3 decembrie: Mara Nicoară, n. 3 dec. 1948
Ardeleancă din comuna Cozma, fiica unei
muncitoare şi a unui ofiţer, a făcut şcoala primară în comuna natală, liceul la
Tg. Mureş, cu bacalaureat în 1968, Facultatea de filologie la Bucureşti, cu
licenţa în 1974, dar nu a profesat, dedicându-se scrisului. Debutase editorial
încă în 1972, la recomandarea profesorului Al. Piru. Va scrie poezie, va
publica interviuri, reportaje, cronici literare şi teatrale, iar din 1980 va fi
redactor la Contemporanul. După 1990 a înfiinţat editura Miron, în parteneriat
cu poetul Ion Lilă, soţul ei de pe-atunci, şi a făcut mare succes de librărie
cu traducerile în serie a romanelor Sandrei Brown.
O poezie vitalistă, impetuoasă, jucând
candoarea şi frecventând pe rând tema timpului care le macină pe toate:
corpuri, sentimente, frumuseţi, graţie, natură, cosmos, idee care induce o
foame insaţiabilă de trăiri la maximă intensitate. Stilul evoluează de la
candid-impetuos la hieratic, apoi la simplităţi bine asimilate din Cântarea Cântărilor şi se opreşte apoi
la prozaisme, la autoironie şi dezabuzare. O traiectorie lirică ce a
stârnit intense comentarii ale criticii de întâmpinare, dar nu a reuşit
să instituie un nume de primă linie în lirica feminină a vremii.
Opera literară: • Cuvintele,
frumoase flori, 1972;• Biciul albastru, Cluj Napoca, 1974;• Inorogul alb, Bucureşti, 1976;• Mai mult pasăre decât înger, 1978;• Boala crinilor, 1980;• Obiectele verii, 1980;• Existenţa poetului, 1982;• Vara pierdută, Bucureşti, 1989;• O poveste de-o zi, 1990;• Mai mult pasăre decât înger, 2002.
Citeşte mai mult:
http://www.crispedia.ro/Mara_Nicoara
Ion Lazu: Scene din viaţa literară, Ed. Ideea europeană, 2007, pag. 83
13 aprilie 1980. Am scos din maşină
prefaţa la Pietre.
Între
timp am dat o fugă la Slatina. M-am întreţinut cu Aurel Gagiu, pe temele
noastre dintotdeauna: prieteni comuni, literatură, scene de viaţă. Pe tren, la
ducere, cîmpul sub apă, după o iarnă cu mari nămeţi şi o primăvară cam tîrzie,
ploioasă. Să vezi piaţa, la vară! Pe tren am citit poeziile Marei Nicoară – e o poetă, totuşi, iar invenţia
metaforică e de necontestat; însă multe imagini sunt reluate, motivele trec de
la un text la următorul şi, mai mult, există o desfăşurare a frazei
previzibilă, de la un punct încolo. Îmi închipui că o astfel de poezie poate fi
încercată şi pe calculator, mai ales că are şi episoade iraţionale, stranii,
aleatorii. Unele poeme par confecţionate cu material cărat de la poeziile de
alături. Însă îşi trăieşte poezia, şi ar fi de înţeles că mizează totul pe ea.
Poezia zilei: Mara
Nicoară
Ars poetica
Să nu aud secunde cum pîndesc
Foşnind plămînii de lupi suri
Să nu aud de vreme cum albesc
În garderobă hainele la cusături
Neauzit să îţi prelingi
Pisoi cuminţi cu paşii în mers
De teamă că-nfiori pereţii
Cuvintelor nu da un sens invers
Şi aerul să nu-ndrăznești să-l superi
Cu gest altfel ca de statuie
Întoarce-ţi păsările-n gene
Că sîngele-mi albit îl suie
Şi nici în vis să nu deschizi
Spre-aiurea vreo bolnavă uşă
Căci pleoapa cerului întoarsă
Va cerne în oglinzi cenuşă.
Şoseaua cu plopi
Înalţi sînt plopii aceştia oprind zăpezile
Căzînd în valuri din cer, de pe cîmp
venind
Dar eu întru sub pleoape şi trag bine
zăvorul
Călătorim cu viteză prin lume
Şi credem că e bine şi ne mirăm
Cînd umbra dreapta a unei păsări
Ne leagă privirea de-o stea
Pe frunte
Lumina îmbătrînită aşază mîini veştede
Înaintăm, înaintăm pe udă şi cenuşie
Frunza plopului care nu ştim unde duce.
Patrie
Tu eşti în sîngele meu cum este timpul în
pietre.
Desigur, primăvara pădurea îşi desface
aripile şi se ridică,
Desigur, întotdeauna zăpada pe munţi e
albastră
de umbra stelelor,
Desigur, de atîtea vise pornind în zbor
oraşele sînt mai aproape de lună,
Desigur, părul fecioarei palide e mereu
tînăr în lanurile de porumb,
Dar, patria mea, pentru că tu în sîngele
meu eşti, cum timpul este în pietre
Primeşte în faţa porţilor tale cîntecul
meu
Veşnic arzînd cu flacăra înaltă.
Dumitru Alexandru, n.
3 dec. 1929 - d. 27 apr. 1992
Jurnal
cu D. Alexandru: …Ieri am fost la D. Alex. care m-a
tratat cu un borş de oase, apoi cu sarmale şi la urmă cozonac cu stafide, ca în
săptămîna luminată. E un om neînchipuit de bun. Soţia ne tortura cu aspiratorul
şi el a rugat-o de mai multe ori să isprăvească. Erau flori pe masă, “încă mai
primesc flori pentru aniversarea mea de 44 ani”, spune soţia. El se lungise pe
recamier şi aştepta să termin de mîncat. Dacă acest om te simte prieten, îţi dă
să mănînci, el care a fost din totdeauna terorizat de foame, lucru ce reiese
pregnant din proza lui. M-am ridicat în grabă de la masă: Să nu pierdem timp,
la treabă! Mi se plînsese că îl junghie capul şi are o stare de somnolenţă.
Anul petelor solare, îi spun. Dar mă gîndeam la obezitatea care îl blochează,
la tensiunea lui.
Dincolo,
în camera cea mai retrasă, unde acum apare un pat de o singură persoană, îmi
citeşte cîteva pagini, le citeşte repede-repede, căci textul porneşte de la
ciripitul vrăbiilor, dimineaţa şi acest artist nativ simte exact ce ton să ia.
Este episodul plecării tatălui la biserică; îl ia şi pe ţiganul vagabond
Satana, care se îmbătase şi în biserică îl îngînă pe diacon. Paragraf bun. Apoi
recitesc episodul cu don Zaharia tinichigiul şi pe cel cu tata-mare de la
Snagov – acesta mai poematic. Oricum, Mahalaua…
a fost bine orchestrată. Cred că în volumul întîi adăugit au să încapă încă
destule capitole şi foarte bune. Iar volumul doi are, după cît îmi dau seama,
un episod forte, cel al cozii la ulei, cu plînsul generalizat, pe ploaie, în
crăpatul zorilor; şi un alt episod, povestit mie, încă nescris, al peştilor, pe
vreme de bombardament.. Amicul meu are obiceiul să povestească şi să
re-povestească unele fragmente din viitoarea carte, încercîndu-le în diverse
variante, ca un adevărat virtuoz. Spune că lucrează patru ore pe zi, dimineaţa.
Vrea să scrie acum episodul important cu fuga lui Titi.
Îi
spun să ducă deja o parte din material la editură – şi aşa nu-l vor citi
imediat! – şi între timp să mai scrie şi alte episoade pe care le va ataşa
ulterior la dosar. Ca să poată fi prins în plan. Văd că nu are pe acasă nici un
exemplar din Mahalaua… ca să-l
consulte, dar şi aşa îl ştie pe dinafară. Îmi cere să-i dau Despre vii, numai bine. Citesc şi cîteva
poezii din Focuri iarna. Apoi o iau
din loc, să-l las pe om să lucreze. Înţeleg: fiecare aşteaptă o confirmare
pentru ceea ce deja a scris şi o încurajare pentru ce urmează să scrie. Însă
cînd e vorba să pui o singură literă pe hîrtie, într-asta nu te poate ajuta
chiar nimeni, nimeni – ci doar bunul Dumnezeu, cînd se îndură…
25
aprilie 1980.
Aseară, la D. Alex. care-mi spune că a scris opt pagini despre plecarea lui
Titi, vrea să-i facă mîine finalul şi să-mi citească tot fasciculul. Cătrănit
de recenzie, i-o dau să o citească şi nu i se pare rea, ci “scrisă de un om
temător, care nu ştie la cine să se uite”. Totuşi, supărarea nu-mi trece. Şi
despre el Mircea Iorgulescu a scris “la trap”. Ieşim să ne plimbăm. Senin,
lună, stele şi la fel de frig, sau de cald, ca în casă. Vrea să se apuce de
poezie, crede că i-a prins şpilul. Despre debutul lui în forţă, l-a lăudat Mihu
Dragomir la radio etc. Consideră cea mai bună poezie a sa Baladă la picioarele lui Svoboda şi-mi recită pasajul: “îi spun
vîntului să tacă…”
Mai
ieri îmi propunea să scriem o carte împreună. Am spus nu din prima clipă şi am adăudat imediat: Nu am timp şi nu am
putere de muncă. Zice: Măcar în joacă, să ne facem mîna; dar fără să insiste cu
adevărat, mai exact justificîndu-se. De fapt nu văd cum ar fi posibil, însă e
un semn că mă apreciază şi că-mi e prieten şi ar vrea să punem laolaltă cît mai
mult din ce avem de dat. Îl aud, cu mirare: De la cine am învăţat eu poezia? De
la Dante, Shakespeare, Arghezi. Spre surprinderea mea, de data asta nu i-a
amintit pe Holderlin, S. J. Perse, nici măcar pe Eminescu.
Iar
azi îmi citeşte episodul fugii lui Titi, opt pagini, foarte bune, în forţă, cu
intuiţii de artist autentic.
4
decembrie 1989. Ieri a fost ziua lui Alexandru (Nea Mitică). El este
un meşter de tip vechi (mai exact din totdeauna), care şi-a învăţat meseria
temeinic, în timp, trăgînd cu ochiul la marii meşteri ai genului. Meşterul
cismar din povestirea lui Golsworthy dădea faliment pentru că făcea ghete prea
temeinice. În literatură, dimpotrivă, temeinicia cu care practici meseria nu
poate decît să ajute. Îi spune Lidiei, în buna tradiţie a umorului de calitate:
plînsă, erai aşa de urîtă încît mi-a fost frică să nu te lase bărbatul. Şi încă
mai mult m-am temut să nu-l sperii pe ăl mic!
Să
transmiţi altcuiva o vorbă bună, spusă de cineva (din admiraţie, cu
sinceritate, fără a urmări vreun interes personal!) înseamnă nu numai să-i faci
un bine celui căruia i-a fost destinat complimentul, dar înseamnă să dublezi
efectul acelui elogiu. Şi să-l meriţi tu însuţi.
Alexandru,
plasat în mod salutar la antipodul oamenilor mărginiţi. Aceştia debutează prin
a avea o părere foarte bună despre sine şi continuă prin a-i judeca pe ceilalţi
de la această înălţime, asumată prin efracţie. Sigur, fiind vorba depre o
perspectivă falsă, toate judecăţile lor sunt viciate, anapoda, şi pricinuind
mult rău şi grea obidă celor din preajmă. Pe cînd oamenii ca D. Alexandru, între
care mă situez eu însumi, ştiind despre noi nişte lucruri care nu sunt chiar de
laudă, îi abordăm pe ceilalţi cu respectul cuvenit ab initio oricărei fiinţe
umane. Alexandru este modest şi lucid şi resemnat, drept care mulţi se vor
simţi tentaţi să i se urce în cîrcă, să-l prindă pe picior greşit, să-l
ironizeze, să-l dispreţuiască. Dispreţul fiind tot ce pot ei produce, în orice
moment, spontan, fără efort special. Însă el ştie ce ştie, este un om de bună
credinţă, simte că are ceva de spus şi fapt este că îşi va scrie cărţile pe
care numai el e în stare să le scrie. Asta fiind partea minunată a lucrurilor:
fiecare scriitor adevărat este de neînlocuit. În această chestiune,
într-adevăr, oamenii din afara harului nu au nici o putere.
(Din
Scene din viața literară, ed. Ideea
europeană, 2007)
Poezia
zilei: D. Alexandru
*** (inedit)
Ceasornicul secunda nu-şi mai bate
Iar timpul m-a şi smuls de pe oblînc.
Nimic nu mă mai mişcă în adînc
Tăcerea stăpîneşte peste toate.
Că doar cu vise viaţa mi-am umplut
Cît timpului i-am stat semeţ în şa
Dar n-am căzut, sunt între cer şi lut
Săgeată de la arc spre ţinta sa.
Nu-i rost de-ntors, nici să mă-nfig în
ţintă
Cine-ar putea în ceas tîrziu să mintă?
De vină-s, căci cu vise mi-am umplut
Timpul ce m-a ţinut semeţ în şa,
Dar n-am căzut, sunt între cer şi lut
Săgeata de la arc spre ţinta sa.
Ion Lazu - Poezia 3 decembrie
lui
Dumitru Alexandru, in memoriam
Îngere şi îngere
Cin’ţi-a fost tăiat
Spre a noastră plângere
Aripile de zburat?
Ţi-au rămas doar cica-
tricele pe spate,
Ca dovadă şi ca
Rupte omoplate...
Cine-ţi dete, îngere,
Pentru zboruri vadul
Unde-s în atingere
Raiul şi cu Iadul?
Încotro mai năzui,
Care ţi-o fi ţinta?
Nu cumva tu răzui
Decojind oglinda?
Ori faci prăbuşirea
Inversă, zburândă –
Să ne mântui firea
Cu a ta izbândă
În ruină blândă?
1987
(din volumul Poemul de dimineață, 1996)
*
După lupte la baionetă cu colocatarii din
blocul cu pricina, am reușit să pun placa memorială pentru scriitorul Dumitru
Alexandru, în Aleea Someșul Mic, nr. 3, Bloc F-4, S. IV (Berceni, zona
Străduinței). Amănunte în Ion Lazu: Odiseea
plăcilor memoriale, 2012
Ion Lazu
Mahalaua
lunaticilor
Jurnal cu Dumitru Alexandru
28
iulie 1979. Îi duc Blana… prietenului D. Alexandru şi peste două zile mă cheamă să
discutăm. Impresie foarte bună, mă felicită din nou. Ca nostimadă: a arătat
cartea celor de la secţia de transporturi (unde lucrează din greu, ca
bobinator) şi aceia au rămas cu gura căscată văzînd dedicaţia: lui D.A. imediat sub titlul primei
povestiri; în buimăceala lor au crezut că toată cartea îi este dedicată lui
“nea Mitică”. Zice, amuzat: Am crescut uite-aşa în ochii lor! În fond şi pentru
el dedicaţia a fost o surpriză, căci nu-l prevenisem, deşi am luat decizia cu
mult timp în urmă, după ce i-am dat spre lectură cîteva proze scurte şi a
opinat: stil foarte limpede, scrii americăneşte, intrînd direct în subiect. În
ce mă priveşte, n-am făcut decît să rămîn consecvent mie însumi, dedicînd
poezii şi proze, pe măsură ce ele apar, bunilor mei prieteni: un loc la masă,
cînd vin pe la mine (mînca-vor săracii…) şi, oricît de tîrziu, un text cu
dedicaţie…
9
septembrie 1979 (după lansarea de la Slatina.). Ce se
întîmplă cu mine, ca persoană? Se întîmplă că, după o prea lungă perioadă de
frămîntări şi tribulaţii care ar fi trebuit să înceteze odată cu adolescenţa,
m-am stabilizat, în fine, la un anumit fel de a fi, care de acum înainte
trebuie luat ca atare, bun sau rău cum va fi fiind, de mine însumi dar şi de cei din apropierea mea. E greu să-mi dau
seama în ce constă efectiv acest fel de a fi; totuşi, într-o anume măsură,
lucrurile încep să se clarifice: dacă mă apuc să scriu. Motto-ul primului ciclu
din Blanade viezure spune ceva în
acest sens: “N-aş vorbi atît de mult despre mine dacă ar fi alţii pe care să-i
cunosc la fel de bine…”, dar de fapt nu spune totul. Ar fi ideea că nu sunt
prea diferit de ceilalţi oameni, că ei îmi seamănă şi că, deci, îi pot măsura
după etaloanele mele. Şi cu acestă afirmaţie am refăcut legătura cu tîlcul
povestirii despre începuturile pasiunii mele pentru citit. Tendinţa de
identificare cu ceilalţi, de contopire cu lumea, nevoia de comuniune. La
lansare au participat: Mircea Ciobanu, Dumitru Alexandru şi Nicolae Ioana.
Ce-am mai cîntat în maşină, la ducere! Iar în librăria de pe centru, la
lansare, un pîlc de curioşi, cîţiva profesori de-ai mei, foarte tînărul poet
Marian Drăghici, slătinean el însuşi - şi, spre marea mea satisfacţie: Tata,
tanti Dona şi sora mea. Ce-am pohtit.
23
decembrie. Aseară, la D. Alexandru. I-a venit
a doua fiică din Bucovina, cu un copil, Sorinel, de un an şi jumătate, care îmi
vine în braţe şi mormăie. Le dau cele 12 diapozitive cu părinţii lui din strada
Zambilelor şi cu plimbarea noastră în parc. Geta se plînge că spală rufe de la
ora 14. Nenea Mitică mă conduce la plecare şi aflu că soţia îi mănîncă zilele
pentru aventura cu sora de la spital. Oftează, mi se plînge că îi face zilnic
nesfîrşite scene, că să şi-i aducă pe toţi ai lui (din prima căsătorie), că ea
nu are nici un rost în casa asta, că o să se omoare. Şi noaptea, peste el! Care
s-a scîrbit rău. Eu, filozofic: Să le iubim pe femeile care ne plac nouă, dar
şi pe cele care ne plac pe noi…
25 ian. 980. Şi
discuţia asta foarte instructivă pentru mine ar fi continuat, căci trecusem la
Lovinescu, dar m-am jenat să-i răpesc timpul acestei doamne admirabile (Maria
Graciov), plină de solicitudine şi de o delicateţe sufletească rar întîlnită.
Ca să nu mai spun că mi-a făcut un referat favorabil la a doua mea carte,
într-un moment de cumpănă. Aceasta este prima noastră discuţie mai consistentă.
Luat de val, am uitat s-o întreb de cartea prietenului D. Alexandru.
30
ianuarie ‘80.
Ieri n-am mai apucat să notez aici, căci după amiază a picat Sabin B. de la
Radio Craiova; l-am convocat din vecini şi pe Dumitru Alexandru, a cărui poezie
E timpul din nimic făcut se afla la
mine ca să i-o bat la maşină; Sabin îmi ia un interviu, înregistrăm poezii,
apoi trecem dincolo, cu de-ale gurii aduse de D. Alex. Plus cîteva sticle de
bere. Se fumează şi discutăm, în special D. Alex., rupt de ani buni de viaţa
lierară, acum se lansează, ne povesteşte despre prietenia lui cu Th. Pîcă,
Vintilă Ornaru, Tudor George, Romulus Vulpescu (care nu l-a votat cînd a fost
propus pentru premiul Uniunii); despre George Mărgărit, care se băga în
scandaluri, ca şi C. Săbăreanu, prieten din cartier (era să zic din Mahalaua lunatecilor), mititel, gelos,
dîndu-se genial şi căutînd harţă cu găliganii, prin restaurante, ca să aibă cu
ce se lăuda apoi. Frate de cruce cu D. Alex., trădîndu-l după aceea. Despre
Niculae Stoian, care după ce amicul meu a ieşit din puşcărie, l-a întrebat de
ce nu se duce să lucreze într-o mină; sau despre Mihu Dragomir, care l-a
prezentat prima dată la Radio. Şi cîte altele nu ne povesteşe acest om dăruit
cu har şi adînc încercat de nenoroc.
Tac
mai tot timpul, preocupat să-l pun în pagină pe amic şi să nu le lipsească
nimic pe masă; terorizat de fum şi de frig, căci se fumează în draci şi trebuie
să dau drumul la fereastră. Şi aşa s-a făcut aproape unu din noapte…
3
februarie 1980, duminecă.
Ora 13 şi încă n-am ieşit din casă, deşi
la un moment dat a apărut chiar soarele şi mi-ar fi picat bine o plimbare prin
cartier, după ce m-am spetit şmotruind. Îi telefonez lui D. Alex. şi-mi spune
că scrie la o poezie, dar s-ar putea să ne vedem după aceea. Am vrut să vadă că
nu sunt supărat pentru incidentul de ieri, cînd m-am dus special la el ca să
ascultăm transmisia de la Radio Craiova şi aparatul lui s-a stricat tocmai cînd
să ne dea pe post. Doi păguboşi, ăştia suntem.
28
feb. 980. Ieri am vorbit cu D. Alex., s-a
internat în spital ca să-ţi întocmească dosarul de pensionare anticipată, la
secţia unde lucrează soţia lui ca asistentă medicală. I-au dat drumul cu vreo
două săptămîni mai devreme, se pare că le încurca afacerile medicilor, care
percep pentru o internare cam 1000 lei. Cîteva aspecte de la secţia
neuro-psihiatrie: inşi aduşi la degradare de alcoolism, de onanie sau de cine
ştie ce alte hibe, căci majoritatea celor internaţi sunt de familie bună
(probabil ceilalţi nu au posibilităţi financiare…, viciul costă…), medici,
ingineri. Mult tineret, fete, unele prea frumoase dar “sărite de pe fix”.
Regimul din secţie, cazon, cu sculatul la ora 6:30, dereticatul, spălatul, masa,
vizita medicală etc; pentru abateri de la conduită pedeapsa este într-o
rezervă, pe cîteva zile, ca la carceră.
Acestor
fiinţe pare să le fi rămas intact doar instinctul de conservare: mănîncă mult,
iau medicamente cu pumnul, sunt foarte grijulii să nu răcească. Unii fiind sau
devenind pe moment violenţi, ceilalţi pacienţi sunt foarte cooperanţi, ajută
personalul de serviciu să-i imobilizeze, să-i bage la rezervă, sau în cămaşa de
forţă: o cămaşă din material mai trainic, cu mînecile foarte lungi, ca să se
poată lega la spate sau pe sub pat; li se dau tranchilizante, dorm după amiaza,
noaptea, iar cînd sunt treji, umblă ca năuci. Nu li se lasă bani pentru că
imediat aleargă să-şi cumpere medicamente. Se tem să fie agresaţi. Îşi cer
mereu scuze.
Azi
merg la D. Alexandru cu manuscrisul volumului de poezii, le citeşte în tihnă,
de cîte două trei ori, în timp ce eu citeam un articol de M. Preda din Ramuri, bine scris, dar pe tema bătută a
intelectualilor şi a ţăranilor care pleacă la oraş. Impresia lui nea Mitică: cu
totul favorabilă, unele poezii l-au entuziasmat chiar, sonetele, balada etc.
Plecăm
spre Mircea Ciobanu, din vecini. Pe drum îmi spune că titlul Focuri iarna vine de la o poezie care
n-a mai intrat în volum. Mi-o recită, cu mici infidelităţi de memorie.
Îl
găsim pe M.C. gata să iasă pe uşă, foarte pornit, cum mi s-a părut… Am stat
doar cît să se îmbrace şi am ieşit. Afară, soare. M.C. îşi pusese căciula şi
îşi sălta mereu gulerul de blană. I-am spus că frigul vine de la oboseală.
Zice: Atunci înseamnă că eu sunt veşnic obosit, pentru că mie mereu mi-e frig!
L-am
condus pe nea Mitică pînă la uşa blocului, apoi am plecat mai depate la o
plimbare prin cartier.
8
martie ‘80.
Ieri, cea mai cîinească vreme, cu zloată, ceaţă şi cu tot noroiul iernii mînjind
strada, de la un zid la altul. Aseară, ajuns acasă, aflu că m-a căutat de mai
multe ori D. Alex. Îi dau telefon şi, bucurie mare!, îmi spune că abia azi
noapte a citit cartea mea, căci se oprise la primele două schiţe. Era foarte
încîntat, s-a culcat la 4 şi jumătate dimineaţa, la un moment dat i-a venit să
rîdă şi a sculat-o din somn pe Geta. Insistă să mă convingă că am scris o carte
bună, deosebită, mai bună ca a lui şi incomparabil mai bună ca a lui Agopian.
Că am creat în Blana… un adevărat
personaj feminin, sublimînd, nu doar transcriind date din realitate. Se scuză
că abia acum i-a venit la rînd cartea mea şi ignorase că a trăit lîngă o
comoară. Eu îl întrerupeam ca să-i mulţumesc, emoţionat, iar el îmi mulţumea,
la rîndu-i, că am scris o asemenea bijuterie. I-am mărturisit strîngerea de
inimă că despre carte nu s-a prea scris. Şi iată cum un prieten îmi redă, chiar
dacă nu cu promptitudinea dorită, ci cu oarecare întîrziere, încrederea în
munca mea şi îmi procură o mare, sinceră bucurie. Ce bine e să mă pot bucura
din plin, după atîta timp!
9
martie 980. Seara, la amicul Mitică, după ce ne
uităm la TV cu familia, rămaşi singuri, îmi spune că Mircea îl îndeamnă să se
pensioneze şi să se apuce serios de scris; dar a făcut-o la modul imperativ,
ceea ce l-a cam ofensat pe D. Alex., care de altfel are mari greutăţi băneşti.
I-am spus că Uniunea îi va completa pensia, deci ar putea deveni avantajoasă
pensionarea lui în avans - şi să aibă timp pentru sine. Că M.C. i-ar fi spus:
Eu am în spate o operă, tu abia trebuie să o faci, frază care se pare că i-a
căzut greu lui D. Alex., chiar fiind adevărată; de reţinut aici ar fi,
socotesc, tocmai încrederea lui Mircea în talentul amicului nostru. În vreme ce
nea Mitică se va fi temînd că nu-l ţin balamalele pentru greaua muncă a
scrisului… În fine, ambii îmi par sîcîiţi, contrariaţi de viaţă, iar amiciţia
lor e într-un impas din care sper să iasă întărită, limpezită.
D.
Alexandru mă întreabă: Cum vrei, domnule, cronici favorabile la cartea
dumitale, cînd în ea nu e nici un zîmbet?!
Tot
el povesteşte cum se supăraseră pe el părinţii, după ce a apărut Mahalaua…, că a fost nevoit să-i roage
pe prieteni să le telefoneze şi să-i felicite, ca în fine să le treacă
îmbufnarea. Fuseseră ofensaţi că i-a prezentat săraci – asta fiind în ideea lor
aproape o insultă. Apoi îmi spune un alt of de-al lui: că dintr-o dată ambii
părinţi s-au şubrezit, s-au topit, nu-i mai recunoaşte…Îi spun: cînd îţi pierzi
părinţii, te trezeşti cu flancurile descoperite, singur, expus, nevoit să dai
piept cu Cea-care-nu-iartă.
28
03 980. Astă seară, conducîndu-l spre casă pe D.
Alexandru, mă plîngeam: Cartea mea nu a stîrnit nici un ecou, nici la critică,
nici printre cititorii ca atare. Şi m-au frustrat la tiraj, doar 6.000, pe cînd
alţii primesc 20.000! Şi m-au plătit cum nu se poate mai prost, aproape
jignitor… Dar de mîine nu mă mai gîndesc înapoi, mă apuc de ultima ajustare a Curţii interioare.
6
aprilie 80. Vreme închisă, cum s-a mai spus;
chiar destul de rece. Aseară am luat un mic guturai, însoţindu-l pe D. Alex.
prin cartier. Am trecut pe lîngă un crematoriu de gunoaie şi ne-am ferit de
cenuşa pe care o ducea vîntul. Am ajuns pînă sub ferestrele acelui aparament
unde se pare că nu se afla nimeni, aşa că ne-am întors. D. Alex. a zărit pe cer
cîteva stele şi a zis că va fi un Paşte frumos. Se zice că de Paşte e ca de
Florii, dar nu s-a adeverit. I-am dus aseară vreo 10 poezii, le-a parcurs cu dificultăţi,
scuzîndu-se că nu se poate concentra, în parte şi din cauza necazului prin care
trece, a tulburării şi neliniştii. Eu mă jucam cu nepoţelul lui, un acaparator
şi un lipicios.
Azi
am fost împreună la părinţii lui nenea Mitică, în Mahalaua Tei, strada
Zambilelor, nume sunînd primăvăratic. La intrarea pe strada lor, deja
dărîmături, noi construcţii şi, altă belea!, li s-au tăiat stîlpii de telefon,
aşa că, vorba maică-si, “aici poţi să şi mori că nu te ştie nimeni”. Flori prin
grădiniţe, desigur zambile… Ai lui, slăbiţi; bătrîna a căzut ieri, iar el a
trecut cu noroc printr-un accident de circulaţie. Zice: “Am mai avut puterea să
mă arunc pe capotă şi apoi maşina m-a răsturnat pe caldarîm…”. Să sperăm că nu
s-a ales cu leziuni interne. Le-am proiectat pe perete diapozitivele făcute
acum un an şi bătrîna a sesizat infidelitatea culorilor. Înapoi spre Berceni am
venit mai lesne, cu maşina Catelei, care tot aşa se cheamă şi în carte, dar nu
mai e defel frumoasă, ci grasă şi cu ochelari.
…(Peste
trei zile Caius îmi dă un telefon, îmi repetă că poezia i-a plăcut foarte mult.
I-a plăcut, văd, şi lui Alexandru, care ar vrea-o şi mai dură încă.)
Poezia:
Cînd cade alături camaradul răpus / În luptă, e drept să izbeşti în vrăjmaş /
Cu braţele-amîndouă; / Dar cînd afli că în somn / Prietenului tău i s-a oprit
inima / Se cuvine ca măcar o lună / Să nu mai dai din mîini, de la tribună; /
Iar dacă ţi-a fost secerată / Soţia ca o floare / Cuvine-se măcar un an / Să nu
publici versuri de iubire / Prin ziare; / iar dacă îţi fu smuls / Pruncul cel
drag / De gheara morţii nătînge, / Se cuvine să nu mai scrii decît / Peste un
veac şi / decît cu sînge… ( 6 aprilie
‘80)
13
apr. 980. (Peste trei zile Caius îmi dă un
telefon, îmi repetă că poezia i-a plăcut foarte mult. I-a plăcut, văd, şi lui
Alexandru, care ar vrea-o şi mai dură încă.)
Poezia:
Cînd cade alături camaradul răpus / În luptă, e drept să izbeşti în vrăjmaş /
Cu braţele-amîndouă; / Dar cînd afli că în somn / Prietenului tău i s-a oprit
inima / Se cuvine ca măcar o lună / Să nu mai dai din mîini, de la tribună; /
Iar dacă ţi-a fost secerată / Soţia ca o floare / Cuvine-se măcar un an / Să nu
publici versuri de iubire / Prin ziare; / iar dacă îţi fu smuls / Pruncul cel
drag / De gheara morţii nătînge, / Se cuvine să nu mai scrii decît / Peste un
veac şi / decît cu sînge… ( 6 aprilie
‘80)
Zilele
astea, mai multe întrevederi cu D. Alex., care e în concediu. A pierdut cîteva
zile ca să-şi demoleze pianul, “cu oarecare tristeţe”, zice. Apoi a scris
cîteva pagini la Mahala, îi face un
volum doi, care va fi poate mai mic decît primul. Apoi se apucă de Don Juvete, romanul omului care le face
pe toate în vis, “un fraier incorigibil, ca mine şi ca dumneata”, zice D..Alex.
Şi încearcă să scrie nişte poezii. Ar pleca undeva în concediu, să fie singur…
De unde cunosc eu acest alean?
…
Ieri am fost la D. Alex. care m-a tratat cu un borş de oase, apoi cu sarmale şi
la urmă cozonac cu stafide, ca în săptămîna luminată. E un om neînchipuit de
bun. Soţia ne tortura cu aspiratorul şi el a rugat-o de mai multe ori să
isprăvească. Erau flori pe masă, “încă mai primesc flori pentru aniversarea mea
de 44 ani”, spune soţia. El se lungise pe recamier şi aştepta să termin de
mîncat. Dacă acest om te simte prieten, îţi dă să mănînci, el care a fost din
totdeauna terorizat de foame, lucru ce reiese pregnant din proza lui. M-am
ridicat în grabă: Să nu pierdem timp, la treabă! Mi se plînsese că îl junghie
capul şi are o stare de somnolenţă. Anul petelor solare, îi spun. Dar mă
gîndeam la obezitatea care îl blochează, la tensiunea lui.
Dincolo,
în camera cea mai retrasă, unde acum apare un pat de o singură persoană, îmi
citeşte cîteva pagini, le citeşte repede-repede, căci textul porneşte de la
ciripitul vrăbiilor, dimineaţa şi acest artist nativ simte exact ce ton să ia.
Este episodul plecării tatălui la biserică; îl ia şi pe ţiganul vagabond
Satana, care se îmbătase şi în biserică îl îngînă pe diacon. Paragraf bun. Apoi
recitesc episodul cu don Zaharia tinichigiul şi pe cel cu tata-mare de la
Snagov – acesta mai poematic. Oricum, Mahalaua…
a fost bine orchestrată. Cred că în volumul întîi adăugit au să încapă încă destule
capitole şi foarte bune. Iar volumul doi are, după cît îmi dau seama, un episod
forte, cel al cozii la ulei, cu plînsul generalizat, pe ploaie, în crăpatul
zorilor; şi un alt episod, povestit mie, încă nescris, al peştilor, pe vreme de
bombardament.. Amicul meu are obiceiul să povestească şi să re-povestească
unele fragmente din viitoarea carte, încercîndu-le în diverse variante, ca un
adevărat virtuoz. Spune că lucrează patru ore pe zi, dimineaţa. Vrea să scrie
acum episodul important cu fuga lui Titi.
Îi
spun să ducă deja o parte din material la editură – şi aşa nu-l vor citi
imediat! – şi între timp să mai scrie şi alte episoade pe care le va ataşa
ulterior la dosar. Ca să poată fi prins în plan. Văd că nu are pe acasă nici un
exemplar din Mahalaua… ca să-l
consulte, dar şi aşa îl ştie pe dinafară. Îmi cere să-i dau Despre vii, numai bine. Citesc şi cîteva
poezii din Focuri iarna. Apoi o iau
din loc, să-l las pe om să lucreze. Înţeleg: fiecare aşteaptă o confirmare
pentru ceea ce deja a scris şi o încurajare pentru ce urmează să scrie. Însă
cînd e vorba să pui o singură literă pe hîrtie, într-asta nu te poate ajuta
chiar nimeni, nimeni – ci doar bunul Dumnezeu, cînd se îndură…
25
aprilie. Aseară, la D. Alex. care-mi spune
că a scris opt pagini despre plecarea lui Titi, vrea să-i facă mîine finalul şi
să-mi citească tot fasciculul. Cătrănit de recenzie, i-o dau să o citească şi
nu i se pare rea, ci “scrisă de un om temător, care nu ştie la cine să se
uite”. Totuşi, supărarea nu-mi trece. Şi despre el Mircea Iorgulescu a scris
“la trap”. Ieşim să ne plimbăm. Senin, lună, stele şi la fel de frig, sau de
cald, ca în casă. Vrea să se apuce de poezie, crede că i-a prins şpilul. Despre
debutul lui în forţă, l-a lăudat Mihu Dragomir la radio etc. Consideră cea mai
bună poezie a sa Baladă la picioarele lui
Svoboda şi-mi recită pasajul: “îi spun vîntului să tacă…”
Mai
ieri îmi propunea să scriem o carte împreună. Am spus nu din prima clipă şi am adăudat imediat: Nu am timp şi nu am
putere de muncă. Zice: Măcar în joacă, să ne facem mîna; dar fără să insiste cu
adevărat, mai exact justificîndu-se. De fapt nu văd cum ar fi posibil, însă e
un semn că mă apreciază şi că-mi e prieten şi ar vrea să punem laolaltă cît mai
mult din ce avem de dat. Îl aud, cu mirare: De la cine am învăţat eu poezia? De
la Dante, Shakespeare, Arghezi. Spre surprinderea mea, de data asta nu i-a
amintit pe Holderlin, S. J. Perse, nici măcar pe Eminescu.
Iar
azi îmi citeşte episodul fugii, opt pagini, foarte bune, în forţă, cu intuiţii
de artist autentic.
29
apr. 80. La Casa Monteoru, consumatorii
au ieşit la grădină, cam aceiaşi: Jebeleanu şi ai lui, cu Bîrna şi Ileana M.,
despre care D. Alex. îşi aminteşte că o întîlnea la cenaclul Neculuţă, “era cam
rea şi se lua în gură cu Păunescu”. Tot el îmi spunea că Jebeleanu umbla cîndva
cu sora lui Ilie C.. La masa lor a venit la un moment dat Petru Vintilă, cu o
mapă de cartoane sub braţ. Deja şi-a făcut o faimă de pictor naiv. La masa de
alături, Gh. Pituţ, Florin Pucă şi Tudor George, care-mi strigă de departe: Ce
mai faci, Viezure?
30
aprilie ‘80.
Sanda Golopenţia, naşa fetei lui D. Alex. – soţul acestei dne lingvistă şi
nenea Mitică au fost ca fraţii în tinereţe. Un domn care şi acum face bună
impresie, cîndva mare fante de cartier. Ea, extrem de inteligentă, temeinic
informată în varii domenii ale culturii, însă grav sensibilizată de grosolănia
mediului, aşa că de îndată ce facem cunoştinţă a întins nişte capcane spre a mă
prinde cu ceva, de exemplu cu o aluzie antifeministă, care fusese mai mult o
neatenţie decît o culpă propriu-zisă, destul ca să-mi sară în cap, acolo, la
masă, de faţă cu prietenii mei, dar şi cu oameni pe care îi vedeam prima oară.
Luat chiar ca din oală, aşa că din prima clipă m-am blocat, m-am constituit în
victimă – o singură dată am mai păţit o asemenea înscenare, anume la
Costineşti, în studenţie, cu M.P. alături.
7
mai 980.
Aseară i-am citit lui D. Alex. ultima parte din Curtea interioară, apoi şi înmormîntarea lui Banta (Antal). I-a
plăcut mult, mi-a mărturisit că nu-şi închipuia că scriu chiar aşa de bine şi
că “am o frază plină, căreia nu i se mai poate face nimic”. Îi citesc şi poezia
Tăcere şi cuvînt şi-l văd tresărind,
spunînd că de mult nu a mai citit o poezie atît de frumoasă, pe care simte
nevoia să o înveţe pe dinafară. Îmi sugerează să pun a doua strofă la urmă.
Corect!
Frumuseţea
are asupra mea o influenţă deosebit de puternică, discreţionară; nu-i pot face
faţă niciodată, mereu sunt învinsul ei. E ca o forţă netă, care mă copleşeşte,
mă răpune definitiv… îi spuneam lui Mircea Ciobanu, mai acum cîteva zile.
Iar
D. Alexandru îmi zicea: Simt că mă copilăresc, cu aceste povestioare. Dar în
spatele lor mă aşteaptă ceva mai grav. Îl îndemnam să se apuce de lucru, timpul
nu iartă! Cum? se apără amicul. Nu am pic de putere. Aştept să treacă anul
ăsta, să mă pensionez.
18
iunie 1982. La Cartea Românească, să-mi iau exemplarele cuvenite din Rămăşagul, tiraj 15.000 exemplare. A
ieşit o carte suplă, cum îmi plac mie cărţile; mari emoţii – şi o zbughesc din
redacţie, oarecum ca un hoţ, parcă de
teamă să nu-mi spună cineva că nu e adevărat, că a survenit cine ştie ce, că
tirajul se retrage… Nici nu pornesc spre Cişmigiu, spre casă, cum ar fi
trebuit, ci mă pomenesc la capătul străzii Luigi Cazavillan, în scuar, citind
ultimele două pagini despre Moşul meu: mai că-mi dau lacrimile, dar mă
dezmeticesc şi o iau din loc. Parcă nevenindu-mi să cred că Mircea nu s-a atins
cu o iotă de text, suprimînd doar cuvîntul Grozea cu care debutează povestirea.
Abia aştept să i-o arăt Lidiei, să o văd cum se îmbujorează. Să mă prezint apoi
cu ea la D. Alexandru, la Caius, la Constantin Popovici. Ce sunt cărţile mele,
decît motive ca discuţia mea începută cîndva cu aceşti prieteni să poată
continua?
4
decembrie‘83. Ieri a fost ziua lui D. Alexandru. El este un meşter de tip vechi
(mai exact din totdeauna), care şi-a învăţat meseria temeinic, în timp, trăgînd
cu ochiul la marii meşteri ai genului. Meşterul cismar din povestirea lui
Golsworthy dădea faliment pentru că făcea ghete prea temeinice. În literatură,
dimpotrivă, temeinicia cu care practici meseria nu poate decît să ajute. Îi
spune Lidiei, în buna tradiţie a umorului de calitate: plînsă, erai aşa de
urîtă încît mi-a fost frică să nu te lase bărbatul. Şi încă mai mult m-am temut
să nu-l sperii pe ăl mic!
Să
transmiţi altcuiva o vorbă bună, spusă de cineva (din admiraţie, cu
sinceritate, fără a urmări vreun interes personal!) înseamnă nu numai să-i faci
un bine celui căruia i-a fost destinat complimentul, dar înseamnă să dublezi efectul
acelui elogiu. Şi să-l meriţi tu însuţi.
D.
Alexandru, plasat în mod salutar la antipodul oamenilor mărginiţi. Aceştia
debutează prin a avea o părere foarte bună despre sine şi continuă prin a-i
judeca pe ceilalţi de la această înălţime, asumată prin efracţie. Sigur, fiind
vorba depre o perspectivă falsă, toate judecăţile lor sunt viciate, anapoda, şi
pricinuind mult rău şi grea obidă celor din preajmă. Pe cînd oamenii ca
Alexandru, între care mă situez eu însumi, ştiind despre noi nişte lucruri care
nu sunt chiar de laudă, îi abordăm pe ceilalţi cu respectul cuvenit ab initio
oricărei fiinţe umane. Alexandru este modest şi lucid şi resemnat, drept care
mulţi se vor simţi tentaţi să i se urce în cîrcă, să-l prindă pe picior greşit,
să-l ironizeze, să-l dispreţuiască. Dispreţul fiind tot ce pot ei produce, în
orice moment, spontan, fără efort special. Însă el ştie ce ştie, este un om de
bună credinţă, simte că are ceva de spus şi fapt este că îşi va scrie cărţile
pe care numai el e în stare să le scrie. Asta fiind partea minunată a
lucrurilor: fiecare scriitor adevărat este de neînlocuit. În această chestiune,
într-adevăr, oamenii din afara harului nu au nici o putere.
I-am
dat telefon lui D. Alexandru, vineri. Bucuros că scrie, în fiecare zi. I-a
citit lui Mircea Ciobanu şi a fost bine receptat.
18
martie 1984, duminecă. Zi de primăvară, totuşi.
Cu soare strecurat printre nori. Ieri vizită a lui D. Alexandru. Scrie. L-au
pensionat cu 1695 lei şi e musai să înceapă alergătura la Uniune spre a obţine
o completare. Pare mulţumit că Sanda, fata lui, cîntă în Trei T, am văzut şi eu grupul respectiv la televizor.
2
apr. 1984. Azi vorbesc la telefon cu D.
Alexandru. Că Mircea C. îi face actele de pensie la Uniune. A fost duminecă la
el şi… Eu: Care Mircea, nu cumva cel de care ai venit la mine să te plîngi? Să
cîrteşti? Şi am dat-o pe rîs, împăciuitor. În fapt, mulţumit că lucrurile se
aranjază în favoarea prietenului D.
20
august 1984. Am depus Ancheta… la Cartea Românească; Mircea Ciobanu, expeditiv, fiind într-o
discuţie cu Damian Necula, iar G. Bălăiţă cu zîmbete, plecînd chiar în acea zi
în străinătate.
D.
Alexandru a citit manuscrisul Anchetei…,
pe nerăsuflate pînă la 2 noaptea şi a spus că i-a plăcut la nebunie, ca fiind
foarte lejer scrisă, modalitate care mi se potriveşte. Foarte reuşite: haloul
de veşti, nunta-afacere, medicul legist care mi-a făcut o impresie atît de
bună, dar din cauza căruia se fac atîtea reclamaţii. Procurorul care mă ia din
scurt. Şi fata care a nimerit în acest angrenaj strivitor. I-a plăcut grozav,
zice – şi dintr-o dată mi s-a luat o piatră de pe inimă, căci aveam mari
emoţii: am prins sau nu tonul potrivit? Zice să nu pun bare între versuri. I-au
plăcut mult şi poemele, pe cea cu liliecii o consideră de factură
shakespeariană. Acum încep şi eu să sper că romanul nu va trece neobservat,
precum precedentele-mi cărţi. Nu crede că o să am probleme cu cenzura. Şi se
face că, a doua zi, trecînd pe la prietenul Al. Calais, a aflat de la ei o
istorie similară. Eu: Cumsecădenia cere violenţă, aşa cum puii viguroşi îi
ciugulesc pe cei nevolnici pînă îi omoară.
Părinţii
mei şi părinţii lui D. Alexandru: la ai mei, bătrîneţea a adus în faţă răbdarea
de Crist a mamei şi marea căldură sufletească a tatei; pe cînd la ai lui:
egoismul, duşmănia; cei doi se pîndesc şi se împung tot timpul.
Mircea
scrie, apoi citeşte prietenilor. D. Alexandru povesteşte, repovesteşte şi abia
la urmă se apucă de scris. Eu nu citesc nimănui nici un text de-al meu în
stadiul de manuscris şi nici eu însumi nu recitesc ce-am scris, mai ales dacă e
vorba de proză. Iar de povestit, nici atît!
3
feb. 1985. A venit iar D. Alexandru, să-i rebat
fişa pentru pensia suplimentară de la Uniune, cu precizări privind locurile de
muncă.
16
feb.1985. Ieri, la D. Alexandru. Scrie. Singur,
pe stradă, dar şi acasă. A făcut o oră pe drum, de la soră-sa Nuţi, care stă nu
departe, în cartier – credea că o să moară pe stradă, ca un cîine. Ca să
respire ar fi trebuit să meargă, iar ca să meargă ar fi trebuit să respire… S-a
lungit pe capota maşinii cuiva, în speranţa că proprietarul, crezîndu-l hoţ, o
să dea fuga. Nimic. Apoi a ajuns totuşi la colţul străzii şi s-a agăţat de un
stîlp, ca să adune puteri pentru a trece aleea. L-au zărit doi tineri, cu un
copilaş de mînă şi bărbatul a zis ceva de genul: Cît a mai putut să bea şi
ăsta! Comentariul lui Alexandru: Suntem nişte fiare – şi eu sunt una dintre
ele. Aşa m-am purtat şi eu. Dacă vedeam unul căzut, îl lăsam acolo: un beţiv,
nu? Şi asta pentru că nu am iertare pentru cei care beau. (Adevărul e că nu se
îndeamnă la băutură, însă se supără grozav cînd îi atrag atenţia că mănîncă
prea mult.) Readuc discuţia pe terenul literaturii şi reiese că scrie după o
muzică pe care o aude, nu face decît să o traducă în cuvinte; de aceea scrisul
lui merge aşa de greu. Scrie deci cum ai compune şi e dificil să găsească
termenii potriviţi acelei melodii din capul lui, imperativă. Eu: Pentru prima
oară sunt liniştit într-o perioadă cînd nu scriu şi nici nu ştiu ce urmează să
scriu. Dacă am dat de un subiect, pot să amîn uşor scrierea lui cu un an, cu
mai mulţi, ştiind că el e acolo şi convins, pe drept ori pe nedrept, că oricînd
îl pot scoate la lumină. Pe moment însă nu am nici un subiect de rezervă şi mă
miră grozav liniştea asta a mea…
Lidia
visează toată noaptea că vor să mă spînzure pentru Ionel din America. Ea le
strigă: Nu e fratele lui, e fratele meu! Să o omoare mai bine pe ea…
5
martie 1986. Mi-am luat înapoi scenariul Rămăşagul de la desfiinţata Casă 3. Niki
spune să aşteptăm, ceea ce şi facem de şase ani! La Rom. literară, vagi promisiuni. La Luceafărul, doar Matei şi Velea, jucînd şah. La plecare, jos între
coloane, Aurel Dragoș Munteanu îmi face promisiune fermă pentru martie. Spre
staţia lui 331, Horea şi Ioanichie tăinuind ceva, nici nu mă observă, dar nici
nu încerc să le atrag atenţia. Cu Mircea C. n-am dat ochii, pe D. Alex. nu l-am
prins la telefon. Prea prins cu slujba, cu engleza, cu traducerile din poezia
spaniolă, cu Andrei. Urmează să bat traducerile la maşină
5
aprilie 1986. Aseară, la noi D.
Alexandru, venind direct de la părinţii lui. Bătrîna s-a făcut o scorpie, zice,
iar tatăl a slăbit de-l ridici cu o mînă. Se teme de azil. Mi-a povestit cam
ce-ar fi al treilea volum din Lunatecii.
Epuizat, stors, se jură că nu se mai apucă de altă carte. El se jură…
20
iunie 1986. …Povesteşte D. Alexandru: Erau peste
25 inşi într-o celulă, la Rahova. A făcut greva foamei timp de opt zile, i se
lipise stomacul, simţea durerile facerii. Asemenea cumnatul Didi, care s-a
îmbolnăvit de plămîni cît a dormit pe jos, pe ciment, în închisoarea Jilava,
apoi la Cernavodă.
Alexandru
are pe spate, sub omoplaţi, două lungi cicatrici, de parcă i s-ar fi decupat
aripile îngereşti. Iar stomacul, povesteşte el, la modul fabulos, nu i s-a
dezlipit de tot, a făcut o nişă cît o monedă de 3 lei…
Eu:
Mulţi scriitori i-ar bate la logică pe marii matematicieni…Alexandru: Nu şi
eu…Eu: Nu se ştie. Nu ai încercat. Scrisul cere rigoare, nu glumă…
D.
Alex: Le-am înfrumuseţat eu, acele amintiri din Mahalaua… În realitate mama era foarte rea, ne bătea pînă la
isterie. În ultimii ani, tata mă ruga: Zi-i să mă lase în pace, toată ziulica
mă cicăleşte. Soră-sa Oana e bolnavă, însă bătrînei nici că-i pasă. Pe vremuri
a rugat-o să-i facă buletin de Bucureşti Cristinei, fiica lui din Bucovina. Nu
şi nu! I-a zis: Dar chiar aşa, să nu faci un bine nimănui? Ea: Da’ mie cine
mi-a făcut? Tata voia să joace, la nunţi. Ea nu-l lăsa, îi era teamă să nu se
dea în spectacol, să nu întreacă măsura… Ne face de rîs familia! Da’ cine
suntem noi, mamă, nişte prinţi? Acum nu vrea să-i facă mutaţia Sandei, căci se
întrevede o demolare, fata ar avea dreptul la o garsonieră. I-a explicat
bătrînei, a rugat-o şi el şi ceilalţi. Nu şi nu! Răutatea, sora mai mică a sălbăticiei.
.
Într-alt vis mi se aducea o carte cu coperta colorată, conţinînd nişte
traduceri ale unui belgian pe care, îmi aminteam vag, îl întîlnisem cu mult
timp în urmă şi îmi dăduse un top de poezii scrise de mînă, un top despre care crezusem că s-a rătăcit
printre hîrtiile mele, sau prin bagajele vreunui amic precum D. Alexandru – ar
fi urmat să-l rog să-mi dea voie să îl caut… Adevărul este că manuscrisul
romanului Petrecerea, somnul şi moartea
s-a pierdut, de asemenea cîteva caiete de însemnări (cel de la Valea Rea, spre pildă), multe
hîrtii, desene şi fotografii.
25
iunie 986. Într-alt vis mi se aducea o carte cu
coperta colorată, conţinînd nişte traduceri ale unui belgian pe care, îmi
aminteam vag, îl întîlnisem cu mult timp în urmă şi îmi dăduse un top de poezii
scrise de mînă, un top despre care crezusem
că s-a rătăcit printre hîrtiile mele, sau prin bagajele vreunui amic precum D.
Alexandru – ar fi urmat să-l rog să-mi dea voie să îl caut… Adevărul este că
manuscrisul romanului Petrecerea, somnul
şi moartea s-a pierdut, de asemenea cîteva caiete de însemnări (cel de la Valea Rea, spre pildă), multe
hîrtii, desene şi fotografii.
De
pe drum îi dau un telefon lui D. Alexandru şi-i spun prin ce-am trecut. Zice:
Bucură-te că ai trecut!
După
amiază amicul D. Alex. vine pe la mine. Îi cedez din preţioasele achiziţii de
ultimă oră: inima şi jumătate din capul de porc. Plăteşte şi 2 l de ulei, dar
nu se încarcă cu el, rămînînd să-l ia data viitoare.
19
mai 1987. Azi cumpăr de la librăria din Bocşa
volumul Istorii 5 de M.C. şi imediat
mă apuc de citit, dîndu-mi seama că primele 15 pagini îmi erau cunoscute
dintr-o lectură pe care ne-a făcut-o mie şi lui D. Alex., la el acasă, acum
vreo doi ani. Interesant felul cum captează starea de descurajare a marelui
Palada. Bune cele două apariţii, bărbatul cu pata roşie în loc de gură şi cu
ochii duioşi şi pitica ţeapănă care îl sfidează cu privirea. Chestiuni de mare
rafinament; cine e doar cititor, tresare desigur, aceste lucruri enigmatice îl
“furnică”, îi transmit ceva terifiant, obsessional; dar cel care scrie el însuşi,
îşi dă seama că nu cazi prea des pe astfel de intuiţii mănoase – or, la MC le
întîlneşti mai la fiecare pagină. Omul ăsta “bagă viteză”, nu glumă!
3
aug. 1987. Despre după-amiaza de sîmbătă: La 14:45 eram la editură, pe
scări cobora secretara: Bonjur! Îl găsesc pe Mircea singur în redacţie,
scriind. Ia loc! Vine Mitică? Şi începem să aşteptăm, el lucrînd la un articol,
eu răspund la cîteva telefoane, îl dau pe M. care duce o convorbire ambiguă, în
timp ce eu priveam iedera de pe calcanul clădirii vecine, cea care în poemul
lui M. era smulsă se vijelie. După ce închide, îl aud: De n-ar fi fost mama,
soţia şi apoi fiica mea, misoginismul meu ar fi luat proporţii cumplite. Eu îi
spun că trebuie să avem înţelegere pentru statutul lor biologic şi social special,
de dependenţă. Sunt tari şi sunt rele, zice. Cînd nu au bărbat, zic, sunt şi
tari şi rele şi oricum, pentru că sunt într-o situaţie nefirească. Bărbatul
singur e tot un om, dar o femeie singură ce este? Şi pe loc îmi dau seama că un
anume lucru se desprinde clar din proza lui Mircea: lipsa unui sentiment
dominant de dragoste între bărbat şi femeie; sunt din plin în romanele sale
pasiuni paroxistice, posesiuni, sunt şi hachiţe, intrigi de amor, dar nu
Iubirea. Este în schimb renunţarea la iubire, tăierea ei din rădăcini. (Cum
singur a atras atenţia mai apoi, la restaurant, cînd eram toţi trei: A doua zi
după nuntă, ca să rămînă şi să se ştie independent – singur, puternic, etc. –
Palada se culcă cu o mizerabilă de pe şantier, cu rămăşiţe de măncare între
dinţi. Comentariul meu: El a ucis atunci tot ce-ar putea fi sfînt între un
bărbat şi femeia lui.)
Mai
scrie ceva şi în curînd îşi face apariţia nea Mitică. Pustiu pe-aici, face noul
venit, credeam că nu mai e chiar nimeni. Plecăm toţi trei pe Ştirbey Vodă, fără
vreo idee clară unde o să intrăm; rîdem, glumim, ne tot schimbăm locurile: Stai
tu la mijloc că eşti mai slab, ba tu că eşti mai frumos, ba tu că eşti mai
domnos… Intrăm la Sneck-Bucureşti, ultima masă din colţul sălii, eu şi nea
Mitică plasaţi cu spatele la public, lăsîndu-l pe Mircea să ne reprezinte. Două
vodci mici, două baterii, două ape minerale, fripturi, salate – asta a fost
toată consumaţia serii. M. îşi încălzeşte paharul în pumn înainte de a bea: s-a
chinuit rău cu intervenţia aceea pe laringe, i-au spart dinţii cu aparatul
respectiv, l-a costat apoi mii de lei, aproape două luni a umblat pe la
dentist, acolo alte chinuri, odată l-au apucat năbădăile, fără să-şi dea seama
i-a strivit doctoriţei un deget. Apoi, de cum a ajuns acasă, a zbierat la
Rodica şi l-a podidit sîngele… Acum e bine. S-a lăsat de fumat, respiră corect,
vocea puţin voalată, şoptită; s-a îngrăşat un pic, îl pune pe D. Alex. să-l pipăie pe omoplaţi.
Le
vorbesc despre ai mei, lăsaţi la Bocşa Montană, despre teribilul meu coleg G.,
omul care mi-a reţinut întreaga atenţie, un pieziş, un răzvrătit despre care aş
vrea să scriu. Mircea mă încurajază. Iar aici, zic, am găsit apartamentul gol,
prăfuit şi nu-mi vine să pun mîna pe nimic, ştiind că mîine plec din nou. Despre
cartierul meu de oameni urîţi, printre care trec cu inima strînsă, fără pic de
bucurie. Despre Andrei, care ne umple viaţa. Mircea vine cu ideea că la
primitivi nu se făcea legătura dintre actul sexual şi naşterea de copii. Copiii
erau ai tribului, nu ai mamei sau ai cuplului. Îi alăpta orice femeie. Alţii
credeau că înghiţi un ou şi naşti un erou. Îi spun: Nu numai pentru că nu
făceau legătura dintre actul sexual şi naştere, dar şi pentru că voiau să facă
din naşterea eroului un act transcedental, cum este şi cazul lui Cristos,
născut şi el dintr-o fecioară. Şi despre Alexandru Macedon umbla legenda că a
fost făcut cu un şarpe, iar Filip doar l-a educat. Şarpele fiind un simbol
oriental.
M.
spune că el citeşte zilnic din Biblie, dar nu oricum, ci ca un specialist. Zic:
Şi Moşul meu are o replică din Evanghelie: “Martorii mei aceştia sunt”. Şi
expresia “Nu-ţi fac strîmbătate”. Cu care prilej îi spun că mie, ca autor, îmi
este mai la inimă Rămăşagul decît
cartea ce stă să apară. Nu pare de acord. Da, zice, Rămăşagul a fost o construcţie, asta aşa e. Dar cartea de acum se
apropie mai mult de ce este azi proza; ai scris o carte frumoasă şi nespus de
tristă. Şi nici măcar nu-ţi afişezi părerea, ci doar prezinţi lucrurile. Opinia
lui Mircea despre noua mea carte, auzită abia acum, îmi dă curaj.
Îl
întreabă pe D. Alexandru de ce nu-i aduce manuscrisul. Ţi-am ţinut loc în plan
şi n-ai binevoit să profiţi! Ce vrei să-ţi fac? Şi întorcîndu-se spre mine, ca
spre un martor: Spune, şi cu cartea asta, şi cu celelalte două, ai simţit ceva,
ai ştiut că ai o carte la mine? Te-am sîcîit cumva? Nu, zic. Şi chiar de asta i
m-am plîns lui nea Mitică, aici de faţă: Că nu-mi spui nimic despre cărţile
mele, ce e bine şi ce nu e bine, ca să ştiu în ce ape mă scald. Ceilalţi
redactori cu care am lucrat mereu veneau cu obiecţii, cu observaţii…
Le
povestesc întîmplarea cu şarpele de sticlă: Cum mi-a apărut în cărare, cum de
la mare distanţă şi ca în glumă am aruncat spre el cu un fragment de minereu şi
cum am văzut că l-am nimerit chiar la mijloc, iar el, din zbatere s-a desfăcut
în două părţi ce au continuat să se zvîrcolească separat, una din ele, cea cu
capul a luat-o trudnic din loc, spre şanţ, în timp de coada, parcă voind să-mi
distragă atenţia, se zvîrcolea pe cărare. Şi cum eu, foarte împresionat de
acest chin şi luat ca de un val emotiv, m-am pomenit articulînd: Nici n-am vrut
să te lovesc! Nici n-am vrut să te lovesc… de parcă mi-aş fi cerut iertare de
la cineva care pricepe ce-i spun – numai noi doi acolo, în adîncul părurii bătrîne,
cu somptuoşi stejari desfăşurîndu-se spre cer; spunînd toate astea, cu un fel
de însufleţire, îi văd dintr-odată foarte atenţi, prinşi în mrejele povestirii,
plăcut impresionaţi. Mircea chiar vrea să ştie dacă şi la noi există această
specie de şerpi, de care se pare că auzise sau citise. Zice: Să le scrii, toate
astea. O să scriu, cîndva, despre toate astea, zic. O să le vină rîndul, poate…
De ce poate?, mă somează Mircea.
Ieşim
din restaurant, ne ducem la autobuz în Piaţa Palatului, schimbăm cu tramvaiul
la Academia Militară şi, cumpărînd flori, urcăm la alde Mircea. Ne cuibărim în
biroul lui, cu ai săi pe lîngă noi, încercînd şi chiar reuşind să refacem
atmosfera din cartierul Berceni, de pe cînd eram vecini şi ne întîlneam la
Mircea, unde l-am şi cunoscut pe nea Mitică. David, care pe atunci avea doar 3
ani, acum de 175 cm înălţime, ne povesteşte cum s-a dus de curînd la D.
Alexandru, trimis de ai lui, a sunat, a bătut iar şi iar, nu i-a răspuns
nimeni. Eu confirm, am păţit-o şi eu şi nu numai o dată: Omul ăsta lucrează în
draci toată noaptea, iar peste zi e doborît de oboseală, doarme somn pe cinste,
sănătos! Rîdem.
Apoi
le povestesc dandanaua şi mai şi păţită cu Nae I., cînd am fost să recuperez
pompa de zugrăvit a lui nea Mitică. Şi că n-au avut succes nici argumentele,
nici rugăminţile către fiica poetului, ci a avut succes tot stilul de mahala,
abordat în disperare de cauză. Am strigat să se audă pe toată scara: După ce că
aţi împrumutat pompa acum un an şi n-aţi avut obrazul să i-o înapoiaţi proprietarului,
mă mai ţii şi la uşă, o jumătate de oră, cu temerile dumitale stupide! Dă-mi
pompa! Şi mi-a dat-o! Facem haz, pe săturate.
Rodica
ne serveşte o mîncare de dovlecei, deschiseseră o sticlă cu vin, şi-au făcut
cafele, am băut şi un ceai foarte aromat, de nu’ş’ce plantă exotică. R. ne
spune că de curînd Caius, revenit din SUA, unde a fost cu o bursă, i-a dat un
telefon lui Mircea, arătîndu-se chiar indignat de stupizenia şi infantilismul
americanilor. La care eu: Îi spun asta de vreo zece ani, pe puţin, n-a vrut să
mă creadă, mi-i tot lăuda; bine că i-a venit mintea la cap! R., ştiind că nu am
telefon, mă îndeamnă să-l sun pe Caius, dar ne luăm cu vorba şi îmi iese din
minte.
Şi
aşa, în veselie şi destindere, la editură, la restaurant, pe stradă, acasă la
Mircea şi apoi la D. Alexandru, pe care l-am condus pînă în Berceni şi am mai
întîrziat acolo vreo oră, – am petrecut o după amiază şi o seară foarte
agreabile, poate chiar meritate.
După
masă vine D. Alexandru să ne încălzim sufletele în preajma cărţii nou apărute;
îl conduc la tramvai şi apoi, destul de tîrziu, apare Panţu cu fetiţa. Îmi
împoaie capul: un veleitar pozeur şi gură bogată; dacă ar fi să-l crezi, doar
să se apuce de pictură, de anticipaţie, de… şi lumea ar rămîne în extaz.
Vine
Romică şi, în loc să-mi spună ceva despre Capcana…,
îmi face scandal că am colaborat la “Caleidoscopul geologului”, sub redacţia
lui Huică. De ce nu m-ai prevenit că nu colaborezi?, l-am întrebat pe R. Şi îi
explic că am reuşit să strecor aici cîteva poezii scoase de cenzură din Muzeul Poetului.
*
9
01 1988. Pe la ora 17 au venit ai noştri, dar
şi Panţu, personaj pe muche de cuţit, ca să nu zic mai mult. A doua zi, vin
alde D. Alexandru şi Al. Calais, basarabean de-al meu, traducător şi prozator
el însuşi; ne simţim bine, facem schimb de cărţi, le arăt Istoria logicii de Nae Ionescu, cu prefaţă forte de Vasile Băncilă,
plină de sublinierile mele, Orient şi
Occident, de Anton Dumitriu şi alte cărţi împrumutate de la vecinul Mihai
T., prisăcarul -– resturi ale unei biblioteci a unui vecin de-al lui pe cînd
stătea în alt cartier, ins care prin ‘46 şi-a abandonat casă, etc. şi a
dispărut fără urmă. Peste graniţă? În închisoare? La canal?
Îi
spun lui D. Alexandru că scriu la Un om
penibil, îi place titlul; zic: Un ins care încearcă să realizeze ceva în
geologie şi toţi îl şutează, fiind foarte antipatic, ce-i drept. Dar are idei
şi putere de muncă. Îl scriu pentru peste zece ani. El: De ce? Dă-l imediat la
tipar!
Cu
D. Alexandru, lăudîndu-l pe Caius; i-am dat textul Amintiri din serile de luni, despre Cenaclul Labiş. Zice că M.C. ar
fi avînd nişte zone necrozate pe cortex, după infarctul lui.
***
...Visez că am intrat cu Mircea Ciobanu într-o casă cam
sub nivelul străzii, cu multe ferestre şi apoi uşa de intrare. O casă unde
stătusem acum cîtva timp cu Lidia şi care era încă a noastră. Casă situată în
acelaşi rînd cu a unui bătrîn gen doctorul Frîncu, la care păstram cheile.
Coborînd, Mircea mi-a arătat spre geamuri şi mi-a sugerat că ar trebui să mă
ocup de ele. M-am întors la uşă şi am
desprins cele 2-3 afişe lipite acolo cu scotch, poate un anunţ de închiriat sau
aşa ceva. Între timp M. îşi făcuse o cafea dar nu găsea o măsuţă pe care să
şi-o pună, deja încercase una şi i se vărsase o parte din cafea. Acum vedeam bine
în cameră, era foarte mare, largă şi mai ales lungă – o singură cameră fiind
toată casa, însă elegantă, cuprinzătoare. Am trecut la altă măsuţă, apoi la
alta, dar mobilele, pe cît de cochete, erau dezechilibrate, cu picioarele
ciuntite etc. Pînă la urmă M. şi-a adus un taburet, şi acela foarte elegant,
tapiţat cu piele, puţin bombat.
Din locul unde ne aşezasem, cam la treimea camerei, ne
uitam în lungul ei spre ferestre şi ne-a surprins lumina roz care venea de sus.
Atunci i-am spus lui M. că o asemenea lumină roz îmi amintesc încă din
adolescenţă, fusesem la un coleg la agapă, ne-am culcat spre ziuă, dar eu n-am
dormit decît vreo oră, m-am trezit perfect odihnit, relaxat. Limpede la minte
şi cînd m-am uitat afară, am văzut o lumină roz, poate de la răsărit, sau
reflectată de vreun obiect din ograda gazdei, n-aş putea să spun, decît că acea
lumină mi-a rămas pe veci în suflet. M. se arăta interesat de relatarea mea,
priveam prin odaia elegantă şi M. mi-a spus: Tu vei avea totdeauna cu ce să te
ocupi, lumina aceea roz şi tot felul de amintiri.
De fapt se punea problema dacă este cazul să renunţăm la
apartament şi să revenim în această locuinţă, care avea avantajul amplasării în
centru, undeva între Romană şi Batiştei, zonă nedemolabilă, considerau ceilalţi,
însă inconvenientul era că aveam vecini răi, cam ţigani, fără ocupaţie,
petrecăreţi, care şi în acest moment făceau zarvă. Locuinţa era foarte
tentantă, un interior ca al unei biserici catolice. Ne-am uitat spre tavan,
care acum părea suspendat pe nişte căpriori, iar în multele ferestre se vedea
şi se răsfrîngea şi lumea de afară, dar şi interiorul încăperii, aşa că i-am
atras atenţia lui M. : Uită-te acolo, vei vedea şi silueta unei clopotniţe, dar
şi imaginea ta, reflectată alături. S-a uitat şi părea încîntat de efectul
respectiv. Prins de emoţie, l-am apucat de mînă, dar şi-a tras-o, se rănise la
degetele mîinii stîngi, iar eu uitasem asta.
E de mirare cum se combină în acest vis lucruri foarte
diferite: intrarea în demisolul din C. Turzii, lumina roz de la agapa din
Pătîrlagele, la care m-am gîndit de dimineaţă, găsind că ar trebui accentuată
consternarea personajului Radulian cînd (cu surprindere) îşi dă seama că o
place pe farmacistă; acel “înainte” al ei cînd dansau împreună,
fierbinţeala-dogoarea ce se transmitea dinspre trupul ei, ochii ei
abandonîndu-i-se… De ce să i se întămple lui, la nici patru luni de la
căsătorie?! Viaţa îi făcea această surpriză neplăcută, sau firea lui dificilă?
La deal, spre mesteceni, prin zăpada de 20 cm, în pantofii de dans!
24
apr. 988. Nichita, către D. Alexandru, de faţă cu Mircea
şi Agopian: “Spune-le ăstora că am fost şi noi tineri şi frumoşi şi că ne
iubeau femeile!” Îşi aminteşte cum a plîns la înmormîntarea lui N.S.
28
mai 88. Duminică, frig, continuă lapoviţa. Îi aşteptăm
la prînz pe alde Alexandru. Aseară am fost toţi la Moromeţii, sala Union, goală de altfel. Foarte impresionaţi de
puternica realizare artistică, scenariul şi regia Stere Gulea. Îţi face plăcere
să stărui cu gîndul asupra acestei ecranizări remarcabile, totul în
semiobscuritate, în zori sau seara tîrziu, mizeria, munca abrutizantă, somnul
fără odihnă, foamea – ca personaje principale. Vrajba dintre cele două rînduri
de copii; antologică izbucnirea lui Ilie, după ce-l ciomăgeşte pe Paraschiv: Nenorocitule,
sălbaticule la minte, bolnavule după avere! Un film ce nu-ţi iese din minte.
Încă o dată bravo şi bietului Marin Preda, cel care voia să înveţe, ca să scape
de acea viaţă apăsătoare, deloc idilică, rea, dură. Cele mai importante romane
despre condiţia ţăranului: Ion şi Moromeţii, nu sunt sămănătoriste, ci
dimpotrivă, prezintă viaţa de la ţară în culori foarte sumbre.
30
mai 1988. Vine D. Alexandru, dar nu şi Caius, care
însă telegrafiază. Nichita, către D. Alexandru, de faţă cu Mircea şi Agopian:
Spune-le ăstora că am fost şi noi tineri şi frumoşi şi că ne iubeau femeile!
Îşi aminteşte cum a plîns la înmormîntarea lui N.S.
17 iulie 988. La telefon cu D. Alexandru. Scrie îndîrjit, despre vina
părinţilor în moartea Mariei. Ţărani proşti şi ruşinoşi, pe cît de cruzi.
Soră-sa Oana i-a spus adevărul, nicidecum tatăl, care a tăcut pînă la moarte.
În felul acesta, D. Alexandru se cam apropie de tema mea din Capcana…, chiar fără să-şi dea seama.
În rest, zice,
nici o bucurie, din nici o parte. După investiţii atît de mari cu cei trei
copii, cu..
26
martie 89. Vine D. Alex.
şi mai mult picoteşte, căci nu a dormit deloc azi-noapte. Îl fricţionez la
tîmple şi pe frunte. Spre seară L. pleacă la alde Velică să vadă Ultimul împărat, eu trebuind să rămîn cu
D. Alexandru.
D. Alexandru se miră: Tata a băut, dar nu era alcoolic.
Mama s-a apucat tîrziu şi deja e alcoolică. Fostă bisericoasă.
3 dec. 1989, duminică.
Ieri de dimineaţă, ocupat cu pregătirea recepţiei celei mari, cu ziua nanei,
unde citesc o poezea foarte veselă, recitită apoi de diverşi de vreo trei ori,
cu primirea lăzilor care, în sfîrşit au venit şi, de la slujbă, direct în
Berceni, la D. Alexandru, unde sunt ai mei, cei doi fii cu partenerele lor,
apoi vine Al. Calais şi un colonel din vecini, Sântea, cu soţia isteaţă şi
cumsecade. Cînd e vorba să se cînte mulţi ani trăiască, A. sare de jos şi pune
mult suflet, în cercul nostru, i se aude vocea subţirică. În rest, ascultă tot,
înţelege, interpretează bancurile, ba spune şi el unul, aflat nu-mi dau seama unde.
D. A. primeşte de la Geta lui un telefon care îl dă rău
peste cap, de la Rodica, îi promite că vin pe la 18, apoi de la Mircea care
zice că e cam răcit şi nici bani de taxi nu are. Ne întoarcem acasă pe la 23,
cu ultimul metrou, A. e obosit dar tot povesteşte, cu mult haz, o secvenţă din
joaca lui, spre amuzamentul doamnei de alături, care tot mustăcea pe sub
ochelarii ei cu o lentilă spartă. Eu, răcit de-a binelea, căci ceilalţi convivi
fumasaeră mereu, cu geamul deschis. Lui D. A. i-a plăcut poezia ce i-am
dedicat, Calais a recitit-o cu voce tare. Promit să o bag în următorul volum.
15
iunie 1991.
Unii nu se întorc din exil pentru că nu au
încredere în cursul lucrurilor din România, alţii însă din orgoliu: pentru că
nu au fost chemaţi. Ce importanţi suntem! Şi: cine să-i cheme?
De câteva zile mă apasă această
evidenţă: că a murit singurul meu prieten căruia mereu aş avea şi aş vrea să-i
spun ceva ce ţin ascuns în inimă. El a profeţit cum
că eu şi Mircea îl vom îngropa. Ce şocat am fost în acea seară! Ne întorceam de
la Mircea, ne plimbasem puţin prin cartierul Berceni, vorbisem de-ale noastre
şi, când să ne despărţim, el a urcat cele 3-4 trepte spre intrarea blocului,
s-a oprit cât să-şi recapete răsuflarea, cum făcea de fiecare dată, la cel mai mic
efort, şi deodată a zis: Voi doi aţi rămas singurii mei prieteni, tu şi cu
Mircea, voi doi o să mă îngropaţi. Era prin ‘76, deci nu avea pe atunci decât
47 ani…
2
nov. ’92. La
mişcarea mea prin cameră, luate de curenţi, cele două poze ale lui D. Alex.,
sprijinite de cărţi, se iau după mine, se învîrtejesc prin cameră, mi se
învălătucesc la picioare, parcă animate de un duh…
20
ian. 95. Vreme închisă, de iarnă, frig, minus
8 grade. Ninge în răstimpuri. Am uitat să mă fi dus la prînz la lansarea
cărţilor de poezie ale lui Adi Cusin și Dan Laurenţiu. Rău îmi pare. Uitarea e
unul dintre dușmanii noștri, poate cel mai perfi d. Pînă la urmă lipsa de
frumuseţe a partenerei se răzbună: Geta lui D. Alex., spre deosebire de prima
soţie, acea bucovineancă nespus de frumoasă… Tot vreau să notez aici că aș
scrie despre securiști-comuniști ca mari patrioţi și mari familiști. Explicaţia
psihanalitică: știindu- Omul bun are timp pentru toate 13 se în culpă cu
meseria lor de neoameni, voiau să demonstreze familiei lor, soţiei, părinţilor,
că ei o fac din mare atașament faţă de patrie și de soarta ei. De aici
aproape-disperarea cu care își iubeau copiii; ca să nu spun că aveau ocazia să
le pună pe masă un ciolan mai mare, profi tînd de privilegiile de castă.
Atenţie: G. G. Marquez își începe de dimineaţă munca prin a reciti timp de două
ore ceea ce a scris ieri în cele șapte ore de muncă… recitirea este o probă
foarte importantă, ca să poţi merge mai departe. Nu e un lux, cum am fost mereu
tentat să cred, ci o urgenţă!
3
dec. 96. Ar
fi fost ziua lui Nea Mitică. La servici, în trecere, apoi la magazinul Unirea
pentru lansare Vitruviu: Fum, de
Tudor Alexander. Vorbesc cu autorul, îi dau şi o carte cu autograf, ca şi dnei
Graciov. Cînd să scriu data, realizez că ar fi fost ziua lui D. Alex. Şi îi
spun Musicăi. Mă năpădesc lacrimile. Îi arăt poezia 3 decembrie, ca şi poezia Nimb,
cele două in memoriam. Foarte tulburat. Călina se arată dornică să citescă Jurnalul, probabil în ideea că se caută
în librării. Le spun celor trei: Graciov; Călina şi Rodica Ciobanu că romanul Capcana…, scos cu Mircea la Cartea Rom.
e desprins din acest Jurnal (şi
publicat chiar sub formă de jurnal de campanie). Om vedea.
24
febr.
1997.
La Radio cultural am citit poeziile: Şi
asta a fost, Pe deal II, Şi eu, Poezia însă, Rugă de geolog. Am predat
cronica Orbitor şi m-am angajat să
dau la Viaţa R. un fragment de proză din Veneticii.
A.T.D.: Vreau să vă ajut cît mai mult. Şi îmi cere cronici de proză despre
orice altă carte. Mă gîndesc imediat la Mahalaua,
la Bătrînul anticar şi la Cartea lui Iov.
20
martie 1998.
Pe plan literar, am rupt definitiv cu
Vinea. Le-a apărut Angela M., lansare di granda la Sala oglinzilor, nu s-au
deranjat măcar să mă anunţe, să mă invite…
În
schimb Lucian P. îmi preia manuscrisul Veneticii
pentru o editură Conexiuni, obligîndu-se să obţină subvenţie pentru ea. La
Vitruviu dna Graciov citeşte în fine Jurnalul 79-86 (Vreme închisă), discut cu dînsa două ore, apoi alte două cu Vilma
şi mă trece pe lista de subvenţionare. Îi dau Vilmei amănunte despre D.
Alexandru, ce-a publicat, unde-i sunt manuscrisele, ar vrea să-i scoată o
carte. Tot aşa încerc să-l strecor în plan pe Pan Izverna cu Epifaniile poeziei. Sosit acasă destul
de tîrziu, îi telefonez lui P.I. să ia urgent legătura cu dna Vitruviu.
7
aprilie 2003. La prînz trec pe la Rom.
Literară, nu era nimeni, apoi las o proză în cutia de la Luceafărul, Tupan
absentînd. La chioşcul de la Muzeul literaturii mă văd cu Marian Drăghici şi
Marin Codreanu, aflu că peste noapte a murit Mariana Marin, 47 ani, probabil
comoţie cerebrală, i-a curs sînge din nas.
…Zilele
astea am bătut pe calculator Jurnalul
pînă la începutul lui ’84. Pagini bune despre D. Alexandru. Le-aş citi la
radio; Pan Izverna mi-a telefonat că ar fi aranjat la radio pentru nişte evocări
de scriitori, dar n-am primit nici o solicitare în acest sens. Poate s-au
răzgîndit, poate au promis doar de formă?
27 iulie 2005.
De la D. Alexandru am învăţat să trag cu urechea ce vorbesc oamenii pe stradă…
Nu e vorba să înţelegi neapărat ce-şi spun. Nici să studiezi regionalismele. Ci
e important să asculţi melopeea limbii române. Să te minunezi în cîte registre
se poate vorbi româneşte. Pînă la urmă cel mai tare m-a izbit, nicăieri
altundeva ci chiar în metroul bucureştean vorbirea a doi tineri de la ţară,
probabil din Bărăgan, vorbind o limbă aspră, încîlcită, arhaică, de peşteră,
greu inteligibilă. Macedoneni, găgăuzi?
3 aug. 2005.
Nu aveam obiceiul să citesc poezii în cercul de prieteni, nici măcar celor care
le dedicam unele poezii: Ludovic Antal, C. Popovici, Mircea Ciobanu, D.
Alexandru, Ovidiu Genaru. Au aflat de gestul meu abia cînd au apărut cărţile
respective – Antal n-a mai aflat…
13
aug.005. Pe mine, subliniez încă o dată, nu
ideile mele, nici măcar prestaţia mea anemică în lumea literară nu m-au plasat
la margine, ci firea mea nebăgăcioasă. Iar din demersul către Marian Popa, la
care însuşi se referă în cartea de dialoguri cu Tupan, ar reieşi că nu m-aş
simţi bine dacă aş fi menţionat într-o Istorie sau într-un dicţionar din care
ar lipsi valori autentice precum D. Alexandru.
22
ian. 2006. Iar de cîtăva vreme îmi spun și
asta: că nu există altceva mai expresiv pentru om decît propria-i voce. După ce
am făcut această constatare în cazul Lidiei, pe care vocea o reprezintă cel mai
fidel, mi-am extins investigaţiile la alţi cunoscuţi: melodiosul Mircea,
bonomul nea Mitică, ataşantul Andreiţă, prezumţiosul Murgeanu, pisicoasa Diana,
devotatul Florin H. Etc. - şi în fiecare caz se verifică observaţia, de te şi
întrebi: de ce mi-a trebuit atîta timp ca să fac această constatare simplă, de
ordinul evidenţei?
Lui E.S:
mă regăsesc în Istoria lui Marian Popa şi autorul intenţiona ca la ediţia a
doua să mă trateze la modul serios; mi-a telefonat de la Koln, mi-a scris apoi
să-i trimit cărţile – i le-am trimis şi pe ale lui D. Alex. şi rezultatele se
văd în cartea de interviuri cu Tupan: mulţumiri pentru mine, regrete şi
recunoaşterea talentului la D.A., pe care îl pune fără ezitare alături de Groapa lui Eugen Barbu.
8
iulie 06. Dau telefon lui Stefan Agopian şi
refuză să scrie despre nea Mitică. Precum că nu are ce spune, l-a cunoscut la
nişte petreceri. Scrie greu. I-ar lua două trei zile. Şi îi vin zugravii pentru
o lună întreagă. După care pleacă în concediu. Păi tocmai, zic! Dar el: Nu şi nu.
Îi spun că Gabriela Melinescu mi-a răspuns la un interviu-fulger. Că nu l-a
cunoscut? întreabă. Ba dimpotrivă! Că îşi aminteşte de extraordinarul poet care
îşi recita inegalabilele balade... Şi ştia că a făcut puşcărie politică. Ei, eu
nu l-am cunoscut la vreun cenaclu, ci la nişte petreceri, zice. Un poet şi un
mare povestitor autodidact, zic. Nu autodidact, ci mai puţin şcolit. Şi înţeleg
că în cauză este lipsa generozităţii, crisparea omului mărunt, cînd ar fi să
spună ceva de bine despre un om care ar merita laudele noastre. Atunci să vă
publicăm o pagină de jurnal, zic. Nu are jurnal. Aşa că mă gîndesc să apelez
pentru evocarea D. Alexandru la Cantuniari, la Negrici, la Ion Iovan şi desigur
la C., căruia îmi amintesc că D.Al. i-a cerut o listă de lucrări filosofice
pentru a se pune la punct. Căci literatură în general citise cam cît noi,
ceilalţi.
Să-i
solicit pe I.V. Strătescu, Maria Graciov şi Miron Georgescu. Pe Bălăiţă, pînă
la urmă.
Puţină
inconştienţă nu strică.
8 dec. 07. În acest moment există la noi în
casă: două computere, o maşină de scris Olivetti, mii de coli albe, zeci de
creioane, pixuri, stilouri, carioce. Şi 6 veioze. Să tot scrii, la orice oră
din zi sau din noapte. Nu lipseşte decât firicelul de glas al Poeziei.
Am scris şi despre Mircea Ciobanu în
aceste cărţi, am publicat fragmente în reviste, iar în Viaţa românească un
medalion; am scris despre D. Alexandru, i-am pus placă – nici un semn, de la
cei trei copii ai lui, un telefon, ceva... Pe câţi ar trebui să-i chem la
lansare din sutele despre care scriu în Himera,
în Scene...? Poate doar pe Vali Pituţ
o intereseză cu adevărat, care colecţionează tot ce a scris şi ce s-a scris
despre Gheorghe al ei.
12 06 011.
scrisoarea de pe blog
Dragă Sanda, a fost o bună idee
să-mi dai mailul d-tale, îmi e mai la îndemână să corespondăm între noi, decât
să o facem la vedere. Aştept să-mi spui dacă ai acces la Istoria lui Marian
Popa, sau poate vrei să-ţi scanez paginile şi să ţi le trimit? Cu mult drag,
Ion Lazu
Scrisoare către Sanda 3 T, fiica lui D. Aexandru
Dragă
Sanda (3T), mă bucur foarte mult că ai apărut din neantul tuturor neatenţiilor
şi risipirilor, măcar în lumea virtuală Facebook. Bine şi aşa! Da, ne leagă
unele lucruri de demult, de pe vremea când locuiam în Berceni şi m-am
împrietenit cu Mircea Ciobanu şi apoi cu Dumitru Alexandru. Voi, copii lui,
eraţi elevi, eraţi adolescenţi, aspiraţiile voastre se îndreptau în direcţii care
pe noi, mai vârstnicii, ne excludeau… Nimic nou în asta. Da, mă bucur că şi tu, după Dragoş aţi dat
semn că v-a plăcut evocarea mea. Am postat-o pe blogul meu, am postat-o şi pe
reţeaua Literară, ca să aibă cât mai mare difuzare. Întrebi dacă mai sunt
scriitori care să-l fi cunoscut în
perioada sa de formare. Pe unii îi ştiu, cei mai mulţi au pierit. L-am rugat pe
poetul f. cunoscut Constantin Abăluţă şi el a scris acel text evocator pe care am vrut să-l public în Viaţa
românească - nu s-a putut, m-a rugat să-i dau voie să-l publice la rev. Familia
din Oradea. Pe Gabriela Melinescu, venită din Suedia, am prins-o la o lansare
şi i-am luat acel interviu-fulger. I-am trimis criticului literar Marian Popa
de la Koln cele 3 cărţi ale lui D.A. şi M.P. i-a făcut 3 coloane în Istoria
lit. Rom. de azi pe mâine, vol. II, carte ajunsă la a doua ediţie. Din păcate a
murit de 15 ani şi Mircea Ciobanu, care ar fi putut şti câte ceva despre nenea
Mitică Grasu. Eu am scris multe despre el în Jurnalul meu, care nu a fost
publicat. Unele fragmente au apărut în Scene
din viaţa literară, ed. Ideea europeană 2007, o carte care a avut mare
succes. Cred că ar trebui să foloseşti deocamdată datele din aceste materiale,
unele sunt de găsit chiar pe blogul meu:ionlazu.bibro.net, inclusiv textul Scene din viaţa…, sau fragmente din
jurnalul Vreme închisă. Trebuie să cauţi pe Google, cu răbdare, să copiezi de
pe-acolo tot ce crezi că merită, aduni totul pe un folder şi începi să redactezi
pagina de Wikipedia, deocamdată o formă nedefinitivă. În fapt, cele mai multe
prezentări de pe Wikipedia sunt doar începute…, avantajul este că pot fi mereu
completate de cei binevoitori.
S-a arătat impresionat şi Dragoş, parcă şi Mihai, când ne-am întâlnit
întâmplător, au promis că telefonează etc. dar nu au mai apărut… După cum poate
ai aflat, i-am pus lui nea Mitică şi o placă memorială din partea Uniunii
scriitorilor, am avut probleme şi atunci, lupte cu vecinii răuvoitori etc.; am
relatat astea într-un text, îl vei găsi pe blogul meu. Cartea Odiseea plăcilor memoriale va apărea şi
ea, cine mai ştie când… Aştept câteva rânduri despre tine, despre Gata. Te rog
să priveşti pe Youtube.com, sunt acolo vreo 28 de filmuleţe din recitalurile
Lidiei Lazu, soţia mea, poetă şi actriţă, a făcut un turneu în California etc.
Comentează acele filmuleţe, văd că ăsta e sensul: cât mai multe vizionări,
comentarii etc. Cu mult drag, Ion Lazu
Alţi scriitori:
Petre Ţuţea, n. 6 octombrie 1902 - d. 3 decembrie 1993.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu