10 octambrie: Constantin Nisipeanu, n. 10 oct. 1907 - d. 1999

    

 

Viitorul poet suprarealist-oniric, C.N., oltean de la Craiova, şi semnând uneori cu pseudonimul C. Olteanu, numele de familie arată provenienţa dinspre Drăgăşani, satul Nisipi;  dintr-o familie de intelectuali, a început  prin a fi casier, a continuat cu o şcoală secundară comercială, apoi a făcut o şcoală  comercială superioară, încheind cu facultatea de înalte studii comerciale, 1938. A debutat în 1928, în Bilete de papagal, a fondat la Craiova revista efemeră avangardistă Radical, în care se consemnează debutul slătineanului Eugen Ionescu, apoi a trecut redactor la revista unu, 1931-1940, unde şi-a publicat cel puţin trei volume de poezii, în tiraje minime, cu desene de-ale autorului sau de-ale confraţilor graficieni avangardişti. După război, nepublicând nici el vreun volum până în 1953, a fost director la Muzeul Peleş, 1953-1957, îndrumător la Muzeul Literaturii Române, 1957-1958.

A scris o poezie în cadrele suprarealismului, cu accent special pe cristal, lumină, oglindă, vis. După război, aceste preferinţe fiind oficial dezavuate, poezia lui C.N. a pierdut din pregnanţă, devenind formală, neconvingătoare. Având talent şi la desen, a desenat acuarele pentru ilustarea cărţilor, şi-a ilustrat adecvat unele dintre volumele proprii. A atins senectutea, în ultimul deceniu fiind repus în circulaţie de Editura Vinea, care i-a publicat pe puţin 4 volume, antologându-i întreaga creaţie lirică. A excelat împreună cu Gellu Naum şi Saşa Pană în lirică suprarealistă, cultivând umorul negru, parodia, absurdul, asociaţiile insolite de imagini şi idei.

Opera literară: Cartea cu grimase, Editura Radical, Craiova, 1933; Metamorfoze, editura unu, Bucureşti, 1934 (tiraj de 226 exemplare); Spre ţara închisă în diamant, editura unu,  1937 (tiraj de 199 exemplare); Femeia de aer. Un poem şi două desene, 1943 (cu două desene de autor; tiraj de 150 exemplare); Moş Ioniţă Făt-Frumos,  1956 (ilustraţii de Gheorghe Adoc); Cartea cu oglinzi, 1962; Să ne iubim visele,  1967; Stăpâna viselor, 1968 (cu prefaţă de Miron Radu Paraschivescu şi portret de Jules Perahim); Păstorul de umbre,  1971 (copertă de Langada Zoe); O lăută de frunze, 1977; Păsări de fum, 1982; Arbori cu aripi de harfe,1986 (copertă de Florica Tapu); Fata pescăruşului,  1988 (copertă de Val Munteanu); Pădurea de oglinzi, Editura Vinea,  1998; Bună dimineaţa, noapte frumoasă!, Editura Vinea,  1998 (cu un desen al autorului pe copertă); Tristeţea firului de iarbă, 1999 (copertă de Aurel Bulacu); Gloria tăietorului de lemne, prefaţă Ion Cocora, 2000.

 

Citeşte mai mult.http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Nisipeanu

http://www.crispedia.ro/Constantin_Nisipeanu

 

 

Poezia zilei, Constantin Nisipeanu

 

Autobiografie

 

Sunt frate cu câinele, cu măgarul şi cu şarpele.

Sunt frate cu toate lighioanele de sub pământ şi din aer.

Sunt fratele plantelor şi ale stâncilor.

Sunt fratele planetelor.

Trupul meu este un vehicol, al vieţii

Care stă cu chirie în el un număr limitat de ani.

Visele mele sunt ca fructele coapte

Pentru cei flămânziţi de Linişte şi de Adevăr. 

 

Spre ţara închisă în diamant 

Din cremene a izbucnit o pasăre

Cu perdele de bambus la gât

Când zboară se desprind umbre din ea

Ca dintr-o sacsie cu flori de-ntuneric

O voce cu sandale de pâslă

Calcă pe lumini

Mi-am smuls pulsul de la tâmplă

Să mă orientez cât e ora

Imediat s-a aprins un fluviu în mine

Timpul a derapat

Nouă cai şi-au înfipt aripile

În sângele meu

Eu sunt absent

Am fugit să mă regăsesc

Într-o altă sevă 

 

 

Femeia de aer

 

1

Am dus mâna uşor pe deasupra capului

Şi aerul a luat înfăţişarea unei femei

Cu mâini de aur şi părul de smoală.

Atunci am mai dus o dată mâna prin aer

Şi am rupt o bucată de suflet

Pe care am legat-o fundă

În părul femeii cu trupul de aer.

Deodată din braţul meu au început să cadă

Cascade luminoase

Pe care femeia de aer le culegea în palmă

Şi le lăsa să zboare păsări către suflet.

"O, Ranna, niciodată nu te-am presimţit

Atât de frumoasă

Şi niciodată n-am bănuit că te vei naşte

Din visul meu ca dintr-o scoică."

O ameţeală de frunze uscate mi-a trecut prin vertebre

Şi toţi au înţeles că numai sânul frumoasei Ranna m-a turburat

Aş fi vrut ca sânul să fie un pian,

Dar sânul era o algă,

Aş fi vrut ca sânul să fie un munte sau un ocean,

Pe care să-l închid în suflet ca într-un sertar,

Dar sânul era de oglinzi.

Atunci am ridicat din inimă o sabie

Şi am despicat tăcerea care urzea pânzele de in

Din vocile noastre.

Deodată am cuprins-o în braţe şi am sărutat-o lung

Până când toate pădurile s-au scurs prin sângele nostru.

2

Apele sunt mai verzi când cerbii se înfăşoară în oglinzi.

Din oglinzi apele fug cu pădurea în braţe

Şi înşiră şerpi pe la fiecare casă.

Ranna cunoaşte şerpii după felul frunzelor

în care inima se lasă adormită.

Eu sunt totdeauna pe aproape.

Mâinile mele simt când iubirea se apropie.

Un felinar a căzut pe o frunză.

Un domn trece şi îl salută respectuos.

 

 

*

Am pus o placă memorială pentru poetul C. Nisipeanu, pe Bdul Ion Mihalache, nr. 331, S.I..

 

Alţi scriitori:

Radu Ionescu, n. 1834  (m. 1872)

Ioana Petrescu, n. 1906 (m. 1996)

Manole Auneanu, n. 1935

N. D. Fruntelată, n. 1946

Ana Selejan, n. 1946

Dana Dumitriu, m. 1987 

83 - SERGIU CIOIU - 83

”...A venit, a venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva / Cu umbra unui copac sau mai bine sau mai bine cu umbra ta. Mi-e teamă că n-am să te mai văd uneori...”

De la oarecare distanță, Sergiu Cioiu pare / se prezintă semenilor săi ca un om obișnuit - era să spun: normal, dar de vreo jumătate de secol noțiunea ca atare a dispărut, căci au dispărut oamenii respectivi... Am fi noi înșine intrigați dacă ni s-ar spune că suntem oameni normali... Lăsăm discuția deschisă, mergem mai departe. În cazul de față, invers: ne apropiem de obiectul interesului nostru: actorul, cantautorul, recitatorul, menestrelul etc.. 

Ai ajuns la un pas de Dânsul; îl privești rezumativ, ca într-un flash: avuseseși o anumită părere despre acest prieten din vechime, acum ai vrea să pui punct și virgulă, să te ridici în scări și să încerci o relație proaspătă, ca și neîncepută. Poți să inițiezi o revizuire totală a ceea ce știai despre ?-, asta ar fi chestiunea... Nu poți... dar poți să încerci, totuși, dacă te-ai hazardat să începi un asemenea text. Actorul te întâmpină fără rezerve, se expune în totalitate - este prietenul de demult, dintotdeauna, nu-i așa? Căci despre prietenie e vorba, despre prietenia literară, în mod expres. De unde să bănuiască măcar că pentru tine, acum, el este un emițător de versuri și iar versuri?!  Îți muți privirile cu o miime de milimetru spre dreapta, ca la orice descifrare de text - și dai parcă de altă și de alte pagini cu versuri. Câte cărți de poezie ar încăpea la o adică în dreptul capului său încomat? Ediții integrale, vezi-bine! Integrala Eminescu lângă integrala Coșbuc, lângă integrala Arghezi-Bacovia-Blaga-Voiculescu, fără să-l fi sărit pe însuși Topârceanu... Și imediat dedesubt, de la bărbie la claviculă, ca să le susțină, un rând de cărți în BPT; și apoi, dedesubt, între umerii largi-largi ai acestui om ce pare să fi făcut sport cu nemiluita în tinerețe... De sus în jos, rânduri-rânduri de integrale poetice din marii autori români. Cum ziceam, îți muți privirea cu o miime de milimetru și, ca dintr-un tonomat, țâșnește hârtiuța cu versuri - nu le poți citi, la repezeală, măcar de ți-ai fi luat ochelarii de citit, pe care îi uiți mereu în buzunarul celeilalte haine... Însă glasul lui Sergiu Cioiu deja te-a învăluit în versuri. Și cum, căci n-ai apucat să apeși pe vreo literă: A: A venit toamna... Acum e prea târziu... B: Balada unui greier mic... C: Cu gândiri și cu imagini... D: De din vale de Rovine.. De-i goni fie norocul, fie idealurile... E: Era pe când nu s-a zărit... Frig și vânt pe ulicioară/ Doar la tine-i primăvară... Greu la deal cu boii mici... 

Sunteți prieteni de-un veac, acum v-ați tot văzut, apoi vine ziua maestrului, o oră împreună a trecut ca o clipită, apoi încă o oră, două, trei - se va face miezul nopții și voi nu mai plecați?! Cu atâtea vedete în jurul lui și nu ți-s ochii decât pe Dânsul: îl urmărești, dar mai cu seamă îl asculți, iar și iar, spunând versuri din poezia românească a tuturor timpurilor. A fost Dosoftei? A fost Cantemir? Ori Bolintineanu? ori din nou și mereu Eminescu? Tace spunând, spune tăcând, însă poezia sună-răsună-foșnește, răsare-apune, umblă pe dealuri, peste haturi... Este chiar sufletul acelor locuri, dintotdeauna ale noastre, românești. Acolo mamă te zăresc/ Pe tine-ntr-o căscioară. Sau era Lacul codrilor, albastru? Te rătăcești pe coclaurii astei țări bătută cu piciorul, o viață de geolog și de scriitor și de fotograf... Acum reiei călătoriile, fără rucsak, hartă și ciocan geologic, parcă de aceea mai dăruit acelor locuri despre care nici nu mai ești sigur că au rămas acolo, - de ce au rămas, cum au rămas și pentru cine?! însă ele au rămas și dăinuie în sufletul tău, cât vei mai fi, sau în veșnicie... Întorci lucrurile pe toate părțile și peste tot, glasul lui Sergiu Cioiu. Brusc ai revelația că nu e vorba despre un om, despre un singur om, fie el cât de bogat sufletește, de plurimorf. Ci este vorba despre poezia românească, de la o vreme împiciorogată și pornită la drum. peste coclauri, peste dealuri și văi și munți. Pornită la drum și de neoprit De neoprit...