6 decembrie: Aurora Cornu, n. 6 dec. 1931 - d. 14 martie 2021

    

          

S-a născut la Proviţa de Jos, judeţul Prahova (atenţie dlor lingvişti: Proviţa vine de la Prahoviţa!) dintr-o familie de agricultori. Lucrul ce se menţionează imediat după locul naşterii este faptul că a fost prima dintre cele trei soţii ale lui Marin Preda. S-au cunoscut când ea nu avea încă 20 de ani, tânără de o mare frumuseţe, iar Preda avea 32 de ani. Au fost împreună între anii 1954 şi 1959. S-au despărţit în principal pentru că Preda iubea mai mult decât orice pe lume propria-i creaţie literară, pe când Aurora Cornu dorea să vadă lumea, nu numai pe cea din România, bineînţeles. De fapt fusese colegă la Şcoala de Literatură cu Nicolae Labiş şi, după propria mărturisire, când a murit Labiş şi-a dat seama că în comunism totul este posibil, în rău, fireşte, şi a dorit să stea cât mai departe.

La Paris a făcut critică literară la emisiunile Monicăi Lovinescu. A jucat în 1970 rolul principal dintr-un film Le genou de Claire, apoi a făcut un film de autor. A trecut pentru trei ani în Anglia, unde a făcut film şi a fost soţia unui reporter Aurel Cornea. Au urmat cinci ani în Statele Unite, după care a revenit la Paris. La o revenire în România, prin 1979, Marin Preda i-ar fi cerut permisiunea de a scrie despre dragostea şi căsnicia lor. Cum a scris despre toate acestea, în Cel mai iubit dintre pământeni este altă poveste; A. C. opinează că autorul a croit lucrurile după necesităţi romaneşti, luând de ici şi de colo ceea ce intra în reţeta romanului, şi că în general, s-a cam grăbit cu elaborarea romanului, poate presimţind sfârşitul. În România, Eugen Simion a insistat să-i fie publicate scrisorile de dragoste primite de la autorul Moromeţilor, de care criticul literar s-a ocupat cu asiduitate. Alte scrieri ale Aurorei Cornu, care debutase în presă, apoi şi editorial cu volume de poezii, de data asta proze scurte şi romane, scrise în engleză însă localizate  pe plaiuri dunărene, sunt prevăzute să apară în România.

Opera literară:  Studentă. Poem, Editura Tineretului, 1954;  Distanţe. Versuri, Editura pentru Literatură, 1962;  La déesse au sourcil blanc‎, 1984;  Romanian Fugue in C Sharp. A Novel and Nine Stories, 2003; Fugă spre centru, Editura Albatros, 2005 (traducere de Radu Paraschivescu).

 

Citeşte mai mult:  http://www.autorii.com/scriitori/aurora-cornu/

 http://agonia.ro/index.php/author/0032557/index.html

 

 

Nicolae Baltag, n. 6 dec. 1940 – d. 20 februarie 1975.

 

 Plecat în etarnitate la doar 35 de ani, criticul literar N. B., fratele mai mic al poetului Cezar Baltag, a fost victima unui destin nedrept - leucemia nu i-a dat nicio şansă. Aspirând ca şi Cezar B, la luminile cuvântului scris, a avut neşansa/inabilitatea să nu intre la Filologia pe care fratele mai mare o terminase în triumf, inclusiv cu un debut fulminant în poezie; a irosit 7 ani din tinereţea sa ca muncitor necalificat. După absolvirea din 1968 a filologiei bucureştene, are rubrică permanentă: Cronica debuturilor, unde lansează tineri precum Gh. Istrate, Marin Mincu, Titus Vîjeu, Ion Drăgănoiu, Marius Robescu, Dan Rotaru, unii foşti colegi de facultate în plină afirmare, alţii deja cu bună cotă în lirica momentului: Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru; dar scrie cu deplină siguranţă şi despre clasicii noştri: G. Călinescu, Emil Botta, Camil Petrescu, Zaharia Stancu. Boala neiertătoare i-a curmat ascensiunea. Poetul Gh. Istrate i-a editat volumul postum Polemos, texte vădind o vocaţie exegetică indubitabilă, din care nu trebuie să lipsească receptivitatea, acurateţea stilului, probitatea şi un simţ al scrisului pentru totdeauna.

Voi fi schimbat sau nu câteva cuvinte cu tânărul suplu, blond, luminos la chip - de nu va fi fost aici semnul ce avea să-l piardă fără vreme... Pentru fratele mai mare, o lovitură năucitoare, cum mi-a mărturisit. După dispariţia fratelui mai mic şi iubit, prematura plecare a Ioanei Bantaş, soţia. Câtă durere poate să îndure poetul? (Însă acum mă gândesc la ultima mea vizită la Cezar Baltag, la Fundeni, pe patul de suferinţă. Consternarea lui că anume leucemia îl ţintuise, când temerile lui şi ale medicilor se îndreptau în cu totul altă direcţie. Îşi va fi spus că este condamnat să plătească aceeaşi monedă ca fratele său.) Şi mă mai gândesc la dna Margareta, mama celor doi minunaţi fii, care i-a pierdut pe rând, după ce îşi pierduse soţul, pe preotul Porfirie. Asta poate pentru ca să înţelegem că nu există pe lume "cea mai mare durere" - când ne cutremurăm mai tare şi am spune că nu există un rău mai mare şi o altă limită a Durerii, viaţa ţine să ne arate că ne-am înşelat: există de fiecare dată o durere şi mai mare decât cea care ne-a încremenit...

 

Alţi scriitori:

O. W. Cizek, n. 1897

Elena Tacciu, n. 1933

Dimitrie Popovici, n. 25 oct. 1902 -  m. 1952

I. M. Raşcu, m. 1971 

NAE, LAE, NICOLAE:::

În copilăria mea care mi se arată f.f. îndepărtată, deci acum multe decenii, în mintea mea de țânc venetic, numele Nicolae trecea oarecum neobservat, căci în față se ițeau nume glorioase: Ion, Gheorghe, Constantin, Petre, Marin, Mihai -, era o adevărată foșgăială de nume ca astea în satul de adopțiune. Și ca să o spun pe-a dreaptă, în familia noastră nicidecum nu a funcționat acest nume, nici pe linia maternă, nici pe cea paternă.  Toate numele din lume, numai nu Nicolae. Fără vreo explicație. Așa încât, în ce mă privește, Nicolae nu era atât un nume de sfânt din vreo icoană, ci numele mai concret, chiar contondent al biciului cules din cui sau de la grindă, spre pedepsirea plodului cel obraznic. Asta desigur la modul simbolic, căci Mama ne altoia cu palmele - și o făcea din zori și pînă la culcare, căci noi, plozii, vreo 4-5-6, apoi doar 5 la număr, nu încetam o clipă să ne încontrăm, să ne înghiontim, să ne alergăm prin curte și în jurul casei, doi împotriva a trei, unul împotriva tuturor celorlalți, căci jucări nu aveam  nicicum, nu apăruse nici măcar mijgea de cârpă! - așa că doar imaginația noastră jucăușă era în ebuliție...  

Revenind la tema zilei, ajunși pe malul Oltului, da data asta în satul de adopțiune te loveai la tot pasul de-alde Nicolae. Mai întâi era însuși Nicolae Chițu, primarul din acea vreme al comunei, cel care ne primise direct de la Domnul subprefect și ni s-a devotat, (dovedind o admirație fără rest față de Mama) și străduindu-se să ne plaseze în vreo casă de văduvă, apoi în alta, după împrejurări - la un moment dat chiar în casa fiicei sale Filomița, al cărui soț pierise în Răzbel iar dânsa se atașase de un văduv mai în vârstă, din satul de la centru. Dar câți de-alde Nicolae în acel sat de vreo sută de case!  Îmi amintesc că strămutați la Găneasca, din nou în satul Vechi, pe care îl începusem de la celălalt capăt, cu Găițoaia, de data asta aveam în spatele casei pe Nicolae Cârstea; dar peste casa lui Sorescu era alt Nicoae, Țârcovnicul, urmat de Nicolae Țipei; iar în fața casei Găneascăi, deci peste drum, la colț, alde Nicolae Magheru. Și totuși, ca prin minune, în clasele primare n-am avut niciun coleg Nicolae, nici în ciclul II; situația s-a schimbat la liceu, când l-am avut profesor de istorie pe Nicolae Popescu-Optași, unul dintre corifeii de la LRG (Radu Greceanu), în fapt fostul student preferat al lui Nicolae Iorga, Nicolae din treaptă în treaptă, până la Academie! La facultate, tot așa, fără să am vreun coleg Nicolae, l-am avut la principala materie din anul I pe Nicolae Oncescu. Materia lui a devenit în modul cel mai firesc piatra de temelie a meseriei mele de-o viață: geologia.  Iar învățătura cu care m-am ales mi-a furnizat-o într-o practică studențească, urcând spre platoul Bucegilor: Când urci un munte, nu te uita spre vârful lui, ci fii atent unde pui următorul pas... Și am ajuns la Întreprinderea de prospecțiuni, unde din 1970 l-am avut ca subaltern -coleg - prieten pe Nicolae Ștefănescu, transferat după câțiva ani la formațiunea din Sibiu, unde a activat pînă la pensionare, retrăgându-se la Gura Râului, unde își buchisește cărțile de om însingurat: O sută de nopți, poezii, În povești la Boca del Rio, etc. Dintre geologi a încercat să mi se atașeze Nicolae Hârlea, dar, vorba ceea, o prietenie are nevoie de doi.. . Și l-aș mai aminti de Nicolae Vrajmaș, care s-a retras în Maramureșul lui, de unde mai trimite câte o veste.. Prin anii tinereții am obținut un premiu pentru subiecte de film și din asta nu m-am ales decât cu banii ca atare, căci filme după scenarii de-ale mel nu s-au făcut, cu toate insistențele mele și ale posibililor regizori, doi de Nicolae: Corjos și Oprițescu... Din lumea scriitoricească m-am apropiat de Nicolae Krasovschi, de Niculina Oprea, de Nicolae Manolescu și Nicolae Prelipceanu, însă, vorba unui poet din Bârlad: asta nu mi-a folosit la nimic...

Am vorbit numai despre alde Nicolae cu valoare umană, întâlniți de mine într-o viață de om.  Cu mulți alți Nicolae am rămas la relații de strictă politețe.

La mulți ani, tuturor celor cu numele Nicolae! 

ION LAZU

Ion Lazu - Toamna, în continuare...