, iar despre poezia sa, despre dramaturgie nu se spunea chiar nimic. Cu atât mai puţin despre eseurile sale filosofice, sau despre opţiunile politice din timpul războiului spre Est. Dramaturgiei sale i-a venit rândul în anii 60-70, când majoritatea pieselor sale au fost jucate pe scenă, cu mare succes sau au fost interpretate în cadrul faimoasei emisiuni "Teatru la microfon". Se simţea o mare nevoie de scriitori care "au văzut idei", câtă vreme propaganda ne copleşea/ne dezgusta cu prelucrări marxist-leniniste frizând imbecilitatea. Se poate afirma că îşi câştigase un public al său, admirator al disputelor de conştiinţă din piesele sale: Suflete tari, Jocul ielelor, Act veneţian, Danton - piesă mult superioară celei a unui autor francez, jucată şi pe scenele noastre; mai puţin al unor piese precum Mitică Popescu, Mioara, Profesor doctor Omu etc.

G. Călinescu, în a sa nepieritoare Istorie, îl tratează cu toată consideraţia, ca scriitor de mare vocaţie, indicând totuşi unele stridenţe, mai ales legate de faptul că autorul scrie mereu din punctul său de vedere, deci nu prea are şanse să creeze personaje puternice, distincte. Iată doar câteva delimitări: "tonul acela tipic de iritaţie", "inexperienţa aproape totală a autorului în materie de viaţă", "un solitar impulsiv", "jucând febril comedia observaţiei", "Eroii sunt preocupaţi numai de probleme de conştiinţă", „suferinţa lui este extraordinară", dar totodată este "grandilocventă", "filosof într-o lume de neştiutori de carte cinici"... Cum e şi firesc, aceste observaţii nu trebuiesc luate în grav, ele sunt parte din portretul spiritual făcut autorului de marele Călinescu, aflat el însuşi în competiţie, ca romancier. 

Mi-a fost dat să urmăresc de curând, la televizor un film după Enigma Otiliei şi un altul după Ultima noapte de dragoste. Nu va fi vorba despre viziunea regizorală, aici ne putem aştepta la surprize chiar de tot neplăcute. În filmul după Călinescu, idila Felix-Otilia poate fi luată drept un pretext pentru a pătrunde în universul fabulos al familiei din mahalaua Antim, cu personaje balzaciene memorabile; în filmul după Camil Petrescu te irită tonul sclifosit al replicilor, obstinata dispută de idei, practic fără legătură cu mersul acţiunii, misoginismul autorului, şi din nou replicile prezumţioase, mereu forţate, căzând alături de sensul vieţii. Un film după Camil este mai mult decât riscant... Nu am recitit de multă vreme romanele lui Camil, ca să-mi verific impresiile despre nişte cărţi pe care le-am ţinut întotdeauna foarte sus în aprecierile mele...

*

La nr. 3 din Intrarea Camil Petrescu scriitor, pe fațada unei vilișoare, greu detectabil de pe trotuar, există un basorelief al lui Camil Petrescu. Imaginea se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, 2009. 

Ion Lazu - Imagini recente, 8