Scriitorul zilei: Iordan Chimet
http://ilazu.blogspot.ro/2011/11/ion-lazu-din-nou-poiana-stanii-regale-i.html

Pagini de jurnal 1992 

19 iulie. Ai noştri au trimis 6 elevi clasa XI-XII la campionatul mondial de matematică şi ei s-au întors cu şase medalii, locul trei în lume, după China şi SUA. Oricum la QI suntem cei mai tari din lume.

Figură urîtă: aseară P. Roman îşi anunţă candidatura la preşedinţie, după ifose de mironosiţă, deci pe alde Caius şi Dijmărescu i-a folosit ca figuranţi. Oare cu ştiinţa lui C.? Oare amicul tot se mai consideră flatat? Mai ieri l-am visat, ne spunea ceva de genul:  celui deştept îi ia de zece ori mai puţin timp să se orienteze în viaţă.

Ieri noapte o visez pe Mama într-o cameră vecină, împreună cu alţi inşi necunoscuţi mie; la un moment dat, în liniştea ce se lăsase, i-am auzit glasul, prin uşa deschisă: Îmi pare tare rău pentru moartea lui Ionel. M-am cam speriat în acea noapte, iar a doua zi am fost ceva mai prudent prin păduri şi pe stîncării, dar spre seară deja găsisem o interpretare favorabilă: îi părea rău la gîndul că vreodată fiul ei o să moară el însuşi… Iar mîine s-ar putea să nu mă mai simt ameninţat. Totuşi, îmi spun, o catastrofă se poate întîmpla oricînd, iar subconştientul e un seismograf prea sensibil, el nu prea funcţionează în gol… aşa că merg mai departe pe traseul meu geologic, bat cu ciocanul, stropi sar pe faţa mea dintr-un smîrc ruginos, ajung acasă şi Lidia se sperie, crezînd că am fost rănit, atacat… Asta fiind pentru vis moartea mea – sau pentru povestirea ce ar trebui să scriu…

Alt vis: Pe stradă mă agăţ de braţul unei femei necunoscute, ea se trage îl lături şi eu, mai făcînd doi trei paşi, cad în brînci pe trotuar, înainte de colţul străzii Lemnea. Dinspre piaţa Buzeşti se apropie un om, cam gras, eu îl vedeam de jos, se uită la mine şi trece la pas mai departe. Eu:  Mi-e rău, vă rog să mă ajutaţi. La care el s-a întors să mă salte de jos; mă agăţasem de cotul lui, ca să-i fie mai lesne. Între timp mă ajunge din urmă femeia care se scuturase de mine, probabil abia acum înţelegînd de ce m-am prins de braţul ei. Ridicat oarecum de pe jos de acel om, priveam spre piaţa Buzeşti şi căutam din ochi a doua stradă pe stînga, unde ştiam că e apartamentul meu, tare slăbit şi nesigur dacă voi putea ajunge pînă acolo şi dacă voi putea intra în casă şi dacă, în general, va fi o rezolvare a crizei care mă doborîse în acea după amiază, în plină stradă…

25 iulie. Ca să vezi cum stau lucrurile! Lidia îmi povesteşte un vis care a impresionat-o mult: eu fusesem la altă fată şi acum, deşi eram cu Lidia, oftam după fata aceea, care se afla în camera noastră şi nu voia să plece. Deşi vedea că mă perpelesc de dorul ei. L. nu ştia cum să facă să o uit pe acea fată, apoi chiar a rugat-o pe sora ei să o scoată din camera noastră, căci prea oftam din adîncul rărunchilor.

26 iulie. Duminecă. Ne sculăm după 9, iar pe la 11:30 o luăm în sus pe valea Găinii, la smeură. La întoarcere, dăm de o pereche cu Aro, tolăniţi la umbră, citind Express Magazin. Le spunem că e smeură în sus, nu se arată tentaţi; îi întreb cine e candidatul FSN pentru preşedinţie şi aflu că nu P. Roman ci C. La care L. ricanează, iar eu mă bucur. De mult îi spusesem lui Sandu B. că Roman nu are alt om de valoarea lui C. Se vor fi luat după modelul E. C. : intelectual, trecut curat, cărţi publicate. Nu se ştie de unde sare iepurele, oricum colegul meu şi-a asigurat un loc în Senat, probabil va fi şeful grupului parlamentar; cei doi vor lua caimacul.

Le va spune C. alegătorilor săi: nu mă votaţi, că şi aşa împrăştiaţi voturile? Daţi-le liberalilor, ţărăniştilor...Nu, nicidecum! Iar eu, care am avut întotdeauna gînduri speciale pentru C., mă rog lui Dzeu să nu mă pomenesc şomer…

(Din Lamentaţiile Uitucului)

va urma

Cărţile prietenilor mei

Poezia zilei
(În zilele următoare voi posta la această rubrică poezii din volumul recent apărut Poemele Dagmarei de Elisabeta Isanos, Ed. Lucman, 2013)

Domnişoara Mierlă

Eram din lumea asta ca şi scoasă.
Un colţ, o scară, podul vechi de-acasă,
Mergând pe străzi pustii în miez de iarnă
Trăgeam cu ochiul prin perdeaua deasă.

Ca domnişoara mierlă pe pământ
Mă furişam şi m-ascundeam să cânt,
Şi ruşinoasă şi neruşinată,
Scoteam un vers şi-l ascundeam în gând.

Ziceam: n-aş vrea să fie cum nu este,
pereţi, minciuni, bărbaţi, copii, neveste,
Aşa e lumea-n care mă strecor
Şi-mi place cum se face de poveste!

Nu m-aş mira să fiu şi eu ficţiune
Într-o minciună ieftină şi-adâncă,
Murind de dor de propriul adevăr,
Să intru-n timp, să răscolesc în scrum!

Sunt ori nu sunt? Nu pot răspunde încă.


Gingăşii

Ochii mei totdeauna nimerindu-i închişi,
o surpare sfioasă menajează dureri,
gingăşiile ei sunt mai tari decât crinii
care mor în trecut şi se năruie ieri.

Uriaş de încet se întâmplă ceva,
nişte flori fără rost înfloresc odinioară,
nu vezi creste murind, doar făină de creste,
parcă muntele umed se sfieşte să moară.

Dacă tot ce se-ntâmplă e atât de sfios,
dacă munţii se mişcă mai încet ca nisipul,
când mă bucur de mila unui vifor puternic,
eu de ce mă feresc şi m-ascund în tot chipul?

Iarna mângâie numai, însă floarea loveşte,
toporaşii pe gât sunt suave topoare...
Nu de viscol mă tem, ci mi-e frică de floare.

ELISABETA ISANOS 



ion lazu, Fotografii...în Groapa Văcăreşti

Scriitorul zilei: Vasile Andru
http://ilazu.blogspot.ro/2012/05/scriitorul-zilei-vasile-andru-poezii.html

Pagini de jurnal 1992

7 o7.1992. Bulzeştii de Sus. De ieri ne-am mutat de la camera oficială la o babă anistorică, atemporală în toate sensurile. Spre dealul din spatele casei, o pantă abruptă, pietroasă, iar pădurea vine pînă peste casa ei; fără garduri, iar în ogradă nu tu cîine, pisică, porc, vacă, capră, ci doar două găini şi un cocoş care încearcă din răsputeri să suplinească lipsa ceasului, chiar lipsa radioului – căci bătrîna pretinde că a avut unul, dar i l-au luat acum vreo doi ani (ai) nepoţii de la oraş, să-l întocmească (să-l repare), dar nu i l-au mai adus. Becul din casă nu-l prea aprinde: “la ce? Să stau cu ochii pe pereţi?” Mai bine se bagă în cîrpe şi aşteaptă să vină somnul, apoi dimineaţa următoare. Chibritele sunt focăriţe; nu are sobă sus, unde stăm noi, ci numai jos, unde locuieşte ea însăşi. Un astfel de mod de viaţă, strict vegetal. În gură cu “mînşe-l cătranu!” Cu “vai ş-amar” şi cu “dracu să-l ştie!”

Aseară, pe întuneric, auzeam o sporovăială dedesubt şi m-am gîndit că vorbeşte singură sau o vizitează nişte stafii.

Casa e făcută din bîrne îmbinate, fără să fie bătut un singur cui. Baba nu are nici un venit sau pensie, deşi i s-ar cuveni o pensie după fiu, care a fost şofer 23 de ani; fiul ei a muncit de la 13 ani, a făcut armata la transporturi şi a continuat ca şofer, venea acasă seara, pleca dimineaţa. Un om tînăr care nu a fost în stare să-i facă maică-si o privată, iar lui însuşi o sobă, aici sus.

Am visat că se terminase ultimul an de studenţie, în cămin era agitaţie mare pentru plecarea definitivă acasă, deşi nu dădusem încă examenul de stat şi nu se ştia cînd îl vom susţine. Unii plecau cu maşina lui Liviu, eu am umflat două sacoşe şi am pornit pe stradă spre gară, sau direct spre casă, nu mai ţin minte. Mare aglomeraţie pe drum, în faţa mea erau două ţigănci tinere, au păşit peste o bancnotă de 500 sau de 1000, eu m-am aplecat şi am luat-o. Ele au observat şi cîrteau, dar în fond nu aveau ce obiecta, aşa că mai încolo m-am uitat atent la bancnota roşcată şi am văzut că e de 500. Mă întrebam dacă să iau un taxi, avînd bagaje grele, dar m-am răzgîndit, am continuat drumul pe jos şi, la un moment dat, prin aglomeraţie, mi-am dat seama că nu mai aveam în mîini nici unul dintre cele două bagaje. La colţul străzii spre gară l-am întîlnit pe tata, îmbrăcat în paltonul lui negru, mai tînăr la chip şi, de la distanţă, i-am spus ce mi s-a întîmplat: ţigăncile mi-au luat bagajele, fără să simt măcar. Mi-era şi teamă să mă gîndesc ce aveam în cele două bagaje, probabil haine, dar şi cărţi, însemnări, manuscrise. M-am prezentat la bagaje găsite, acolo se adunaseră saltele de excursie, covoare etc., pe care tocmai acum cineva le răscolea în căutarea propriilor lucruri pierdute. Ale mele nu erau. M-am întîlnit cu un ziarist şi i-am povestit cu toată jalea despre ghinionul meu, pînă m-am pomenit hohotind de plîns, în timp ce explicam cu ce dibăcie mi-au fost sustrase bagajele şi ce nenorocit mă simt din cauza pierderii manuscriselor - nici nu îndrăzneam să mă gîndesc în amănunţime ce conţineau ele, desigur tot ce scrisesem eu în anii de cînd plecasem de acasă. Inclusiv actele îmi dispăruseră, cu excepţia unei legitimaţii din buzunarul de la piept al cămăşii. Am ajuns la poliţie cu cazul meu, speriat cît de mult a crescut infracţiunea pe stradă, te furau din ochi, realmente! I-am explicat situaţia unui poliţist, impresionat mi-a promis că îmi eliberează alte acte în decurs de cîteva zile, întrucît voiam să plec în străinătate, dar nici o promisiune în legătură cu manuscrisele. Insist şi atunci mă trimite pe strada X, unde ştiam că e sediul securităţii. Concluzia: chiar ei îmi furaseră manuscrisele cu scopul de a mă racola apoi. Un vis în care plîngeam în hohote din cauza unor manuscrise furate de securitatea română. Creativitatea visului.

Va urma

Cărţile mele...Capcana de piatră. Ruptura, ed. TipoMoldova, 2013, 376 pagini

ion lazu, Fotografii...în Groapa Văcăreşti...
 

Scriitorul zilei: Tudor Vianu
http://ilazu.blogspot.ro/2011/12/scriitorul-zilei-tudor-vianu-poezii.html

Concert Garbis Dedeian, Gabriel Dedeian 

Aseară, începând cu ora 19:00 (dar desfăşurându-se pe mai mult de două ore - muzuică bună pe săturate!), la sala Alfred Alexandrescu a Radiodifuziunii Române, în cadrul serialului Jazz pe româneşte, a avut loc recitalul fraţilor Garbis şi Gabriel Dedeian, primul devenit faimos la saxofon tenor, celălalt la chitară electrică; acompaniaţi la pian de George Natsis, la bas la Cătălin Răzvan şi la baterie de explozivul percuţionist Adrian... ( nu i-am notat numele, cer scuze...), în ambianţa de autentică muzică jazzistă asigurată de formaţia Big Band-ul Radio, dirijată de Ionel Tudor, în prezentarea exhaustivă a inepuizabilului Florian Lungu (Moşu), neegalatul comentator de muzică de estradă.

Compoziţii de Garbis Dedeian, de Gabriel Dedeian, de alţi compozitori români, dar mai ales din repertoriul de aur al jazz-ului universal, de la Duke Elkongton încoace. Un public de fideli ai muzicii şi ai interpreţilor ce s-au produs în recitalul transmis în direct de Radio, a vibrat simpatetic la prestaţia virtuozilor jazzului românesc, reeditând emoţiile vii ale anilor 70 din trecutul veac. Nostalgie cât cuprinde...

Vezi şi fotografiile postate ieri pe acest blog...

ion lazu, Pagini de jurnal 1992

Schiţă. În staţia metrou Univerităţii, la 7:20 seara deja pustiu, jilav, hîrtii, băltoace, scări dărîmate, cineva aşteptînd, suspect, în obscuritate. La coborîre, cumpăr Vise de iarnă şi alte povestiri de Fr. Scott Fitzgerald, 150 lei, iau metroul. Tunelul întunecos, care ne absoarbe... mă închipui ajungînd dincolo: bătrîn, sărac, încercînd să vînd cartea, cu însemnările de lectură şi iscălitura. Tînărul cumpărător prezumptiv are obiecţii. Încerc să-i strecor că e o favoare să ia o carte care a aparţinut unui scriitor. Ton fals, stridant şi tînărul se simte penibil, pleacă. Să-l rog să se întoarcă? Dar asta n-am voit să fac toată viaţa: să mă umilesc. Mai bine să fie vorba despre Tonio Kroger şi să dau cîteva sublinieri de acolo, chiar despre antinomiile viaţă-artă, om obişnuit-artist.

Veneticii: Una dintre ibovnicele tatei, dna Lizi Vicol, nemţoaică, avea o fată de 13 ani pe care o ţinea la maică-sa, la Cernăuţi. Fusese căsătorită cu un plutonier, dar acela murise cu mulţi ani în urmă. Era guvernantă la inginerul şef al fabricii, locuia la ei; cînd se ducea tata, mesele erau încărcate de mîncăruri şi băuturi. Femeie foarte cumsecade, frumoasă, bine făcută. Tata are o poză. Va fi murit de mult, biata de ea! zice. Altă iubită, dna Socolov, o croitoreasă, fusese nevastă de inginer, acela a lăsat-o pentru o ingineră, cu un fiu Tolea. Pe care tata l-a revăzut la Sibiu. Iar altădată vede pe stradă un om ce semăna dnei Socolov, îl abordează şi acela recunoaşte: da, sunt fratele ei, a murit de tînără, la 50 de ani…

Vanea Moiseev, ceva unchi dinspre tata, după 3 ani rămîne văduv cu doi copii, s-a recăsătorit cu o zdrahoancă cu 2 copii, prăvăliaşă şi ea, voia să-i dea de nevastă pe-o nepoată, Nastia.

La regimentul din Bolgrad, Valerian Ivanov, bulgar, fost colonel în armata rusă, rămas sublocotenent în armata noastră, f. deştept, rău, teroriza soldaţii.

Gruber, morar neamţ din Cobîlca, îl ia pe Vania Lazu ucenic, în 3 ani îl scoate mecanic; soţie tînără, cei doi fac un copil, Gruber îl declară la primărie pe numele Lazu Ionel. Apoi Gruber înebuneşte, cei doi îl internează la Costiugeni, îi duceau în orice duminecă de-ale gurii.

Circul rusesc Kluţki, celebru în toată Europa; uriaşul Zaikin, cu pieptul plin de decoraţii, rupea lanţuri, îndoia şina de cale ferată. Feodor Şaliapin. Vertinski, alt celebru cîntăreţ rus. Se produceau în cadrul spectacolelor de circ, străbăteau astfel toată imensa Rusie, erau cunoscuţi de marele public, veneraţi. Grişa Lazu îi văzuse în spectacole la circul din Kişinău, înainte de Război  sau i se povestise, dar acele impresii de adolescent erau cu deosebire pregnante...

Stai aşa, că mă supăr rău pe lingviştii noştri, care caută explicaţia Valahiei în vîlci, lupii de pe steagurile dacilor etc. Cînd pe o hartă geologică Sîrbească de pe perete, în biroul nostru, citesc în dreptul Italiei, simplu: Wlohi.  Deci slavii îi denumeau pe latini vlohi-vlahi.

Cînd o femeie te uită, nu e vina ei, ci a ta: nu ai iubit-o deajuns.

Viaţa e pregătită pentru orice, numai noi suntem luaţi pe nepregătite, a cîta oară?!

Colegul mai mare de geologie Mircea Arion, o adevărată frumuseţe de bărbat, însă un timid nativ, căruia încă din armată i se dusese vestea de beţiv, deşi nu făcea decît să le ţină tovărăşie adevăraţilor pilangii, precum N. Velea, cu care fusese coleg de liceu la Piteşti…

A trăi pentru operă, în dispreţul carierei, a câştigului material, e o afacere f. bună pentru societate, nu însă şi pentru artist şi familia sa.

va urma

Cărţile prietenilor mei

Fotografii...

Scriitorul zilei: Ileana Vulpescu
http://ilazu.blogspot.ro/2012/05/scriitorul-zilei-ileana-vulpescu-poezii.html

Pagini de jurnal, 1992 

O paranteză: Ţuţea povesteşte că pe vremea şcolii s-a dovedit deosebit de dotat intelectual, însă complet neîndemînatec, nu putea face mai nimic cu mîinile. (M-am temut că o să spună asta şi chiar a spus-o...) Poate şi acest aspect să-l fi descurajat de munca practică, să-l fi împins spre speculativ, spre abstracţiuni... Nu pot spune că m-am dovedit de mic un îndemînatec, mai ales că nu aveam ocazia să-mi exersaz dexterităţile, să le exercit sau măcar să încerc. Cu timpul, ceea ce s-ar numi la mine îndemînare s-ar putea să nu fie decît rezultatul perseverenţei, rudă bună cu buna-credinţă şi cu ingeniozitatea, poate şi cu ceva exasperare: nu-mi place să văd că lucrul rămîne nefăcut. La nivelul lăcătuşului, nu suport tirania unei uşi care nu se închide bine – caz concret: uşa de la primăria unde locuiesc, pe moment. Pe de altă parte, eu nu sunt într-o ceartă cu lucrurile, la alţii văd un divorţ de ele, eu nu am duşmănie pe ele, ci mă apropii cu prietenie, căutînd înţelegere, conciliere; un rezultat mulţumitor.

Nici în privinţa scrisului, eu nu căşun pe cititor, să-l scot dintr-ale lui, să-i prezint o lume insolită, pe dos – ci eu mă străduiesc să-mi fac pe cît posibil explicită propria părere. Sigur, cu un asemenea mod de a vedea rostul scrisului, nu poţi ajunge prea departe întru glorie. Mulţi ţi-o vor lua înainte. Ci eu, repet, nu vreau să întrec pe nimeni, nu vreau să o iau altuia înainte; am pus cîndva asta pe seama unui deficit de vitalitate, apoi pe seama unei rău-înţelese modestii, sau direct pe seama unei nu prea bune păreri despre sine. Poate să nu fie decît mulţumirea de sine a omului mediocru, care îşi spune şi ar vrea să spună şi altora: sunt aşa cum sunt şi asta mă bucură atît de tare, că nu are nici un rost să mai cîrtesc şi să-mi doresc mai mult. Dar sunt şi un om demn, deci nu mă exhib, nu mă dau peste cap numai ca să atrag atenţia. Dacă voi avea ceva de spus, o voi face în mod firesc, convins că mesajul meu va ajunge la cititor. Izvorul e izvor şi dacă ţîşneşte din stîncă şi dacă se prelinge discret în iarbă; apa vie e apă vie oriunde şi oricum s-ar prezenta.

Ţuţea: Dacă nu ai conştiinţa existenţei metafizice, bătrîneţea e o ofensă. (De ce nu o ai, bătrîne domn?)

Poezia  În tine îmi pun nădejdea, frunză - vezi ms.

Poezia: S-au scris demult toate poeziile…- vezi ms.

 ***

Elţîn declară că problema Transnistriei nu trebuie rezolvată decît pe cale politică, prin negocieri; el “exclude rezolvarea pe cale militară”. Dar ce constatăm? Lebed îşi vede de treaba lui şi Elţîn nu-i spune un cuvinţel: “Cavalere treci la loc!” Vorba lui C.: lefurile le vin de la Moscova, în continuare. Nu li se taie subvenţiile.

Spun unii, cam aceiaşi: sub comunism, cultura nu a pierit, ea a mers mai departe. Pare un elogiu adus literaturii, forţei creative, în general, dar cînd vezi cine aduce aceste elogii, te întrebi dacă nu vor să-l scuze pe dictator, arătînd că dracul nu e aşa de negru, iar ceea ce era important a fost salvgardat. Creatorul român a rezistat cenzurii, şi-a scris cărţile şi chiar a reuşit să le strecoare.

Mă întreb în continuare cum a fost, de fapt. Şi cum ar fi fost dacă în literatura română nu ar fi survenit nefericitul hiatus, dacă ea şi-ar fi urmat linia fericită dintre războaie, cu oamenii care-şi făcuseră mîna atunci etc, etc.

Ce-au făcut unii şi alţii dintre scriitorii de seamă, rămîne de amănunţit. Unii n-au putut să publice nimic important, alţii s-au dat cu puterea ca să aibă un os de ros, iar cei mai mulţi au încercat să rămînă decenţi, cînd exista un sistem bine pus la puct de a-l constrînge pe autor să facă toate concesiile, să se compromită deci. Cum au încercat unii şi cu mine, de ex. I Horea, în mai multe rînduri, cerîndu-mi poezii şi articole “pe linie”; l-am respins politicos, dar ferm. Se va fi gîndit: să mai scrie şi alţii, să mă pierd printre atîţia care s-au mînjit. Îmi amintesc că mi-a cerut prin ‘84 un ciclu de Ziua femeii; probabil o fi sperat să-i duc ceva cu Savanta. Aveam nişte poezii de dragoste, i le-am dus, de bună credinţă, nu le-a publicat niciodată. Dar acum aş vrea să caut un răspuns la altă întrebare: Mi-ar fi apărut mie cărţile într-un regim democratic (de tip capitalist)? Şi iată că răspunsul nu e nici net, nici concludent. Cum au stat, în fapt, lucrurile? Am început să scriu poezii (neocazionale) după terminarea facultăţii şi am trimis la Poşta redacţiei, la Luceafărul, la Contemporanul. Mi-au răspuns pozitiv Mihu Dragomir şi Geo Dumitrescu. Am debutat cu două scurte poezii în Ateneu, în decembrie ‘64, apoi am mai pulbicat ici colo poezii, ba şi vreo 2 proze scurte ăn Ateneu; pînă în ‘70, cînd mi-a apărut primul volum de proze scurte. Nefiind pe teme conjuncturale, aş zice că ar fi apărut cu atît mai lesne sub un alt regim politic. Cred că şi volumele următoare mi-ar fi ieşit, bine-înţeles fără atâta întârziere, dar şi fără să facă gaură în cer, fără să–mi aducă faimă şi bani. Aş fi devenit mare scriitor mare? Greu de spus.

E greu de spus ce-ar fi devenit România însăşi. Nici asemenea Italiei, nici Greciei, nici Turciei – şi atunci îmi e greu să estimez. Ce ar fi fost cu mine, cu familia mea? Ne întorceam pe malul Nistrului? Mi-e greu să mă gîndesc, de fapt nici nu-mi convine, sînt solidar cu trecutul meu, vezi-bine…

Poezia Are baba o grădiniţă lată de un pas…

va urma


Recital fraţii Garbis şi Gabriel Dedeian la Sala Alfred Alexandrescu 

Cărţile prietenilor mei

Fotografii de autor...

Mormântul scriitorului Mircea Ciobanu

Un mormânt de sculptorul George Apostu

Biserica cimitirului Eroilor Revoluţiei

Scriitorul zilei: H. Bonciu
http://ilazu.blogspot.ro/2012/05/scriitorul-zilei-h-bonciu-poezii.html

Un comentariu despre concursul Eurovision 2013

Am avut o noapte foarte grea, amară... Aş fi vrut să trag cât mai repede cortina peste amintirea acestei ediţii a Euroviziunii, la care de obicei nici nu mă uit. Dar amărăciunea din declaraţia lui Cezar m-a impresionat. Ce-i drept, efectele scenice eclatante, luând ochii privitorilor, n-au reuşit să ascundă ceea ce era de natura evidenţei la Malmo: faptul că jocurile erau făcute în culise şi că a existat o rea voinţă general-europeană în ce-l priveşte pe reprezentantul României. (Până şi cei din regia de transmisie l-au "furat" pe Cezar, acordându-i doar jumătate din secundele retrospective, încât nu se înţelegea ce se întâmplă... A bătut la ochi coalizarea ţărilor din fosta URSS, care s-au votat între ele şi împreună pe Russia şi Ukraina. Georgienii pe armeni şi invers, Letonia pe Estonia şi invers... Nu ştiu dacă şi cu ţarile scandinave urâta lucrătură în faţa lumii întregi a fost la fel de flagrantă, oricum suedezul nu a ajuns în top, deşi poate merita mai mult... Dar s-a văzut măsluirea şi în cazul altor ţări vecine, Italia cu Elveţia, Italia cu Malta şi invers... Numai nouă Italia nu ne-a dat strictul necesar, deşi Cezar este cunoscut în Italia, deşi va cânta cu Angela Gheorghiu, cu Andrea Boceli. Ceea ce nu se va întâmpla în veci cu reprezentanta Danemarcei, de exemplu, dar nici cu cea a Ucrainei, a Rusiei.... Iar în cazul special al României, fiindcă vorbim de susţinerea din partea vecinilor, toate ţările balcanice ne-au întors spatele: Bulgaria, Serbia, Croaţia, Slovenia, Muntenegru, Macedonia - să ne gândim ce-ar fi însemnat câteva puncte din partea fiecăreia dintre ele - ne-am fi plasat oricum în primele 10 locuri. În schimb, au dat puncte Ungariei - de ce, când au trimis la concurs un fonfăit-nătăfleţ, ca adus de pe ape? Nici măcar Moldova nu şi-a făcut datoria de onoare până la capăt - când este clar că voturile românilor au săltat-o în clasament, iarr juriul nostru i-a dat fără ezitare 12 puncte... Unica emoţionantă surpriză - Grecia, care ne-a votat cu 10 puncte. Cinste lor!

Iar Cezar al nostru să nu fie descurajat, aşa vor sta mereu lucrurile într-o competiţie măsluită precum Eurovizion. Îi urăm succes în marea carieră care îl aşteaptă!

Ion Lazu

Pagini de jurnal, 1992

Stagiara. E rău de cei cărora le lipseşte simţul... bunului simţ! Dar, mă gândeam tot eu:  ce te faci cu cei care, mult mai grav, nu au simţul realităţii? Ea e scundă şi durdumană, umflată de-a binelea, însă se imaginează silfidă; ea ţopăie stereotip-stupid şi pretinde că ar fi vorba de dans subtil; ea amestecă înnebunitor diferite melodii şi e convinsă că reproduce cu maximă fidelitate o preacunoscută melodie. Etc. O situaţie care frizează impostura şi te incită la vehemenţă…

4 iulie’, sîmbătă. De ieri sunt la Bulzeştii de Sus, aciuat la camera oficială; aici am să-i aduc mîine pe ai mei şi apoi, văzînd şi făcînd: rămînem aici sau ne găsim o gazdă în cătun. Radioul nu prea prinde posturile aici, între munţi.

De dimineaţă drum la păstrăvărie, apoi continui lectura Ţuţea, cu multe sublinieri – la ce-mi vor folosi? La 87-88 ani PŢ e teribil, e o forţă. Dar se vede că ţine să facă impresie, să te dea gata, să strălucească, cum singur recunoaşte despre vremea cînd era tînăr. Căci dacă o idee îi sună bine, o repetă aceloraşi auditori, sau altora, după împrejurări. Tot aşa, reia citate şi exemple. Un acroşeur de elită şi nu doar atît.

Impresionant şi deconcertant este că, om al credinţei ortodoxe şi filosof de tip socratic, la sfîrşitul vieţii simte nu că e nemuritor, ci că moare singur, obosit, descurajat. Îi e teamă că moare, nu e sigur că se va uni cu Dumnezeu, cu Absolutul. Ar vrea să mai trăiască oricît de mult, pentru a trăi acest dezgust că se teme de moarte. Toate astea mai ales în scrisorile către Geo Bogza, pentru că în cele către Emil Cioran încă se mai laudă că religia îl salvează. Spuneam că ideile cu care trăim contează, nu cele cu care murim (vezi Curtea interioară, 1972), mă refeream direct la cazul lui Stalin, care s-a îngropat cu popi. Ţuţea se vădise a fi exact opusul lui Stalin şi iată, ciudăţenia vieţii, în pragul morţii cei doi par să-şi schimbe rolurile…Î ncepi să te gândeşti: vor fi fost nişte idei nobile, înălţătoare sau doar nişte vorbe frumoase, ticluite să ne dea gata?

5 07. Ţuţea nu doar că se repetă. Lucru, totuşi explicabil, la 88 de ani şi în dialog cu mereu alţi inşi, dar dă cu bîta în baltă destul de des, iar uneori chiar o zbîrceşte de tot. Sau e plictisit de această prea lungă neîmplinire? Cărţile de filosofie le aruncă, zice venerabilul, literatura nu a dat nici o sută de titluri valabile etc. Şi atunci, după el, fără Biblie am fi în copaci, iar literatura e produsul Bibliei. Dar scriitorii antici, pe care şi azi îi gustăm? De fapt dialogurile cu el sunt un monolog, iar în cazul lui concret mi se pare că trei sferturi dintre afirmaţiile lui sunt contestabile. Foarte bine că a existat un Ţuţea, ca reper, dar nu cred că poţi merge numai pe mîna lui. De fapt, nici el nu a mers numai într-o direcţie şi chiar pe cuprinsul aceluiaşi interviu se contrazice destul de des.

Poate dacă n-aş fi mers mai departe la liceu şi m-aş fi apucat de vreo meserie care să-mi ţină mîinile ocupate, tentaţia scrisului s-ar fi disipat. Practicarea unei meserii e, în sine, o treabă deconectantă, am observat mai mult chiar: muncind, gândeşti mai bine, sau într-altfel decît sub presiunea necesităţii; vei constata că în timpul muncii totul ţi se lămureşte, se clarifică, acest gen de gîndire fără constrângere, „ca de la sine”, aduce de obicei cu sine rezolvarea conflictelor – te linişteşti, te împaci cu situaţia, în acest fel înţeleasă. Uneori, prea arare, poţi ajunge la nişte încheieri cu bătaie mai lungă, poţi avea intuiţii cu privire la modul cum se derulează lucrurile acestei lumi, în general. Dar la ce duc toate aceste intuiţii în cazul omului de rînd? Ele nu duc nicăieri, nu duc la nimic, cum se observă. Asta despre surprizele celui ce gîndeşte singur, vorba maestrului.

va urma

Cărţile prietenilor mei

ion lazu, Fotografii...