Scriitorul zilei: Aura Christi, n. 12 ianuarie 1967 

Născută la Chişinău, unde şi-a făcut studiile de Jurnalistică şi s-a afirmat ca poetă şi publicistă, Aura Christi vine la Bucureşti şi din 1993 este redactor, apoi redactor-şef la glorioasa revistă centenară Contemporanul. În 2003 înfiinţează împreună cu fratele Andrei Potlog Fundaţia Culturală Ideea Europeană şi Editura cu acelaşi nume, iar din 2005 încă o editură EuroPress, ambele cu activitate foarte susţinută şi cu spectru cuprinzător, preponderent beletristică, însă diversificată, cu colecţii de ştiinţă popularizată, traduceri, eseistică etc.

Aura Christi la 45 de ani! Încă de la debutul său ca poetă a fost apreciată de poeţi reputaţi precum Cezar Baltag şi Cezar Ivănescu, acesta făcându-i o prezentare entuziastă, sugerându-i să adopte un pseudonim (se numea Aurelia Potlog) şi practic deschizându-i porţile vieţii literare din România de adopţiune. Cu grave probleme de sănătate încă din adolescenţă, suferind nenumărate intervenţii chirurgicale la ochi (la clinici de specialitate din Chişinău, Odessa, Moscova, Bucureşti), poeta a contractat între timp alte boli care i-au şubrezit la maximum sănătatea şi aşa precară. În care condiţii simpla supravieţuire ar fi fost salutară. Însă se mai întâmplă şi miracole. Le vom pune pe seama vocaţiei literare, a creativităţii ca atare, un imperativ care numai el singur poate muta din loc munţii, ca să repetăm spusa evanghelistului. Aşa încât, sfidând toate calculele hârtiei, poeta a desfăşurat în tot acest timp o activitate creativă incredibilă, ca poetă, eseistă, publicistă, romancieră, dar şi ca editor. Ar fi fost prea deajuns pentru un om talentat, în condiţii optime de sănătate şi liber de grijile sâcâitoare ale zilei, să fi scris doar cele 10 cărţi de poezie pe care le-a publicat Aura Christi în aceşti nici douăzeci de ani - nu am luat în calcul antologiile, reeditările, care sunt numeroase şi presupun o muncă în plus, greu cuantificabilă; ar fi fost prea de-ajuns doar cele 8 volume de eseuri şi publicistică; sau cele 7 masive romane. Trecute toate acestea în contul unei persoane de fragilitate extremă, chiar nemailuând în calcul urieşeasca muncă editorială  la revista Contemporanul, la cele două editură, la Fundaţie - a se avea în vedere lansările, ciclurile de conferinţe din ţară şi din diferite alte ţări ale arealului mediteranean, prestaţia Aurei Christi pare improbabilă,  de natura neverosimilului.  Să punem toate aceste înfăptuiri pe seama învăţăturii preluate de la Maestrul său declarat romanicerul Nicolae Breban ai fi prea simplu. Căci dacă lecţia este lesne de însuşit, trecerea ei în practică devine o chestiune de viaţă şi de moarte. Este chiar modul în care Aura Christi abordează chestiunea vocaţiei sale: Totul - şi ceva în plus!

Ce-i drept, arta nu este privilegiul celor cu sănătate de stâncă, ci numai voinţa de stâncă este operaţională aici. Arta nu este privilegiul premianţilor, până la urmă. Considerată de cei care, asemenea subsemnatului, urmăresc cu atenţie mişcarea literară din ţară, drept una dintre scriitoarele de primă linie ale începutului de mileniu, o voce puternică, inconfundabilă; receptată corect, dacă nu de-a dreptul entuziast de critica acestor decenii, totuşi unanimitatea de opinie nu se realizează nici în acest caz de excepţie; mai trebuie adăugată doar observaţia că unanimitatea în artă este în sine suspectă. S-ar plictisi şi Dumnezeu de aplauzele orchestrate ale întregii critici literare. "Pe arii restrânse", cu o exprimare a meteorologului, pot fi identificate şi în cazul Aurei Christi contestări durabile (ce se vor nunaţate), după cum se constată şi unele tăceri nominale. Sunt, veţi înţelege, contemporanii noştri care "au văzut multe la viaţa lor" şi s-au resemnat că "Minuni în vremea noastră nu văd a se mai face...". Sigur, omul este măsura tuturor lucrurilor, dar, aş adăuga: nu şi măsura celorlalţi semeni, care musai să-şi cunoască locul, altfel îi vom pune noi la punct...

Dacă însă nu ţii neapărat ca lumea să intre pe calapoadele de tine meşterite, nici în patul lui Procust al criticii inflexibile, ci pur şi simplu deschizi o carte de versuri a Aurei Christi şi te laşi ademenit de topii ei insidioşi; dacă deschizi unul dintre romanele sale şi de la un rînd la altul vraja se instituie şi parcă fără voie îţi spui că onirismul nu este proprietatea exclusivă a Cărtărescului; dacă intri în arena luptei de idei din cărţile de eseuri ale aceleiaşi Aura Christi, va trebui să admiţi că literatura română a acestui moment îşi face fără greş şi fără complexe datoria ce-i incumbă, aflată ca totdeauna pe mîini bune, anume ale celor care îşi pun la bătaie nu doar talentul, ci întreaga lor fiinţă, cu tot ce are dânsa unic şi sublim.

Cărţi de poezie: De partea cealaltă a umbrei, 1993; Împotriva mea, 1995; Ceremonia orbirii, 1996, Valea regilor, 1996, Nu mă atinge, 1997; Ultimul zid, 1999; Elegii nordice, 2000; Cartea ademenirii, 2003; Grădini austere, 2011;

Cărţi de eseuri: Fragmente de fiinţă, 1998; Labirintul exilului, 2000; Celălalt versant, 2005; Exerciţii de destin, 2007, Religia viului, 2007; Trei mii de semne, 2007; Banchetul de litere; Sfera frigului; Problema evreiască; Europa acasă; Mitul viului; Tragicul visător; Dostoievschi- Nietzsche. Elogiul Suferinţei, 2013; 
Romane: Tetralogia Vulturi de noapte: Sculptorul, 2001; Noaptea străinului,2004; Marile jocuri,2006; Zăpada mieilor, 2007; Casa din întuneric; Cercul sălbatic,2010;

Premii literare. Ca într-un galop de sănătate, ce pare să ignore contextul, protagonista şi-a adjudecat o întreagă colecţie de premii literare, care de care mai prestigioase: Premiul pentru poezie al Ministerului Culturii, 1993; Premiul pentru poezie al Academiei Romane, 1996; Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor si al Editurii Vinea, 1997; Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor din Moldova, 1998; Premiul pentru poezie "Ion Siugariu", 1999; Premiul pentru roman al revistei Tomis si al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, 2001; Premiul pentru poezie al revistei Antares, 2003; Premiul pentru roman al revistei Convorbiri literare, 2004; Premiul Autorul Anului 2006 al Asociatiei Publicatiilor Literare si Editurilor din Romania.

Citiţi mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Aura_Christi

http://www.youtube.com/watch?v=aMfU0eqhxwg

http://www.bibliotecaeuropeana.ro/catalogsearch/result/index/?p=2&q=aura+christi



În întâmpinarea aniversării lui Mihai Eminescu...
Lidia în recital

http://youtu.be/cdxoTgcR37o

Poezia zilei: Aura Christi

Culorile nopţii 


Culorile nopţii: pururi bogate!! 
Cine ar îndrăzni să le invente din nou? 
Cine şi-ar da drumul pe funia razelor 
ca să le cuprindă şi dintr-un sărut 
să le redea lumii în chip de abur 
ori de nesfârşit şi vizibil ecou? 


Stau şi pictez aici de milenii 
imagini, unghiuri, pliuri, priviri. 
Dar ce drum, Domine, mai am să parcurg 
până la surâsul iscat dintr-un sfânt! - 
gheizer de foc din nepăsare ivit, 
vis neajuns pân'la scrâşnetul morţii 
cu botul umed de miel; 
curată risipă în agonie, 
faţă recunoscută pretutindeni 
de suflarea-mi în tremur, vie; 

- care să-ţi fie numele, cântat ca un imn 
în răcorile nopţilor suferinde, 
când prietenii sunt departe, 
când duduie culorile în granit 
şi grădinile îşi strâng parfumul 
ca pe un strigăt de nenumit, 
ca şi cum freamătă înainte de moarte, 
când totul pare pierdut, 
ars de tot şi în veci împlinit?!! 


Arhitectura nopţii 


Arhitectura nopţii clară, 
greu desluşită în peisaj... Ce oră 
- tăcând cutremurat în turnul beznei - 
moartea şi viaţa laolaltă le devoră?! 
Nimic neatins şi vindecat. 
Şi vane clopote amar cadenţa bat. 

Dar pentru ce şi pentru cine? 
E noapte. Linişte. Pustiu. 
Tu strânge-ţi capul între mâini. 
Singur te leagănă şi lasă-te vorbit 
de sfânta gură a zeului orfan, 
de vineri până vineri rătăcit 
în golul viu - de-odinioară -, 
din care vii 
şi vii 
şi vii 
- ca dintr-o mare vină - 
urcând aceeaşi 
- luminată - 
scară. 


În lumina morţii 


Nu trece nici o zi 
fără să mă gândesc la moarte. 
Cine mi-o aduce în suflet 
şi pentru ce? - m-am întrebat 
de atâtea şi atâtea ori. 
Mă atinge îngerul negru cu aripa ei, 
pentru a mă întoarce cu faţa 
spre mine? 
Demonul ei iubitor 
mă răsare în fiecine, 
pentru a-mi readuce sub pleoape 
limpedea întunecime? 
Îmi încearcă duhul, tăria, 
blestemat nesecata candoare!? 
Dar - mai ales poate - 
foamea de viaţă 
mi-o pune la încercare? 


Da. Foamea de mine care 
mă face să mă recunosc 
după lungi pribegii, 
departe de ţărmul sfâşietor de viu 
care sunt eu pentru eu însumi. 
Ah, şi atunci marele frig nemernic 
mă cuprinde. Şi în nopţile 
prevestitoare de zadarnice învieri 
- încet-încet - 
mă luminează, 
trăgându-mă la suprafaţă, 
aşa cum pescarii îşi trag 
năvoadele din ape. 


Da. Frigul nemernic. 
Frigul luminii ultime a morţii 
fără de care 
aş fi fost de secoli 
pierdută, 
mai puţin vinovată 
şi în vecii vecilor: uitată. 

(poezii preluate din Rom.lit.2006)

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1996 
                  Luxembourg, mai 1996.  Transcriu de pe multe însemnărici:

20 mai 96. Luni. Cu trenul pe traseul propus: Soleuvre-Luxembourg-Metz-Nancy. Soare din zori.Norocul turistului roman. Biserica St. Leon, secolul IX.

Gara Nancy, Pţa Dombasle, rue Stanislas, biblioteca Municipală, rue de la Visitation, r. Carnas, r. Damerval, r. Dizier, 10,15: Catedrala: Soli deo honor et gloria. Cardinalul Eug. Tissernat 1884-1972.

Prefactura, r. Garibaldi, r. St. Catarine. 10, 45: Inst. şi Muzeul de Zoologie. Regimentul. Canalul, în jurul oraşului rîpi roşii şi păduri, pe platou, cu cîteva imobile gen Intercontinental sus. Poliţia Nancy, verde cu aur. Gymnase Maurier Jaquet, place Ch. De Gaulle, pl. de la Carierre, pl. Joseph Malval, Grand Rue, Musee art et Histoire Loraine et Hesterique, batiment Morey.

Din urmă: Brugge, marţi, 14 mai, ora 10, 55. Aproape că s-a luminat. Două mierle apleacă o creangă şi beau apă din canal; liliac înflorit, magnolii, fagi, un pod, domestice raţe sălbatice; Biserica Elisabeth, Valplein, statuete la geamuri şi la balcoane. Katelin straat, Kerkhof, spit. St.Jons, Museum Memling (Memlingmuseum), ora 11,45., 100 FB

 Magdalena în brocart?! În spatele ei, peisaj cu biserici?! Un călugăr în genunchi şi în spate un cavaler în armură şi cu sabie în dreapta, cu ciocan şi nicovală în stînga, pe burtă. În spatele fecioarei, o fereastră goală. Cele două femei flamande. Iisus cu burtică şi un măr dat de Maria. Subiecte de la cruciade sau de la căderea Constantinopolului. Triptic Memling, 1479, mai reuşiţi bărbaţii, deşi revine acelaşi model la mai mulţi sfinţi. Joz de Loose: familia şi un ogar Poetul Gui de Gazelle. Notre Damme, cărămidă roşie. Belfort, ora 14,00, 100 FB, muse Brugge

Guintus Museum, 130 FB. Triptic Hieronimus Bosch, 1450-1516. Anonim. Jan-Anton Garemijn 1712-1799. Anonim: Lecţia de anatomie: patru inşi cu plastroane şi un mort bărbos cu maţele afară. Groeujus: Purtătorii de butoi. P.P. Robens: Noli me tangere. Maria Magdalena către I. Hristos. Vigor de Heede. Matias de Vischi. Pinter Claeresens jr.: Salvator mundi et mater dei. J.Marseman: Bătrîna cu pisici. Aceste nume de tot ciudate. Aceste viziuni...

Va urma 

Fotografii... moartea unui poet optzecist...

566. La pânda cuvintelor (3) - La o aniversare -

Scriitorul zilei: Leonid Dimov, n. 1926 http://ilazu.blogspot.ro/2011/12/noi-suntem-stelele_05.html
Zaharia Bârsan, n. 1878 http://www.crispedia.ro/Zaharia_Barsan
Florin Manolescu, n. 1943 http://ro.wikipedia.org/wiki/Florin_Manolescu
I.U. Suricu, m. 1957
Eugen Speranţia, m. 1972 https://www.blogger.com/blogger.g?blogID=2678444635787075432#editor/target=post;postID=8296199903209020843;onPublishedMenu=posts;onClosedMenu=posts;postNum=729;src=link

Poezia zilei
***

Poezia visată în zori:

Tu să-ţi afli un loc pe streaşina casei

De unde ai aluneca în orice clipă

Un loc unde să nu poţi adormi,

nici să te odihneşti, sau să pleci

Un loc de unde să vezi şi să auzi tot,

să ştii şi să ţii minte

tot ce se-ntîmplă

în casă, în ogradă, în drum

Mereu treaz şi mereu gata să luneci

Dar să nu poţi ajuta pe nimeni –

Mai mult duh decît fiinţă

Mai mult pasăre decît om

Pe marginea dintre timp senin şi furtună

Dintre soare şi ploaie

Dintre zbor şi cădere –

Aninat în locul unde se pune

Cana cu apă pentru sufletul celui dus.

Lidia Lazu în recital

california 1:

http://youtu.be/K4dkNeWinRs 


Postez acum, cu o mică întârziere, un text de poetul Tudor Cicu la aniversarea mea din 6-7 ianuarie, cu mulţumirile calde ale "andrisantului".:

566. La pânda cuvintelor (3) - La o aniversare -

Cartea e lumea, iar lumea va sfârși într-o carte.

                                     Motto:

                     „Fi-voi ridicat ca un prunc să joc în paradis în uitarea oricărei nefericiri”

                                                 (Arthur Rimbaud: Un anotimp în infern)

3. A trăi într-o mare iubire

  După terminarea facultăţii, tânărul Lazu a trimis câteva poezii la „Luceafărul” şi Mihu Dragomir îl va găzdui la rubrica „Dintre sute de catarge”, iar mai târziu Geo Dumitrescu îl găzduieşte în „Gazeta literară” la Poşta Redacţiei. Aşa începe totul, ca într-un vis, pentru că după doi-trei ani de geologie, devine un participant fervent „deşi discret”, al Cenaclului Labiş. Acel moment a devenit „o sărbătoare continuă”, pe care, o trădează pentru o altă (lumească/pământească) iubire. Pentru că, “A trăi într-o mare iubire / Înseamnă să fii mort demult”, spune în “Ambitus”, poem dedicat Lidiei. Încercând să-i distingem începuturile în proză, cred că George Bălăiţă, a fost cel care l-a interpelat pe tânărul de atunci, dacă nu cumva ar fi fost bine să cocheteze şi cu proza. „Dar dacă de prietenia benefică pe care mi-o arăta inegalabilul recitator se leagă deschiderea spre lumea culturală a Capitalei anilor ’60, de cunoştinţa cu blajinul agronom (Ion Sofia Manolescu – n.n) se leagă, oricât ar suna de strident, un eveniment crucial din viaţa mea” – scrie Ion Lazu în „Himera literaturii” p. 142. Şi, nu întâmplător. După aproape un deceniu de la prima lor întâlnire, la o cantină a primăriei din Alexandria, se reîntâlneşte cu Ion Sofia Manolescu, iar la acea masă de poeţi, se afla şi o tânără care... Dar să-i dăm cuvântul poetului să ne povestească întâmplarea: „În ziua următoare sau într-una din acele zile, m-am întâlnit pe stradă cu domnişoara de la cantină, care se grăbea spre gară şi m-a întrebat cât e ceasul. A pierdut acel tren spre Smârdioasa, unde locuia cu părinţii. A devenit soţia mea, Lidia”. “Să las poemul-/Să ies afară în noapte/Să stau să ascult-/Acolo este/Și va rămâne/O taină cu mult peste noi,/Cu mult…”(Afară). Cu certitudine, din ce stă scris în „Himera literaturii”, Ion Lazu nu s-a războit cu Dumnezeu, nici nihilist nu a fost. Dar nu a acceptat Lumea care l-a acaparat, chiar atât de uşor. După ce i-a apărut prima carte de poezii prin ‘81-’82, a cărei lansare a avut loc la Rm-Vâlcea, cineva din public (dovedit a fi fost Doru Moţoc, un „prieten” de la Filologie), ţine neapărat să-i ridice cununa de lauri cât mai sus de fruntea poetului, lucru care ar fi trebuit să-i dea de gândit cu privire la prieteniile literare de mai târziu. „Dar cum nimic din ce ni se întâmplă nu e... întâmplător” cum o spune în cap. V, în dialogul intitulat „Lungul drum al geologiei către poezie”, prima idilă cu o studentă de la Matematică s-a „rupt” definitiv pe neaşteptate. Îl înţelegem pe poetul I.Lazu, pentru că o spune din „interiorul durerii”. Încurcate mai sunt căile Domnului, pentru că prima soţie avea să-i fie o studentă la Filologie (secţia spaniolă) –  cu un copil din flori – şi o meteahnă mai greu de înţeles: îşi făcuse pasiunea de a lucra curajos cu abstracţiuni şi ţinea morţiş să demonstreze o nouă teorie cu privire la atracţia dintre corpurile cosmice. Asta, pentru că „între geniu şi nebunul sadea linia de departajare e imposibil de trasat”, notează fie şi în glumă, fie în serios, Ion Lazu. Jurnalistul I. Lazu crede, printre altele, că „scrisul meu înseamnă o modalitate de a stărui asupra problemelor ce mă frământă... scrii pentru tine, ca să-ţi lămureşti nişte dileme, încerci să dai paginilor tale o expresie performantă, la cele mai înalte cote pe care le poţi atinge; dar scrii şi cu speranţa că te vor citi alţii şi vor aprecia strădaniile tale”. Da! Ne dumirim, citind și aceste versuri vol. „Structura durerii” (1969): “Mâna mea se oprește deasupra hârtiei / Cu o lumină palidă încețoșată / Prin care nu se văd decât/Cuvintele ce mă așteaptă” (În taină). Alteori (în JURNAL), poetul Ion Lazu se gândeşte cu strângere de inimă la tăcerea umilitoare din acei ani, demult trecuți, la obstrucţiile şi micile mizerii, la turnătorii care se mişcau lejer în acea junglă literară, la cenzură, dar că, prin anii 65-70 „ideea unei opoziţii făţişe, declarate, iniţierea unor acţiuni împotriva regimului nu puteau fi decât o soluţie sinucigaşă”. Vorba poetului: "am rămas eu, în țara zvonurilor adevărate... să scriu despre toate astea".... „Și neștiut de nimeni, scap un lung mârâit, ca o / fisură în întunericul durerii” (***). Cum să nu fim de acord, atunci când oftează în vers: “Într-un om sunt atâtea cuvinte / Câte încap într-o țară/… Când piere Omul, cuvintele / Rămân afară” (Cuvintele)

   Doamne, miluiește-mă, și pe mine, robul tău, cu o frunză, dusă la gură, a cântec din popor, să-i spun cititorului meu, că de aici, “poezia  începe cu ochii închiși” – cum rostește, într-o mare iubire, POEZIA, scrisă “la lumina mâinii mele”.  LA MULȚI ANI POETE, de ziua ta!

                                                                                                                Tudor Cicu

Ion Lazu : O pagină de jurnal 1996

continuare 25 aprilie : Azi pe la 12 cînd ajung cu Horia N. la MNLR, sicriul era scos, băgat într-o maşină-dubiţă, cei din familie se urcau în alta. Pe tepte: cei de ieri, plus Tr. Iancu, Cristina Tacoi, N. Ulieru, Iulian N. Aflu că vorbiseră: Paleologu, Quintus, N. Ioana, Florin Iaru. Mesajul Regelui, prea scurt, fără să menţioneze serviciile aduse de MC casei regale. Un autocar mai încolo, plin. Am intrat la rotondă, sala goală, stativul gol, frunze pe jos, a venit un tînăr şi a desprins tabloul lui MC de pe pînza de doliu; am revenit pe trotuar, l-am zărit pe Mircea prin geam, m-am apropiat o dată în plus şi l-am privit bine, mult, singur, nederanjat. Lumina soarelui îi cădea pe creştet. Nu mai părea nici aşa de furios-fioros, nici trăsăturile exacerbate – doar pleoapele enorme, lungi, venite în jos pe obraji – ochii mari se bănuiau pe dedesubt, cîteva secunde m-am uitat să nu cumva să mişte. Mă întrebam dacă e rece, dacă e rigid, în continuare bărbia mi se părea mică faţă de guşă. Şi, ca ieri, mi-am zis că, fără spiritul viu care îl făcea fascinant, MC părea de-acum un chip nici măcar plăcut la vedere, necum agreabil în mod special. Sau altfel spus: toate hibele firii lui, cîte vor fi existat, nu erau de observat la acest om rasat, a cărui prezenţă atrăgea atenţia generală.  Or, acel spirit de mare forţă persuasivă îl părăsise de-acum.

Ce faci, moşule? Ce faci, moşule? aşa îmi spunea, ne povesteşte V.H.Longin. Iar mie îmi vin în minte cuvintele lui MC din iarnă: Nu am ştiut să mă rog. Acum mă rog în genunchi..

Paleologu: Un mare scriitor dar care nu îşi lua aere de mare scriitor, ca alţii… Quintus: Un liberal, un mare scriitor, un om foarte apropiat, care a ajutat pe mulţi alţi scriitori. Nimeni nu a făcut mai mult pentru Casa Regală decît MC. Iaru: După M. Preda, un mare scriitor, cu un timbru vocal de neuitat şi un gest al degetului, cînd toate erau încurcate: totul e aşa cum trebuie. N. Ioana, a vorbit lung, apoi a citit un poem prea lung cu scara şi prăpastia. Cu puţin noroc, m-am urcat în autocar după LIS. Acolo Zigu Ornea, Magdalena B., Angela M., VHLongin, Aurelian Chivu, V. Vlad. La cimitir, alţii, ajunşi cu alte mijloace: Şora, Iaru, Sorin D., Stere Gulea, Şt. Câlţia, Mehedinţu, Ulieru, Adr. Botta, Paleologu, L. Tamaris foarte răvăşit, desfigurat de durere, ATD, Anghel D., Gh. Bacalbaşa, Elin, Fati, Viorica Ghiţă Teodorescu; câteva fotografii, nimeni de la vreo televiziune. Aici familia nu a admis discursuri, un predicator a citit versete din Isaia şi Pavel; David un alt verset, o bătrînă doamnă cîteva fraze. La groapă un singur verset. În Bellu, soare, copaci înfloriţi, cîntec de păsărele – impresia că de pe umărul cuiva s-a desprins un fluture…

La două nopţi după înmormîntare, îl visez pe MC, vorbeam amical, a început să-mi sufle în spate prin cămaşă şi pentru că eu nu reacţionam, mă întreabă: Doar n-ai să spui că nu simţi nimic?! Şi cu adevărat a început să mă doară în partea stîngă şi mi-am zis că voi fi avînd ceva la plămîni, totuşi, poate ceva mai vechi, ascuns acolo…Iar MC schimba mereu locul unde sufla căldură sub cămaşa mea şi din cînd în cînd nimerea pe locul care mă durea.

Dimineaţa îi spun Lidiei visul. Iar după amiază o găsesc plîngînd în bucătărie: Mare, nedreaptă lovitură! Acum îmi dau seama: Totul era ca MC să nu fi murit. Dar aşa… Cît a scris el despre moarte, cît s-a luptat şi s-a opintit cu gîndul ei. Şi într-o seară i se face rău, după frecuşuri redacţionale. În loc să-l ducă la Urgenţă, l-au dus la Municipal, fiind mai aproape… Tot aşa, cu bunul prieten D. Alex. Acela a plecat noaptea de acasă cu un taxi şi ajuns la spital abia de a mai respirat de 2-3 ori…

Ieri d.m. i-am dus lui Corjos varianta completă a scenariului şi două sinopsisuri pentru variante mai scurte.

Maria Urbanovici, plecînd.. Grişa Gherghei, Lucian Tamaris, alţii.

Azi pe la 12 cînd ajung cu Horia N. la MNLR, sicriul era scos, băgat într-o maşină-dubiţă, cei din familie se urcau în alta. Pe tepte: cei de ieri, plus Tr. Iancu, Cristina Tacoi, N. Ulieru, Iulian N. Aflu că vorbiseră: Paleologu, Quintus, N. Ioana, Florin Iaru. Mesajul Regelui, prea scurt, fără să menţioneze serviciile aduse de MC casei regale. Un autocar mai încolo, plin. Am intrat la rotondă, sala goală, stativul gol, frunze pe jos, a venit un tînăr şi a desprins tabloul lui MC de pe pînza de doliu; am revenit pe trotuar, l-am zărit pe Mircea prin geam, m-am apropiat o dată în plus şi l-am privit bine, mult, singur, nederanjat. Lumina soarelui îi cădea pe creştet. Nu mai părea nici aşa de furios-fioros, nici trăsăturile exacerbate – doar pleoapele enorme, lungi, venite în jos pe obraji – ochii mari se bănuiau pe dedesubt, cîteva secunde m-am uitat să nu cumva să mişte. Mă întrebam dacă e rece, dacă e rigid, în continuare bărbia mi se părea mică faţă de guşă. Şi, ca ieri, mi-am zis că, fără spiritul viu care îl făcea fascinant, MC părea de-acum un chip nici măcar plăcut la vedere, necum agreabil în mod special. Sau altfel spus: toate hibele firii lui, cîte vor fi existat, nu erau de observat la acest om rasat, a cărui prezenţă atrăgea atenţia generală.  Or, acel spirit de mare forţă persuasivă îl părăsise de-acum.

Ce faci, moşule? Ce faci, moşule? aşa îmi spunea, ne povesteşte V.H.Longin. Iar mie îmi vin în minte cuvintele lui MC din iarnă: Nu am ştiut să mă rog. Acum mă rog în genunchi..

Paleologu: Un mare scriitor dar care nu îşi lua aere de mare scriitor, ca alţii… Quintus: Un liberal, un mare scriitor, un om foarte apropiat, care a ajutat pe mulţi alţi scriitori. Nimeni nu a făcut mai mult pentru Casa Regală decît MC. Iaru: După M. Preda, un mare scriitor, cu un timbru vocal de neuitat şi un gest al degetului, cînd toate erau încurcate: totul e aşa cum trebuie. N. Ioana, a vorbit lung, apoi a citit un poem prea lung cu scara şi prăpastia. Cu puţin noroc, m-am urcat în autocar după LIS. Acolo Zigu Ornea, Magdalena B., Angela M., VHLongin, Aurelian Chivu, V. Vlad. La cimitir, alţii, ajunşi cu alte mijloace: Şora, Iaru, Sorin D., Stere Gulea, Şt. Câlţia, Mehedinţu, Ulieru, Adr. Botta, Paleologu, L. Tamaris foarte răvăşit, desfigurat de durere, ATD, Anghel D., Gh. Bacalbaşa, Elin, Fati, Viorica Ghiţă Teodorescu; câteva fotografii, nimeni de la vreo televiziune. Aici familia nu a admis discursuri, un predicator a citit versete din Isaia şi Pavel; David un alt verset, o bătrînă doamnă cîteva fraze. La groapă un singur verset. În Bellu, soare, copaci înfloriţi, cîntec de păsărele – impresia că de pe umărul cuiva s-a desprins un fluture…

La două nopţi după înmormîntare, îl visez pe MC, vorbeam amical, a început să-mi sufle în spate prin cămaşă şi pentru că eu nu reacţionam, mă întreabă: Doar n-ai să spui că nu simţi nimic?! Şi cu adevărat a început să mă doară în partea stîngă şi mi-am zis că voi fi avînd ceva la plămîni, totuşi, poate ceva mai vechi, ascuns acolo…Iar MC schimba mereu locul unde sufla căldură sub cămaşa mea şi din cînd în cînd nimerea pe locul care mă durea.

Dimineaţa îi spun Lidiei visul. Iar după amiază o găsesc plîngînd în bucătărie: Mare, nedreaptă lovitură! Acum îmi dau seama: Totul era ca MC să nu fi murit. Dar aşa… Cît a scris el despre moarte, cît s-a luptat şi s-a opintit cu gîndul ei. Şi într-o seară i se face rău, după frecuşuri redacţionale. În loc să-l ducă la Urgenţă, l-au dus la Municipal, fiind mai aproape… Tot aşa, cu bunul prieten D. Alex. Acela a plecat noaptea de acasă cu un taxi şi ajuns la spital abia de a mai respirat de 2-3 ori…

Ieri d.m. i-am dus lui Corjos varianta completă a scenariului şi două sinopsisuri pentru variante mai scurte.

Va urma 

Fotografii cu pescăruşi...

Scriitorul zilei: Tudor George, m. 1993 http://ilazu.blogspot.ro/2012/01/ion-lazu-scriitorul-zilei-tudor-george.html
Ion Iuga, n. 1940 http://ilazu.blogspot.ro/2012/10/blog-post.html
Ion Nicolescu, n. 1943

Poezia zilei, Tudor George:

Nebun

Zmintitul una ştie, una face:
De intrigă e bun, câr-mâr cu şoapta -
Stând Tronului d-a stânga, or d-a dreapta,
C-un gând saşiu reflectă-ncolo-ncoace!

Pe nebunia lui stă-n slavă treapta
Şi-a Domnului şi-a Doamnei, făr-de pace,
Pe cât le-aţâţă-n vrajba lui, tenace,
Cu încrucişate spade, veşnic, fapta!

Sub soliflamul dalb sau doliu negru
Nebunul pătimaş e-un sol integru!

Cu ochiul streşinit din zare-n zare,
Nu poţi să nu bănui d-unde, când, răsare!

El poate sta, ca un pumnal, la pândă,
Cu tragicul destin cobind osândă!

Lidia Lazu în recital 
Lidia Lazu recită din poeţi contemporani

http://youtu.be/tcdyMCLaOgM

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1996

(continuare 25 aprilie) ... La Muzeu am stat pînă spre ora 16; a apărut Lidia şi din uşă a început să plîngă în hohote de nu se mai oprea, s-a tras într-un colţ şi au trecut minute pînă să se clintească de acolo şi să se apropie de cosciug cu florile, tot plîngînd foarte tare. I-a sărutat vîrful pantofului stîng. Şi a fost Lidia singura persoană care a atins cosciugul, poate şi Magdalena Bedrosian, care se apropiase transmiţîndu-i defunctului un ultim sărut cu vîrful degetelor pe marginea sicriului, ca la catolici. Lidia nu şi-a revenit, ba dimpotrivă şi s-a dus hohotind la geamul dinspre stradelă, unde şi-a dat jos geaca, ştergîndu-şi ochii( cu căptuşala ei şi suflîndu-şi nasul -– în mod regretabil eu uitasem batista mea în taşcă şi ea nu o are pe a sa. Peste un răstimp a apărut Şt. Aug. Doinaş, a depus florile: trei roze, a păstrat un lung moment de reculegere, apoi Rodica s-a dus la el. Care părea pierdut în gînduri, total transportat – şi au dat mîna. S-a apucat să-i povestească batjocura de la spital, mai era şi dna Graciov de faţă, m-am apropiat şi eu, R. a continuat să spună în ce cameră cu gîndaci galbeni de bucătărie au stat şi cum Mircea, după ce a vorbit de părinţii lui, de iubirea lor, de copii, de familie, a încheiat că nici arta, nici gloria nimic nu înseamnă ceva, ci doar iubirea de Dumnezeu – şi că îi pare rău că nu a trăit doar pentru asta. Că apoi a vrut să urineze, nu s-a găsit nici o ploscă, i s-a explicat că se folosesc doar în schimbul de zi, i-au dat o sticlă de pepsi tăiată de la jumătate, MC nu prea mai avea control şi nu mai recepţiona nimic din afară,  se tăiase legătura cu lumea, atent doar la ce spunea el. R îi ţinea sticla, el nu reuşea să urineze, a durat vreo jumătate de oră, ea nu mai avea putere să-l ţină, picioarele lui Mircea alunecau în părţi, a strigat la soră: Luaţi sticla, îl scap şi se loveşte cu capul de perete. Sticla de plastic, moale, se strîngea, o ţinea de fund, în pericol să se verse tot conţinutul… În acest moment al relatării, cineva a chemat-o pe Rodica, Lidia venise şi ea să asculte, Şt.Aug Doinaş a mai stat cîtva şi apoi chiar a plecat, fără să audă sfîrşitul relatării. A coborît ca în transă scările scunde şi prea late pentru pasul obişnuit, s-a oprit în mijlocul trotuarului, credeam că-l aşteaptă vreo maşină, apoi mi-am închipuit că vrea să cheme un taxi, se uita în susul şi-n josul bulevardului Dacia, greu de spus cu ce gînd – sau fără vreun gînd – şi a luat-o către Calea Victoriei, cu un mers ciudat, parcă prea lung şi deşelat, nesigur, ai fi zis cu uşurinţă – dar asemenea unui somnambul. Rodica, în toiul relatării, pe cînd eu mă apropiam de grup, a făcut prezentările, dar el a spus că ne cunoaştem şi a întins mîna. Cu Al. Calais mă văzusem încă înainte să ajung la Muzeu, se îndrepta spre Piaţa Romană, marcat, îndurerat, iar eu i-am spus: Sunt foarte supărat, foarte supărat. Şi mi-au dat lacrimile.  Mă văd cu Gh. Zarafu, au fost colegi de redacţie; sculptează în lemn de brad, îmi arată o taşcă plină cu sculpturi în lemn de brad, a avut şi o expoziţie, undeva. Pe treptele Muzeului, Gogu Alboiu fumînd. L.I.Stoiciu. Ileana Mălăncioiu, A.T.D., Constanţa Buzea, Aurelian Chivu, Mihai Bărbulescu, Smaranda Cosmin, Nic. Ioana, Nora Iuga, C Abăluţă, G. Peagu, Maria Urbanovici, plecînd.. Grişa Gherghei, Lucian Tamaris, alţii... 

Va urma

Cărţi ce pot fi descărcate pentru lectură 

  http://www.bibliotecaeuropeana.ro/vreme-inchisa.html


 http://www.bibliotecaeuropeana.ro/capcana-de-piatra-ebook-18085.html

Scriitorul zilei Henriette Yvonne Stahl, n. 1900  http://ilazu.blogspot.ro/2012/01/ion-lazu-scriitorul-zilei-henreitte.html
Ioana Ieronim, n. 1947 http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/ioana-ieronim-poezia-este-cea-mai-complexa-forma-de-expresie-a-unei-limbi-poate-cuprinde-tot-ce-avem-de-spus-de-stelian-turlea-11354040
Radu Cioculescu, m. 1961 http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Cioculescu
Petru Caraman, m. 1980 http://www.crispedia.ro/Petru_Caraman
Nicolaus Olahus, n. 1483 http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolaus_Olahus
Al Busuioceanu, n. 1896 http://ilazu.blogspot.ro/2012/06/scriitorul-zilei-al-busuioceanu.html

Poezia zilei
Ioana Ieronim / Portret de femeie

Poartă o mantie neagră de catifea un acord al tainei de ore tirzii si arcade s-a fardat pe un singur obraz căciulă mare trasă pe frunte braţele in fiţul etern albastru ivindu-se din faldurile moi cu o mica poşetă sacosa cizmele incărcate de noroiul cartierului nou copilul pe lingă ea intre tarabele de zarzavaturi flori vopsite roşu, vernil, auriu miere solară cu surisul ferit si stăpin, de madonă ea stringe intr-un colţ de geantă hirtiile scrise azi-noapte le apără de tentaculele umede ale ţelinei.

 (preluare de pe internet)


Lidia în recital

Lidia lazu recită din poezia proprie

http://youtu.be/iIr5fjjPFeM

Lidia Lazu recită Dealuri, de Ana Blandiana

http://youtu.be/iGLf6RREp3w 

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1996

12 apr. 96. De dimineaţă Corjos mă caută la telefon acasă, apoi la serviciu. Ajung la Studio pe la prînz şi îi dau scenariul Veneticii, 95 pagini. Titlu cam tare pentru regăţeni, zice. Asta îi priveşte, zic. Oricum, îl facem anul ăsta sau la anul, promite C. A şi dat două declaraţii în ziare, că lucrează la un film cu basarabeni, cu scriitorul I.L.. Nu are ziarele, să mi le dea. Cere scene mai sentimentale. Sunt acolo, zic. Filmări acolo şi aici, adaug. E de acord. Mă întreabă de Lidia şi Andrei. Acasă Lidia comentează: Mi-a propus un rol în acest film, altfel nu venea el la două recitaluri de-ale mele.

Ce bine ar fi să fie!

15 apr. 96. De vineri şi pînă a doua zi de Paşti, destule completări la Veneticii. Însă Corjos nu dă nici un semn!

25 apr. 96. Astăzi la amiază, pe o vreme prea încîntătoare de început al unei primăveri ce părea că n-o să mai vină, l-am condus pe ultimul drum pe Mircea Ciobanu, marele şi bunul meu prieten, zâna mea bună într-ale literaturii. A murit pe 23 aprilie, de Sf. Gheorghe, la ora 5 dimineaţa, la Spitalul Municipal, după 6-7 ore în care nu i s-a acordat nici o asistenţă medicală, iar biata Rodica s-a chinuit ţinîndu-l în poală. Ieri la 13,30 la Muzeul literaturii române, multă lume scriitoricească, multe flori, lacrimi. M., pe care m-am apropiat să-l privesc cu mare atenţie mi s-a părut furios, cu creştetul roşu, cu nasul foarte lat, nările enorme, buzele prea groase – asta trebuie să fi venit de la faptul că în ultima vreme se cam prea îngrăşase, iar eu îl vedeam într-o poziţie insolită: fălcile mari îi trăgeau nasul în părţi – părea furios, în felul unui zeu al groazei - lucru pe care nimeni nu părea să-l observe; mi s-a făcut un pic frică, lîngă el. Am rămas pe loc, ţintuit ca de o forţă malefică. Toate trăsăturile şarjate şi trase mult spre ceafă, de fălcile şi guşa mare. Alături de mine, într-un fel de gardă de onoare, Dan Laurenţiu îşi freca nasul, foarte impresionat şi repetînd, alături cu adevărul: parcă doarme. Ceea ce mai spuseseră cîteva doamne – şi am reauzit expresia azi în faţa capelei de la Bellu, scîncită de altă femeie. Oare aceşti oameni nu văd? S-a împăcat, doarme… asta li se părea, ori asta voiau să creadă. În fapt însă, nimeni nu a avut curajul să se apropie de faţa lui, nici cît mine, care de două ori m-am apropiat la distanţă de un braţ, întîi dinspre dreapta lui, iar peste vreo 20 de minute şi dinspre partea stîngă, în speranţa că aspectul fioros se va augmenta. Deci cînd DL a zis: parcă doarme, eu am replicat: Mie mi se pare nemulţumit. Valentin Hossu-Longin ne relatează comportarea oribilă a personalului medical: că l-au pus în pat cu alţi doi, că l-au mutat la etajul II reanimare într-o cuşetă cu priza defectă, el a căutat un electrician, nu l-a găsit, l-au mutat în altă cuşetă, priza mergea dar nu aveau tub de oxigen. Şi pînă la urmă nu s-a găsit acul siringii cu care trebia să i se facă perfuzia sau injecţia. Reiese că a scris despre asta în Cotidianul. Mi-a dat un xerox după acel articol, din ziarul de ieri.(...)

    Va urma

Cărţi ce pot fi descărcate pentru lectură contra cost:

http://www.librariapentrutoti.ro/ramasagul-ion-lazu-ebook.html

  http://www.librariapentrutoti.ro/cuvinte-langa-zid-ebook-18100.html

  http://www.librariapentrutoti.ro/elegii-noi-vechi-ebook-18103.html

Scriitorul zilei: Aurel Tita, n. 1915
Haralambie Grămescu, n. 1926 http://www.aman.ro/files/digitale/personalitati_doljene/personalitati/G/gramescu%20haralambie.pdf
Lucian Vasiliu, n. 1954  http://ilazu.blogspot.ro/2012/01/scriitorul-zilei-lucian-vasiliu-poezii.html

Poezia zilei 
Ion Lazu, Elegii noi/vechi

*

Prin lacrima ochilor mei

Am privit direct

În lacrima ochilor tăi -

Jalea din sufletul meu

S-a vărsat direct

În valea din sufletul tău.

*

Vin valuri spre mine parcă-ntr-adins

Dar nu le iau în seamă

Fierbe spuma-n pietrişul sărat dar n-o aud sfîrîind

Orbeşte soarele pe-o cărare spre linia ferată, dar

ochii mei

sunt orbi mai demult

Scoici putrezite, iod, aerosoli – nu-mi spun nimic nimic

De data asta, slavă Domnului, nu am de scris

nici un poem

Îl scrie marea la nesfîrşit

Nisipul, pietrişul fin prefirîndu-se

Scoicile… o pîslă de alge

Zegras, o saltea pentru cortul iubirii.

Lidia Lazu cîntece în aer liber

acropole 1:

http://youtu.be/LNE1Lsvyv2k 

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1996

(continuare 22 martie) : Pe cînd vorbeam cu Nae Ioana, MC ne-a spus că aseară a murit Ioanid Romanescu, de cancer la plămîni. Mi-l amintesc fumînd cu patimă, în drum spre tipografie, la Bacău. Îi dau lui MC să citească articolul meu despre C. Popovici, mort tot la 58 de ani şi tot de cancer la plămîni.

La un moment dat, vorbind de Veneticii, MC îmi spune că totuşi ar trebui explicat de ce atît de mulţi basarabeni au colaborat cu comuniştii şi au fost fervenţi militanţi pentru viaţa nouă. Îi spun: Mai întîi că nu toţi, apoi au colaborat mai ales evreii, mai numeroşi în Basarabia decît în Regat; apoi că dintre colaboratori, mulţi au făcut-o de formă, de teamă, căci au fost şantajaţi că vor fi trimişi în Siberia. Şi îi mai spun: Tata avea fraza asta: Eu nu am făcut şi nu fac politică, am văzut unde duce asta, la Ciobârciu m-au pus la zid de trei ori, şi ai noştri şi ruşii. MC părea să ştie că românii nu s-au purtat chiar bine în Basarabia şi Regele Mihai a recunoscut asta. Deci, îi zic lui Mircea, de aia şi scriu acest scenariu.

Ernesto Sabato: “Este o metaforă, însă eu însumi nu ştiu ce vrea să zică. Sunt lucruri ce ies din inconştient, şi de aceea sunt adevărate.”

În copilărie aş fi vrut să fiu smead la faţă, precum cel mai bun prieten al meu; asta mi se trăgea de la simplul fapt că nu mă uitasem cu atenţie în oglindă, ignoram aşadar că eu însumi sunt smead.

Însă de cîteva decenii bune trăiesc în cunoştinţă de cauză cu acest chip al meu, îl scrutez în oglindă, mă înfrunt cu el zi de zi, îi pun întrebări la care el amînă să răspundă, lăsînd în jos pleoapele.

De-o vreme, uit tot mai mult, iar pe de altă parte visez tot mai mult, iar cu morţii din vis, care mai demult mă speriau grozav şi-mi dădeau răi fiori, am început să vorbesc – iar ei îmi dau veşti bune din lumea de dincolo.

Şi tot de la o vreme, dar fără legătură cu visele mele, mă simt tot mai intim cu craniul meu, pe care-l ignorasem complet, sau doar îl sprijineam în pumn, ca pe un corp străin, gîndindu-mă la cu totul altceva; or acum îl iau cu grijă la pipăit, os cu os, sutură cu sutură, sîcîit de părul care mă incomodează şi de pielea, ce-i drept bine subţiată, dar oarbă, care reuşeşte să-l ascundă. 

8 apr. 96. Puterea mea, dacă am vreuna, vine de la totala mea lipsă de răutate; paradoxal, rezist tocmai prin lipsa mea de ambiţie în a-mi adjudeca succesul.

 Va urma

Fotografii cu scriitori 

Scriitorul zilei: Mircea Sîntimbreanu, n. 1926 http://ilazu.blogspot.ro/2012/01/scriitorul-zilei-mircea-santimbreanu.html
Ştefan Baciu, m. 1993  http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_Baciu

Poezia zilei: Ştefan Baciu

Poemul poetului tânăr

E-atât de bine să stai uşor în zi. Să cânţi încet, să nu auzi
Cum ierburi cresc, să muşti din traiul ca un măr
Să mergi pe drumul neted lângă pomii uzi
Şi să visezi cu palma rătăcită-n basme şi în păr.

Prin lanuri să păşeşti cu munţii – şal pe umeri
La gât, fâşii de zări să-ţi legi cravate,
Germanice balade să scandezi, să numeri
Fântânile de secetă şi sete deşertate.

Prin cucuruzi să-ţi legi deschise răni adânci
Cu frunze ude de scuipatul cald de îngeri
Să treci prin şanţuri mici cu inima pe brânci
Să râzi când sufletul îţi spune: sângeri.

În seară să te-afunzi cu părul netezit
De palma calmă a curentelor de munte
Să dormi cu capul pe nadir, cu tălpile-n zenit
Şi-apoi să-ţi scrii poemele ţâşnind din frunte.

Sorcova cu o foaie de palmier

O, iaurgii din Slobozia
eu va evoc din Mexico
chivute gurese din Romania
v'aud în piata'n Texcoco

o, covrigari din Zimnicea
barbieri-patroni din Cernavoda
îmi apareti în orice stea
c'un brici si vechiul Cuza-Voda

geamgii din Muntii Apuseni
si tocilari din Piata Mare
dintre tongani si hawaieni
va'nchin o 'nalta salutare:

"La anu' si la multi ani"!  

29 octombrie 1934 Şaisprezece ani, şaisprezece stele, tot atâtea deziluzii Mâine – nu mai am voie să umblu hai-hui Voi plânge după ani zece, când mâncam cruzii Pepeni, când mă plimbam de mână cu porunca nimănui. Şaisprezece ani, nici o lacrimă dulce ca o turtă Fiecare cuvânt sobru, fiecare gest aritmetic calculat, Nădragi lungi, încopciaţi cu aramă pe burtă, Şi nici un copil de vecin neţesălat. Nici o baie în pielea goală puşcă la gârlă, Nici un gând la cărăbuşi, sau la fata bolnavă; Să mă usuc pe mal lunecos şi umed, şopârlă; Să fac poeme în iarbă şi-n ţărâna jilavă. Câţiva prieteni vor aduce în loc de bomboane Un sfat uzat, vor şedea la masă, vor vorbi nesiliţi, Vor fi palizi de inteligenţă şi de carte, ca nişte lampioane Şaisprezece cicatrice, şaisprezece ani de tâmplă lipiţi. Din volumul "Poemele poetului tânăr"           Seara de-atunci Când seara înecase aguzii din grădină Şi fânul, verde barbă, murea în luminiş, Ţi-am dat, ofrandă rară, în galbena lumină Sufletul – ca pe-o undă de soare şi pietriş. Pădurea clătinase atâtea vise; însă Noi obosiţi şi totuşi iluminaţi de ochii Ce îi simţeam aievea în faţa noastră plânsă, Ne-nfioram de vânturi, abur uşor de rochii. Eu am tăcut deodată. În dreapta, mă priveai Şi sânii, albe pietre în seara răcoroasă Ţipau cu inima. Ce frig e-acuma, hai Să bem un ceai, mai bine, colo-n veranda joasă. Sunt storuri verzi şi groase, ferestre largi, închise Şi luna scoate limba în ceaşca străvezie. Ne-ncercuiesc într-una inelele de vise, În gândurile vaste umblam ca-ntr-o câmpie. Crescut-a amintirea, acea mătase veche Pe inima-garoafă ce moare-ntr-un pahar, Iar zvonul serii duse îmi stoarce în ureche Arpegii inegale şi aruncate-arar. Tu treci ca o lumină. Eu vin şi cânt acuma, Apoi îmi pipăi tâmpla şi fruntea, Ah, ce greu E sângele în mine, pe toc îmi pică bruma, Cuvintele de-atuncea mă caută mereu.

                                   (preluare de pe internet)



Lidia Lazu: Cântece în aer liber, IV

frunza tolo:

http://youtu.be/C5R9iOueUKc

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1996

22 martie 96. Azi aud pentru prima oară, în trei locuri diferite din oraş, cîntecul piţigoiului. Deci va fi primăvară!

La M.C., căznindu-ne să dăm de firele unei sponsorizări utopice… Vorbim multe. Îi povestesc un vis mai aparte:

Eram la birou şi-mi trebuia o hartă pentru zona unde urma să lucrez la vară. Petrică Lungu, de undeva de lîngă uşă, gata să iasă din cameră, îmi spune că ar fi bine să mă folosesc de harta lui întocmită cu ani în urmă, o pot găsi în mapa de pe masă, mi-o va da Iancu Orăşanu, sau Jack, sau altcineva de la Hidrogeologie. Mă cam miram că de data asta nu evitam să-mi vorbească direct, cum făcusem în alte vise ce au urmat morţii sale. Apoi am găsit în mapă harta lui, părea o interpretare geomorfologică destul de diferită faţă de cea a mea, obişnuită, topografică; priveam în mod special o anumită zonă de pe hartă unde aveam abruptul unei mari alunecări de teren, în stil talpă, care schimbase în mod radical configuraţia acelui versant. Le spuneam lui L.P. şi şoferului său că şi eu, venind pe şosea, înainte să ajung în comuna de reşedinţă – eram deja pe teren, trecusem direct de la privitul pe hartă a unei zone la lucru în acea zonă – o cotisem spre dreapta, anume ca să cercetez aflorimentul în semicerc, cu bune deschideri ale substratului. Acum ne aflam undeva sub drum, unde rîul deschidea o succesiune de argile în stratificaţie ritmică, redresate la verticală, dezgolite de-o viitură. Am urcat tăpşanul spre drum şi mi-am aruncat încă o dată privirea spre botul de deal – se vedea o cuestă de gresii şi de deasupra, ciudat! revărsîndu-se ca un cozonac dospit, frumos vălurite, nişte tufuri calcaroase. Îi spuneam lui Petrică, dar şi şoferului că sunt tufuri de depunere recentă, nişte travertine calcaroase, iar nu vulcanice. Petrică luase loc undeva, nu departe de mine – acum parcă din nou eram în birou, sau parcă acea deplasare pe teren fusese o imaginaţie de-a mea – şi l-am întrebat, ştiind în tot acest timp că el e dincolo, iar eu sunt viu: Ei, şi cum e acuma? La care el mi-a răspuns calm, convins, după o mică pauză de meditaţie: Să ştii că e bine. Am repetat întrebarea, mirat, chiar neîncrezător, de parcă n-aş fi înţeles bine spusele lui: Zici că e bine? Şi el a întărit: Da, e bine… Şi, spre surprinderea mea, deşi îmi era clar că el a murit şi că în mod firesc n-aş fi putut discuta cu el, nu m-am ferit de data asta nici de el, ca prezenţă, nici de a discuta cu un mort. Aşa că, după un scurt răgaz, aşa cum se întîmpla pe vremuri în tete-a-tete-urile noastre întrerupte de lungi tăceri, mi-a destăinuit: Acum lucrez la nişte traduceri. Lucrezi la traduceri? m-am mirat eu. Dar nici prin cap nu mi-a trecut să-l întreb din ce limbă în ce limbă traduce, sau dacă nu cumva traduce dintr-o lume în cealaltă – în limba morţilor, adică. Da, a urmat el, acum traduc cartea ta “Despre vii numai bine”. Ce ciudat suna sintagma asta în gura unuia dus de pe lume! Zice: Am ajuns la pasajul unde doamna Badea discută cu Cora. Doamna Badea?! zic, nu prea ştiu ce e cu ea, cred că e un personaj pe care l-am născocit ca să pot duce acţiunea mai departe… Iar Petrică a continuat: Găsesc mari satisfacţii în chestiunea asta cu traducerile. Da, zic, şi eu am făcut traduceri din franceză şi din spaniolă şi am avut satisfacţii deosebite în munca respectivă.

Stăteam pe un scaun în faţa lui Petrică Lungu şi se întîmpla ca în timpul discuţiei capetele noastre se cam apropiau, aşa că la un moment dat am simţit o căldură venind dinspre capul lui şi mi s-a părut ciudat că e un val cald şi nu unul rece.

(...)

I-am spus lui MC că azi am scris o poezie cu acest sens: Eu am să mor într-un vis – ceea ce i s-a părut foarte interesant şi a venit cu ideea să precizez: în timp ce visam, sau în timpul unui vis.

Mircea C., despre ticăloşia acestui popor care în 50 de ani a dus-o din rău în mai rău. Eu: Azi am văzut pe stradă doi oameni venind spre mine şi mi-am spus: Ăştia sunt străini!; într-adevăr, cînd au trecut pe lîngă mine i-am auzit vorbind englezeşte. De ce crezi oare că i-am simţit a fi străini?,zic. Nu erau nici mai frumoşi, nici mai bine îmbrăcaţi, nici mai eleganţi măcar, dar aveau pe feţe altă mină, relaxată, detaşată, altă privire…, aveau trăsături destinse, blajine; pe cînd pe faţa noastră, cred că şi pe a mea, acum, se vede hărţuiala şi zbuciumul de zi cu zi, în structura noastră şi pe feţe, în gesturi, mimică. Traiul nostru meschin, de slugi…

Zice: Mă duc acasă, sunt obosit, mă spăl pe mîini şi mă apuc de finalul la Cartea lui Iov. Eşti fericit, zic, eu cînd ajung la final am o stare euforică. El: Sunt, dimpotrivă, foarte chinuit, foarte confuz. Nu ştiu ce o să iasă. Nu vezi ce hărţuiţi, ce panicaţi sunt oamenii? Şi mai zice Mircea: Noi măcar avem impresia că am făcut ceva deosebit, am scris nişte cărţi, am lăsat ceva în urma noastră. Da, zic, unii se miră de ce nu mă agit, de ce sunt calm, ce e cu calmul ăsta la mine.

(din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)
Va urma

Fotografii luxemburgheze...Final.