6 mai: Laurenţiu Ulici, n. 6 mai 1943 - m. 16 nov. 2000
A încetăţenit în literatura română contemporană ideea
generaţiilor literare, pe care le vedea succedându-se cam la zece ani. S-a
ocupat pe rând de şaizecişti, de şaptezecişti şi optzecişti, concentrându-se în
special pe debuturile scriitorilor, poate din dorinţa de a descoperi noile nume
de nădejde ale scrisului românesc; o făcea poate şi din convingerea că opera de
debut poartă in nuce cifrul personalităţii scriitoriceşti;
poate şi din dorinţa de a fi alături de condeiele nou venite, de la care s-ar
fi aşteptat o emancipare a literelor române.
Oricum, foarte curând, afirmându-se în
câmpul criticii literare, a susţinut rubrici de întâmpinare la reviste din
Capitală dar şi la multe din revistele literare din ţară. O minte limpede,
rapidă în discernerea elementelor de text literar, dar şi o sănătoasă încredere
în sine l-au propulsat în prima linie a criticii tinere. Combativ, mereu pe
fază, s-a dedicat total cercetării fenomenului literar din stricta actualitate.
A debutat în volum, la 28 de ani, cu Recurs,
eseuri, 1971. Titlul ar sugera dorinţa de a institui un punct de vedere nou,
original, personal asupra problemelor privind creaţia literară. Prezenţă
agreabilă, de tânăr bine legat, înalt, ochelarist, despre care te-ai fi
aşteptat să afli că practică cine ştie ce sporturi de mare angajament, când el
se dedicase deja sportului minţii şi sensibilităţii, L.U. nu dădea semne de
timiditate, ci dimpotrivă. Uşorul defect de dicţie nu-i inducea vreun complex,
care pe alţii îi plasează în espectativă prelungită. Gândul mă duce la
faptul că însuşi Moise, cu mintea sa fantastică-răzbătătoare-vizionară, era
marcat de bâlbâială, vorbindu-le celor din neam prin intermediul lui Aaron,
fratele mai mic. Cum de asemenea, mai aproape de noi, dar caz despre care abia
acum aflu, Nicolae Bălcescu nu şi-a lecturat Proclamaţia din motivul unei
similare deficienţe de vorbire. La L.U. abia de era sesizabilă şi verva sa
susţinută făcea să se estompeze rapid prima impresie. Încă o observaţie: nu te
instalezi-lansezi în critica literară, nu te plasezi de bună voie în mijlocul cuibului
de viespi al autorilor dacă nu ai despre sine părerea că îi poţi
domina/anihila/ţine la respect.
Toţi cei care au scris despre L.U. au
remarcat faptul că s-a pasionat de debutanţi, de noii veniţi în arenă, chiar
dacă impulsul spre creaţia literară nu a fost dus la capăt. De aici volumele
succesive de Prima verba, iniţiate în
1974 şi ajunse la volumul IV în 2005, ele reprezintă cam trei sferturi
din bibliografia criticului. Ce-i drept, a contribuit la recuperarea în epocă a
unor mari scriitori interbelici. Şi a întocmit o Antologie 1001 poezii româneşti, în 4 volume, lucrare necesară,
care pe destui poeţi i-a nemulţumit, cum e de aşteptat în astfel de cazuri.
Dar abia după Decembrie L.U. a ieşit în
faţă cu marile şi multiplele-i disponibilităţi. S-a manifestat activ în
reorganizarea Uniunii Scriitorilor (devenind director din 1990 al noului Luceafărul, unde cu doar 3 colaboratori
făcea o revistă la care pe vremuri lucraseră de zece ori pe-atâţia redactori),
în 1993 era vicepreşedintele acesteia - Şi i se pune la activ manevra prin care
USR a devenit beneficiara chiriei de la Casa Vernescu, găina cu ouă de aur a
scriitorimii, de atunci încoace. Dar s-a manifestat la vârf şi în nou deschisa
viaţă politică, devenind membru în Biroul permanent al UFD (forţele de
dreapta), şi senator, cu mari însărcinări culturale. N-a mai fost decât
un gest de complezenţă să devină preşedintele USR în 1995.
Mereu pe val, de-atunci înainte, va fi
adunat nu numai prieteni şi admiratori, ci şi duşmănii perfide, căci
nedeclarate, ca pe la noi. La moartea sa, acum exact 11 ani, în condiţii
de tot ciudate, de nu cumva de-a dreptul suspecte, lumea culturală dar şi cea
politică a ţării s-a consternat. Dar s-au făcut auzite şi suspiciunile. L.U.
intrase în conflict direct cu Poliţia judeţului Braşov, care, caz grav, se
autosesizase la apariţia unor poezii ce tratau cu sictir sfânta dragoste de
scumpa ţărişoară, Rromânia!!!. L.U. le-a răspuns de la obraz acestor
cenzori de şcoală nouă. Şi tocmai acolo, în judeţul Braşov, peste numai 2 luni,
după ce participase la lansarea unei cărţi cu temă politică a colegului său de
senat Paul Ghiţiu, la Făgăraş, cazat peste noapte în casa unor prieteni ai
senatorului, a fost găsit asfixiat, împreună cu şoferul limuzinei senatoriale.
Tulnice, munţi de flori, discursuri, înmormântare lângă Marin Preda şi Nichita
Stănescu. Un sfârşit de mare onoare (inclusiv onoruri militare), însă o frângere
nedreaptă a unui destin ce se prevedea strălucitor. O grea pierdere pentru
literatura noastră, care din acel an 2000 se află în continuă pierdere de
viteză, chiar dacă fără legătură directă cu dispariţia lui Ulici.
M-ar fi putut cuprinde în sumarul
volumului I din Prima verba,
căci debutasem editorial în 1970, iar în 1971 îmi apăruse a doua carte de
proză. Dar n-a fost să fie. Iar întâmplarea face să nu fi scris niciodată
despre mine. Sau a scris totuşi, un referat de o pagină, prin care a pecetluit
soarta celei de a treia cărţi, apărută deabia în 1982... Ştiu asta de la
redactorul de carte, care, ca să se justifice, îţi trecea prin faţa
ochilor referatele cu pricina... Când nu era vorba de cărţi pe linie, se
ascundeau, bieţii, în spatele hârtiilor-scut.
Şi este anume motivul pentru care, după un
deceniu, m-am prezentat cu cea de a cincea carte a mea, romanul Rămăşagul, abia apărut la Cartea
românească, graţie lui Mircea Ciobanu (îi aveţi pe ambii în fotografie), la
redacţia Contemporanului, i-am înmânat cartea (ceea ce, recunosc, nu
făcusem mai înainte, cu celelalte cărţi) şi l-am invitat să vorbească la
lansarea acesteia. S-a prezentat la sediul Întreprinderii geologice şi a vorbit
foarte elogios despre carte şi despre talentatul autor. Episodul respectiv se
află în Scene din viaţa
literară, 2007, poate ar fi cazul să-l postez aici, fiind vorba de
consemnarea la cald a întâmplării. Însă o cronică la romanul meu tot nu a
publicat, din câte ştiu. Negăsindu-ne noi doi niciodată pe aceeaşi lungime de
undă, încă de la început...
(Mă uit pe Listele din volumele Prima verba și constat că din sutlete de
nume despre care referă Ulici, timpul nu a reținut decât 4-5 nume din fiecare
volum. Și atunci, vorba lui Anton Pan: Ce mai chichirez gâlceava?)
Opera: Recurs,
1971 (eseuri); Prima
verba, 1974 (critică) ; Nouă
poeți, 1974; Biblioteca
Babel, 1978 (eseuri); Prima
verba II, 1978; Confort Procust, 1983
(cronici literare); Prima
verba III, 1992; Literatura română
contemporană - 1995, volumul
I - Poezia; (operă rămasă neîncheiată); Dubla
impostură, 1996 (essais politiques); Prima
verba IV, 2004.
A publicat două antologii: Nobel cotra Nobel, 1988 şi
1001 poezii româneşti, 1998.
Citeşte mai mult:
http://www.observatorcultural.ro/LAURENTIU-ULICI-7-ANI-DE-LA-MOARTE*articleID_18706-articles_details.html
http://www.gds.ro/Actualitate/2005-10-27/LAURENTIU+ULICI+TRIMIS+IN+SOMN+ETERN+DE+MINA+CRIMINALA%3F
http://www.romlit.ro/laureniu_ulici
Ion Lazu: Scene din viaţa literară. Ed. Ideea europeană, 2007:
1 noiembrie 1982. Am aşteptat
încheierea campaniei ca să pot face lansarea Rămăşagului la întreprindere. Acum vreo săptămînă
l-am căutat pe Laurenţiu Ulici la Contemporanul,
i-am dat cartea şi l-am invitat la lansare. Au mai venit Ahoe şi Niki
Opriţescu. Sala plină, la subsol. Tudor George se lansează, în stilul lui
inconfundabil. Niki Opriţescu aminteşte că mai întîi a existat scenariul de
film, "scenariul nostru", pentru care ne luptăm în continuare. Şi
iată-l pe Laurenţiu Ulici scoţînd în evidenţă stilul elevat, fluenţa
scriiturii, construcţia parabolei – adică exact ce-mi contestase în acel
referat de comandă, cu care mi-a blocat Curtea
interioară pentru zece ani…
Dar Ulici nu ştie că eu ştiu despre referatul lui, de la dna Donoiu, redactor
de carte. Oricum, de data asta a trebuit să citească atent înainte de a se
pronunţa. Ceea ce-mi şi dorisem. Din sală iau cuvîntul Romică Purecel, Mircea
Mureşan şi Doina Nimigean. Apoi descindem la Uniune, îl invit pe Ulici la masa
noastră, dar se ţine de-o parte. Are vreo întîlnire. Sau bănuieşte şi el ceva?
Poezia zilei: Lucian Blaga, n. 6 mai
1895:
Din recitalul Lidiei Lazu, Izvor sonor:
Eu nu strivesc corola:
http://www.youtube.com/vatch?v=_eHRywATRcY
ziuă verde, duh de nuc:
http://www.youtube.com/vaych?v=hDtJeHBip3I
Poezia zilei, Ana Calina Garaş, n. 1948
Prin mine mai vorbesc acele locuri
Stăteau pe sârmă rândunici
ca suveicile
bunicii,
ciugulindu-se
în peană,
fără să mă bage-n
seamă.
Singurătatea mea era veselă,
jucându-mă
în colbul de pe stradă
îmi inventam
bucurii.
Preparam turtiţe din ţărână
cu apa
cărată în gură,
coapte pe
lespezi la soare.
Credeam că păsările nu-s pieritoare.
Pleacă şi se
întorc tot rândunele
din ou tot
rândunică iese.
Bunica, dacă pleacă pe alte tărâmuri,
nu mai vine
bunică.
Doream să
fim şi noi ca ele.
Prin mine
mai vorbesc acele locuri
cu săgeţi
vii de rândunele,
mai cred că
păsările nu sunt pieritoare,
frământ
ţărâna cu scuipat în gândurile mele.
(din Broderii în vid, ed. Rao, 2004, 2012)
NOTĂ: Un eseu de Ion Lazu despre romanul Jocul de-a viața de Ana Calina Garaș puteți citi pe acest blog, la data de 5 decembrie 2014. Cronica a apărut în numărul pe noiembrie 11/2014 al revistei Argeș:
Ana Calina Garaş – Jocul de-a viaţa… şi truda scrisului.
- un eseu de Ion Lazu-
Dintr-un
neam de bănăţeni mai înstăriţi, s-a născut, ca prâslea al familiei, după trei
(”fraţi mai mari,/ unii morţi alţii plugari” – Ion Barbu), în localitatea
Domaşnea, fostă în vremea austro-ungarilor sat grăniceresc, cu ţărani liberi,
meniţi să apere hotarele imperiului. A urmat şcoala primară şi pe cea
secundară în satul natal, apoi a dat admiterea la Şcoala pedagogică din
Caransebeş. În perioada învăţământului, tatăl, trecut la chiaburi, a trebuit să
se angajeze într-o fabrică de cherestea, spre a-şi augmenta dosarul. A fost
învăţătoare la Jimbolia şi Timişoara. Aflată cu elevii săi într-o tabără de
vacanţă, s-a îndrăgostit de un pictor bucureştean, şi reciproca - iubire la
prima vedere -,
urmându-l pe artist fără ezitare în Capitală. Un fiu, care a moştenit
darul artei grafice de la tatăl său. Acesta pleacă la Paris, unde participă la
o expoziţie de grup, refuzând să se mai întoarcă. La vârsta de 14 ani, fiul îşi
vede viitorul compromis din cauza dosarului (tatăl transfug); mama epuizează toate
încercările de a-l înscrie la vreo şcoală de arte plastice din ţară, apoi, în
disperare de cauză, cere expatrierea.
(Dar s-o cităm pe autoarea însăși:
Ana Calina
Garas - Scurtă notă bio-bibliografică:
Viaţa îmi
este o fugă prin lume.
Născută în
comuna Domaşnea, am făcut Şcoala Pedagogică la Caransebeş, am profesat în Banat
la Timişoara, m-am căsătorit la Bucureşti. În Belgia am emigrat, acolo nu m-am
dat în lături de la nici o strădanie.
Am învăţat
disciplina muncii la Bruxelles, loc de iniţiere Phyto-bio-dermie şi
acupunctură, Institut de Estetică,
Simplitatea
eleganţei am înţeles-o la Paris. În America,
unde banul e rege, am făcut bani şi am pus cu dor în cărţi gândurilr mele.
Ca valul
chemat de Mare, am revenit în Europa. Trăiesc între Bucureşti, Londra şi
Bruxelles. Date mai precise despre mine le găsiţi în cărţile mele, dacă o să
aveţi curiozitatea să le citiţi.
JOCUL DE-A VIAŢA, roman
MASCA NOROCULUI, roman
BRODERII ÎN VID, poezii
TAINA, roman
LIBERI SĂ IUBIM, roman
BRODERII ÎN VID VOL.2, poezii)
Ana Garaş, persoană empatică, cu vocaţia prieteniei,
atrasă irepresibil de artă, de pictură, muzică, literatură iar mai simplu spus:
de iubire, artă, frumos şi adevăr, citeşte, vizitează muzee, se mişcă în
cercuri de artişti, şi între timp îşi deschide un cabinet de cosmetică şi
presopunctură, având
mare succes profesional, dar şi ocazia de a cunoaşte viaţa de taină a multora
dintre pacienţi. Gândul de a valorifica în scris aceste experienţe îi dă
târcoale, dar şi mai aprig o îmbie la scris amintirile bănăţene, dorul de ţară,
neostoit. Potenţat de ideea imposibilei întoarceri.
O etapă a vieţii se încheie, în continuare se va ocupa
cu succes de afaceri imobiliare.
Continuă să scrie, pradă amintirilor din copilăria domăşneană şi, după câteva
descinderi emoţionale în Banat, imediat după Decembrie 89, la începutul anilor
2000 se reinstalează în Bucureşti, însă împărţindu-se între străinătate şi
ţară, între îndeletnicirile care îi aduseseră succes social şi truda pe pagina
de literatură. În decurs de doar 10 ani îi apar pe rând la prestigioase edituri
din capitală următoarele cărţi: Jocul de-a viaţa,
roman, Masca
norocului, roman,
Taina, roman, Broderii în vid, poezii, Liberi să iubim, roman. De menţionat că de grafica
acestor cărţi s-a ocupat fiul scriitoarei, Răzvan Roată.
*
Într-o vreme
ca aceasta pe care o parcurgem cu inima strânsă, când preocuparea pentru
literatură a societăţii a căzut pe ultimul loc, şi asta nu numai pe meleaguri
carpato-danubiene, ci în toată lumea, noua venită printre scriitori este
nevoită să se racordeze unei vieţi literare dâmboviţene dezafectată, autistă,
care îşi deserveşte menirea; trebuie să vedem un semn cu deosebire bun şi
dătător de speranţe în faptul că romanele Anei Calina Garaş au fost întâmpinate
cu viu interes din partea publicului cititor şi cu aprecierile elogioase, fără
echivoc, ale unor actanţi de primă linie ai exegezei noastre, precum Irina
Mavrodin, Cornel Ungureanu, Emil Lungeanu, Dan Puric, Mihai Antonescu, Lucian
Gruia, ale altor condeie de prestigiu.
Cum era de
aşteptat, au fost lansări de carte, interviuri la Radio şi TV. Ana Calina Garaş
este membră a USR, Filiala Proză Bucureşti.
Instruită nu
doar la / şi pentru catedră ci cu atât mai mult la / şi pentru şcoala vieţii,
ucenicind la clasicii literaturii dar şi la modernii şi posmodernii care merită
atenţie, Ana Calina Garaş, talent nativ substanţial, necontrafăcut, a înţeles
un lucru esenţial: că trebuie să-şi slujească vocaţia scriind simplu, la cald,
despre lucruri trăite şi simţite de dânsa, începând cu copilăria mirifică
într-un sat submontan din zona Mehadia-Caransebeş, să reînvie în paginile sale
de proză oamenii locului, striviţi sub necruţătorul tăvălug al istoriei
postbelice; pe această direcţie, de mai mulţi încercată, dar în care prea
puţini au izbândit la propriu, A.C.G. este un cântăreţ plin de har al
frumuseţilor vieţii în mijlocul naturii, este în acelaşi timp un cronicar
sensibil şi creditabil, căci bun observator al nemaisfârşitelor pătimiri ale
sătenilor, imediat după instaurarea comuniştilor, cu tot ce a însemnat aceasta:
abrogarea valorilor tradiţionale (hărnicie, cinste, credinţă în Dumnezeu,
devotament pentru familie), punerea în funcţiune a oribilei maşinării a
lupte de clasă, vizând distrugerea personalităţilor de frunte din orice
comunitate, prigonirea şi exterminarea partizanilor şi a tuturor celor care îi
sprijiniseră în vreun fel, continuate cu silniciile pentru colectivizarea
forţată a agriculturii şi cu manipularea grosolană a maselor. Foarte rar mi-a
fost dat să citesc, descrise cu atâta precizie, fără cedări şi poncife
stilistice, scene din luptele partizanilor bănăţeni, hărţuiţi de trupele
securităţii, împuşcaţi fără milă (şi fără somaţie).
Dar ceea ce
face farmecul irezistibil al acestei autoare cu destin insolit este caracterul
muzical-înflorit al textelor sale, revenirea motivelor, reluarea în alt ton a
unor imagini cu funcţie de liant al scriiturii. Unul dintre aceste laitmotive
(dar sunt şi multe altele: al bunicii, al prietenei din copilărie, al
cântăreţului la taragot, al sălaşului izolat, al scrânciobului, al câinelui, al
vecinei etc, etc) este drumul foarte lung, de 5 km, parcurs în fiecare zi, în
singurătate absolută de copilă, de la sălaşul răzleţit pe Mala Lungă şi până la
şcoala din mijlocul satului şi apoi întoarcerea acasă, tot singură, la sălaşul
din vale, odată cu declinul luminii; acest drum este un adevărataxis mundi şi
este o călătorie iniţiatică, cu toate semnificaţiile aferente; din sălbăticie
în răscrucea comunei; de la ancestral la instituţional - deci un parcurs al
civilizării; din valea îngustă la zările dezgrădite ale satului; din
extrema singurătate primordială, cu fiori de frică, la maxima larma
voioasă a şcolarilor adunaţi în curtea şcolii, de la semiîntunericul din vale,
în crăpatul zorilor, la lumina scăpărătoare a dimineţii însorite; de la
visătorie în iarba din livadă la comuniunea cu tovarăşii de joacă; singurică pe
drumeag şi pe cărarea dintre fâneţe, cu desaga la spinare, încâlcindu-se în
iarba înaltă, speriindu-se din orice, cântându-şi sau născocind poveşti ca să
capete curaj, îndemnând la deal ca să nu întârzie la şcoală, ori uitând de sine
în jocurile încropite; cu parcurgerea în transă a tuturor splendorilor şi
încântărilor naturale, dar şi a spaimelor, a primejdiilor ca atare,- de la
cântec la frisoane, de la petalele florii la colţii fiarei; şi era de neevitat
la dus şi la întors traversarea spăimoasă a pădurii lui Lozici, o piatră de
încercare pentru forjarea caracterului; mereu cu teama lupilor care la un
moment dat o urmăresc până la intrarea în sat... Mala Lungă, toponim ce intră
astfel cu drepturi depline în literatura noastră este un topos singularizat,
este centrul universului pentru copila care deschide cu uimire şi nesaţ ochii
asupra lumii, ca să şi-o asume şi să o trăiască fără rest.
La sat,
moartea pare zeiţa tutelară; veşnicia, da (Blaga), dar şi principalul ei
conbustibil: moartea. Iar până atunci, între vecini, o solidarizare în destin
dar şi multe durităţi, care au erodat la temelia relaţiilor comunitare: cearta,
invidia, pumnii, clevetirea care se proliferează exponenţial cu înaintarea în
vârstă. Babele clevetitoare, care despoaie viaţa de orice urmă de frumuseţe.
Scriitura
romanului, în ton confesiv, - între visătorie, rememorare, mărturisire şi
spovedanie - este o suveică neobosită, ţesând noutăţile prezentului printre
imagini recuperate din prima copilărie; în urzeala scriiturii, conferindu-i
trăinicie şi culoarea afectului; se simte permanenţa dorului de ţară, în
forme ardente, imperative. Şi, în subtext, înţelesul că şi dorul de ţară este
electiv: nu poţi să crezi în valoarea şi temeinicia neamului tău, din care
te-ai desprins şi după care tânjeşti, dacă nu ai convingerea propriei valori şi
temeinicii. Ticăloşii nu au ceea ce îndeobşte numim „iubirea de moşie”.
O carte de
multă înţelepciune, oferită cititorului, după o experienţă de viaţă
larg-cuprinzătoare, ce a fost împărtăşită / probată mai întâi direct, celor
care i-au prilejuit autoarei aceste reflecţii despre viaţă şi rosturile ei şi
abia după aceea trecute pe coala de hârtie. În metafizica sa practică, ACG ne
sugerează deschiderea spre înţelesurile lumii şi acreditează ideea unor soluţii
de viaţă personale, pe baza propriilor intuiţii; ea ne propune acest model de
urmat: munceşte pe rupte, până la epuizare ca să-ţi câştigi pâinea zilei în
sudoarea frunţii – iar odată ajuns la capătul puterilor vei constata cu uimire
că izvorul energiilor nu a secat, el îşi are sursa în sufletul şi în credinţa
ta; în momentele de cumpănă ale vieţii, întreabă în toate părţile,
informează-te, cere sfaturi de la cei care se arată binevoitori, dar la urmă ia
hotărâri pe cont propriu, asumă-ţi răspunderea, descurcă-te singur! Cel mai de
nădejde prieten îţi eşti tu însuţi. Nu poţi fi în prietenie cu lumea dacă îţi
eşti însuţi duşman.
Un abecedar
şi o glossă, - a bunului simţ, a cuviinţei, a demnităţii personale, a
independenţei de spirit şi a libertăţii de autoexprimare.
O
sinceritate absolută, deconcertantă dacă n-ar fi şi programatică, o dorinţă de
mărturisire care nu se teme de excese, nici de reacţii reprobatorii. Eu vreau
să spun până la capăt ce am de spus, plăcut sau neplăcut, fiecare e liber să mă
judece pentru opţiunile şi susţinerile mele. Cititor al acestor mărturisiri
duse la ultima consecinţă, simţi cum în mintea ta se instaurează un glas
inconfundabil, este din nou tema copilului universal, acel nucleu vital care-şi
revendică locul printre semeni şi îndreptăţirea existenţială. Copilul va
parcurge un proces de autoconstituire, de la sfială şi neîncrederea în sine, la
dorinţa de a fi luat în seamă de convivi; şi apoi, în mod minunat, de la
încredere în posibilităţile proprii; până la jubilaţia trăirii paroxistice nu
mai e decât o jumătate de pas. Începi să te gândeşti că un succes mai mare
decât cel scontat ar duce la pierderea controlului, la supraestimare personală;
pe de altă parte îţi spui că e vorba de riscurile asumate ale stilului
confesiv, care tinde să acapareze avanscena.
În
consemnarea discuţiilor cu clientele de la institutul de cosmetică, nu avem
doar istorii personale intime, pline de înţelesuri dureroase, nici doar
pretextul pentru a ni se transmite convingeri ale autoarei, nedumeriri şi
frustrări, ci ni se prezintă o investigaţie laborioasă a stării de fapt a
societăţii vest-europeană a anilor 80-90. O insaţiabilă curiozitate
privind natura ascunsă a firii omeneşti, o dorinţă sinceră de a afla cheia
personalităţii umane, taina ce o ajută să se menţină deasupra, în vârtejul
evenimentelor şi de a înţelege mersul lucrurilor, toate aceste căutări şi
scormoniri au contribuit indicibil la edificarea spirituală a autoarei.
Specialistul în presopunctură este un psiholog adhoc şi un confesor implicat,
totodată un subtil sociolog, dublat de un moralist şi de un futurolog. Aflând
poveşti dramatice, eşecuri intime, autoarea ajunge să se întrebe despre
viitorul omului ca atare, în era consumismului, a excesului de comunicare ce în
mod paradoxal a anulat efectele benefice ale confesiunii între prieteni de-o
viaţă...
ACG are
tactul de a nu absolutiza un punct de vedere personal, ea acreditează ideea că
fiecare relaţie este o ecuaţie cu soluţii inedite, puse în pagină de viaţa
însăşi, rezolvate prin soluţii de unică folosinţă.
Există o
dinamică a preferinţelor, dublată de acumulări durabile - după pasionata muncă
la salonul de cosmetică, ACG se lasă furată de o altă pasiune, dându-i câmp
deschis să se desfăşoare: patima scrisului; o devoţiune lasă goluri
existenţiale, dacă nu e succedată de o altă pasiune, la fel de acaparatoare.
La New-York,
autoarea-mărturisitoare trăieşte o a doua dezrădăcinare, aceasta chiar mai
dură, într-o lume a frigidităţii interumane, în faimosul „pustiu de 11
milioane”, cum îl numise Tennessee Williams. Confirmările succesive, succesele
sociale nu-i anulează zbuciumul interior, personajul-narator caută mereu
dovezi care să-l confirme.
Pe
scriitorul adevărat îl înţelegi mai lesne din scris decât din prestaţia sa în
societate. Desigur, un scriitor contează prin operele sale -, dacă ele sunt
valabile totul e în regulă şi se omologhează, oricât de târziu - căci nu
contează decât opera finită. Iar pe de altă parte, faptul că scriitorul X are
talent cu carul, dar nu se îndeamnă la scris, că Y este un stilist inegalabil,
dar fără operă, nu au nicio relevanţă. Primează opera.
Astfel,
lucru mai rar întâlnit la noi, avem din partea unei persoane care s-a realizat
în plan social o poveste emoţionantă de viaţă dar şi o carte a bunelor intuiţii
puse la lucru în mod optim. Nu da de-oparte ce-ţi spune raţiunea, nici nu
respinge aprioric ce-ţi spune inima, dar nu neglija nici ce-ţi spune intuiţia,
în clipele ei de graţie.
Vezi și www.centrul-cultural-pitesti.ro
Ion Vlasiu, n. 1908
Petre Pandrea, n. 26 iunie 1904 - d. 8 iulie 1968
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu