consemnări, poezii, eseuri

luni, 23 octombrie 2023

23 octambrie: Aurel P. Bănuţ, n. 23 oct. 1881- d. 28 iulie 1970

Fiu de ţărani din Rupea-Braşov, face şcoala primară în satul natal, liceul început la Făgăraş îl termină la Blaj. Se înscrie la Drept în Cluj şi continuă la Budapesta, unde va desfăşura o intensă activitate culturală, inclusiv la revista Luceafărul, pe care i-o trece lui Octavian Goga. Între 1905-1908 urmează Conservatorul de Artă teatrală din Bucureşti. Va deveni directorul unei societăţi care instruia artişti amatori, 1908-1914. În timpul războiului, dezertează din armata imperială şi se înrolează voluntar în armata română, din nou un fervent militant pentru activităţi culturale, în primul rând teatrale. Publicist, autor de proze satirice şi de piese de teatru, a cultivat umorul enorm, comedia de limbaj, satira, scontând pe diferenţa dintre ce se spune şi ce se face, tipic balcanică, cum se observă şi din titlurile cărţilor sale, supranumit printr-o exagerare "un Caragiale al Ardealului".

Opera literară: Achim „Filăru". Despre lume şi oameni, Braşov, 1913; Elocvinţa frackelui Ladislau. Cartea părintelui Reteveiu, Sibiu, 1923; Lămurirea ucenicilor. Raportul docintelui ambulant în penziunea Ierofteiu Cucu despre activitatea Comitetului teatral din Ardeal şi în jur, Sighişoara, 1924; Eroii din „Hinterland", Sighişoara, 1925; Gheorghe Cârţan, Sibiu, 1927; Tempi passati, Bucureşti, 1931; Oameni de ispravă, Sibiu, 1939; George Dima, Bucureşti, 1955; Tempi passati. Evocări, prefaţă de Mircea Zaciu, Bucureşti, 1965; Scrieri, îngrijită şi prefaţă de Petronela Negoşanu, Bucureşti, 1974.

Lucian Vasilescu - n. 1948

***

și în felul acesta am izbutit să încep încă o zi pierdută.

magistral.

întinsă de la un capăt la altul pe un pat de spital.

tot ce am înțeles este că fără mine lumea ar fi perfectă.

că disperarea ar dispărea.

că soarele n-ar mai apune nicicând pe calea ta.

că îngerii ar coborî pe pământ și-ar cânta.

din alăute aurii, strălucitoare, mute.

că cerul s-ar umple cu flori,

că stelele s-ar legăna în copaci,

că cerul s-ar scurge-n cascade, în mare.

iar pe dânsul vor lăsa dâre corăbii.

cu pânze, încărcate cu mirodenii.

că orice vis s-ar putea împlini.

orice vedenii.

tot ce știu este că fără mine lumea ar fi mai bună.

că soarele n-ar mai apune, că n-ar mai fi lună.

doar dumnezeu ar umbla din casă în casă,

întrebând ce s-a ales de lumea lui, pe care-o crezuse frumoasă.

și chiar fusese așa, până la mine.

până când m-am născut și viitorul s-a prefăcut în vechime.

și mâine în ieri.

pe unde nu mai e nimeni, și nicăieri.

tot ce am înțeles este că fără mine lumea ar fi minunată.

ca o rugăciune rostită de la sfârșit la-nceput.

răsturnată.

într-o limbă inexistentă, melodioasă.

într-o limbă în care nimeni n-ar mai ajunge acasă.

duminică, 22 martie 2020

Am plecat de acasă demult,
de pe vremea cand aducerile aminte erau mult prea fragede
și se sfărâmau ușor,
așa că s-au pierdut repede printre firele de nisip ale timpului.
Am crescut, m-am înmulțit, și am umplut pământul
undeva departe, dincolo, peste nouă mări și nouăzeci de țări.
Gândul de acasă se risipea ca ultimul fum alungat de vântul jucăuș al lunii Mai,
și într-o zi, precum porumbelul lui Noe,
a zburat și n-a mai revenit.
Căndva târziu, după ani și ani, peste toate acele țări,
și din mijlocul tuturor acelor mări a început să se ridice o insulă,
mică la început, așa că nu i-am dat importanță.

Dar din când în când se auzeau dinspre ea,
seara târziu, după ce soția, copiii, nepoții, adormeau -
mai întâi încetișor ca un susur –
cuvinte stranii, singuratice și sfâșietoare –
“mamă”, “tată”, “inimă”, “durere”, bucurie”, “iubire”

Mai apoi, aproape fără să-mi dau seama,
au intrat în vorbă cu mine, de pe țărmul acelei insule,
un cioban pe un picior de plai și o domniță cu dor de luceferi,
ce păreau a fi acolo dintotdeauna –
au început să doinească despre un tei magic,
sus pe un deal, unde răsare luna ca o vatră de jăratic,
de unde se mai aude încă și azi,
susurul anilor ce trec - ca nouri lungi pe șesuri -
înspre regretul etern al fiecărui în tainicul minut când moare…

Mai spuneau de seceta ce-a ucis orice boare de vânt
și pe fata prefăcută-n căprioară –
care nu credea să învețe a muri vreodată -
martoră a unui testament iscat din bube mucegaiuri și noroi,
care dintre galbenele file cânta despre
inima frântă a unui rigă spân, undeva într-un orășel uitat,
în care plouă de trei ori pe săptămână. Se vedea încă acolo pe țărm
aceeași bancă unde stam tâmplă fierbinte lângă tâmplă
în timp ce cuvintele zburau între noi înainte și înapoi înainte și înapoi…
Pe insula asta, mai ziceau ei, de-atâtea zile aud plouând,
iar soarele se prevede printre nori, așa… ca un vis de tinerețe.
Însă negreșit, vine apoi primăvara-n balta renăscută,
cu zile ce-amintirea le sărută -
până într-un târziu când oamenii dispăreau tot mai mult,
devenind tot mai mici,
cât bobul de strugure, cât bobul de mazăre, cât bobul de grâu...
Stam așa ca fermecat, privind și ascultând împietrit,
dar mi-au spus deodată că e vremea rozelor ce mor,
că diseară-i plecarea din insula mea -
trăsura de nuc mă așteaptă la scară.

Înainte să mă despart de ei,
i-am întrebat pe cioban și pe domniță,
“ce-i cu insula asta, a cui e, de unde a crescut așa netam-nesam,
tocmai aici peste mări și țări?”
E insula ta, mi-au răspuns. E insula cuvintelor de acasă.
“Dar cum de-a apărut așa de-odată, tocmai aici, tocmai acum?”
A fost aici cu tine, din totdeauna,
înconjurată de păsărele mii, și stele făclii.
Nu-i vina ta. Așa e scrisă nemilostiva lege a firii.
Tu de abia azi ai descoperit-o.