Scriitorul zilei: Radu Stanca, m. 1962   http://ilazu.blogspot.ro/2011/12/scriitorul-zilei-radu-stanca-poezii.html
Neagu Rădulescu, n. 1912  http://ilazu.blogspot.ro/2012/12/scriitorul-zilei-neagu-radulescu-poezia.html



Poezia zilei / Ion Lazu / Eu scriu la lumina mâinii mele

E vârsta...

E vârsta care-ţi spune de la obraz sentinţa:

Tânjire la sculare – şi nici un pic de vlagă

Să se aprindă-n vine... Şi-aştepţi o zi întreagă

Să scapi de oboseală, să-ţi mîntui neputinţa.

Ai vrea pe-un gând să stărui, să-l duci... însă fiinţa

Se chinuie la stâlpu-i amarnic să te tragă;

Cât funia-i de scurtă musai să se-nţeleagă –

Că n-ai cum te întinde mai mult decât velinţa.

Nimic nu-i tare-n tine – şi-ai vrea măcar Credinţa

Să-ţi întărească duhul, când trupul să-şi retragă

Hoţeşte toţi trimişii nu pregetă. Şi-o plagă

Ce-n veci nu prinde coajă îţi este suferinţa.

Deja ştii ce e Moartea, i-ai înfruntat ispita

Dacă-n juneţea primă te-a părăsit iubita.

25 august 2011                        

Încrâncenarea           

Nici implicarea să n-o-mpingi la blană,

Oricât e clar că fără, nimica nu se-obţine!

Cum şi maşina când conduci, e bine

Să nu vizezi extrema, să ţii seamă...

La glorie când dai năvală mare

Uiţi să te bucuri. Unii nu învaţă...

Împrejurarea că ai fost de faţă

E mai de preţ ca scopul din plecare.

Să fii în vârf, mereu la înălţime,

Cu-ncrâncenare să-ţi doreşti izbânda

E a lucra în Pierdere... Dobânda

Mai mare-i decât partea ce-ţi revine.

Decât să-ţi scalzi nemulţumirea-n sucuri,

Mai bine ia-ţi răgazul să te bucuri.

26 august 2011.                

Lidia în recital

blaga in franceză:

http://youtu.be/FJjpl2HFF1s

lumina ce-o simt...:

http://youtu.be/BLDlOpQ0IO8

poeţii:

http://youtu.be/bAmFJOZxBHM

Text edificator: Roşia Montană în patrimoniul UNESCO
https://mail.google.com/mail/u/0/?shva=1#inbox/1432c213fb1fac42

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1995 
10 dec. 95. La ora 8,00 a părăsit această lume marele sculptor Constantin Popovici, bunul şi marele meu prieten din ultimii 31 de ani, cunoscut în compania lui Ludovic Antal, Constantin Rauţchi, Piliuţă, Ahoe, Petre Achiţenie, Aciobăniţei, Astaloş. Om de o mare nobleţe sufletească, fin şi avid cititor de literatură bună română şi franceză, partenerul atîtor ore colocviale la atelierul său din Căderea Bastiliei, companion de plimbări prin Romană, Amzei, Ipătescu, parcul Herăstrău, Muzeul Satului etc. Prietenos, tandru, atent, temperament fascinant, fabulatoriu, pigmentat cu ironie maliţioasă, însă bonomă, benefică. Luxat de oportuniştii de la Uniune, de autorităţile de la Oradea. Care i-au dislocat Monumentul Independenţei, producîndu-i atîta amărăciune, de municipalitatea Capitalei, care nu i-a permis instalarea bustului Călinescu în faţa Muzeului literaturii române, ci pe strada unde a locuit O copilărie dramatică, întrucît tatăl său, sculptorul de excepţie Grigore Popovici, a fost împuşcat într-o seară, probabil de agenţi KGB, în casă, între ai săi, pe cînd C nu avea decît 8 ani. Elev al lui Ciucurencu, s-a impus de foarte tînăr, luînd premii ale Uniunii.

Dau un anunţ la Rom. liberă pentru marţi, trec pe la biserica Batiştei şi la 13,30 sunt în str. Eminescu 40. Valeriu Sandu şi soţia lui, nepoata sculptorului, aşezau doliul la uşă. Lacrimile mă năpădesc. Augustina pierită, o dungă de om. Cei de la ziua lui aniversară, în ianuarie 95. Cîte proiecte rămase în machetă! Inclusiv al lui Maniu, o altă mare nedreptate, care l-a lovit. Angela zicea: Lazu, ai să rîmîi în istorie cu acel articol din Dreptatea!

11 dec. 95. În zori scriu articolul necrolog pentru CP, merg să depun ferparele, apoi la redacţia Rom. libere, dau articolul lui N. Prelipceanu. Florica Ichim îmi ia albumul, face un xerox după autoportretul CP şi NP preia totul, spunînd că o să iasă bine, dar va îndulci puţin tonul polemic.

Merg la Ed. Eminescu, aştept aproape două ore, de vorbă cu N. Sineşti; vine Oancea: n-am bani, fraţilor! Îl rog să scoatem la lumină volumul, îl găsesc în dulap, cu un referat de două pagini Ioana Cracă, f. favorabil, o cheamă pe redactoră, îi dăm mapa ca să o aibă la îndemînă în primăvară – şi că e hotărît să mi-l scoată. Îl previn că sunt două povestiri, total 300 pagini şi e de acord, la fel Ioana C.

 12 dec. 95. Vorbesc cu Liviu Grăsoiu la telefon, să dea şi radioul un anunţ cu CP.

Nu cumva e un viciu? Cînd te afli în mijlocul evenimentelor, ai nostalgia coalei de hîrtie. Ai vrea mai mult să scrii decît să trăieşti, aşa s-ar părea…

De îngrijit spre publicare un Jurnal cu C.P

C.P. semăna tot mai mult, înaintînd în vîrstă, cu George Bacovia, nu cu omul Bacovia ci cu Poetul B. – de unde s-ar deduce că C.P. s-a intuit pe sine însuşi, în devenire: ceea ce atunci, la 29 de ani părea să fie foarte diferit de sculptor, un ins de mare forţă, aproape un Hercul, dar şi de poetul Bacovia, se dovedeşte în timp a fi ceea ce destinul avea să-i rezerve chiar lui C.P. Căci acel Bacovia din piaţa oraşului nu are vîrstă, e mai mult spirit decît materie; iar umerii săltaţi, a izolare, sunt blindajele pe care şi le lua şi C.P., baricadările sale, nevoia de a se apăra de agresivitatea oamenilor. Sacrificiile, Căderile, Hecatele, tot atîtea drumuri spre moarte – alte şi alte ipostaze ale sufletului său însingurat, pe Drum.

Foarte ciudat pînă la urmă: din jurnalul meu lipsesc chiar evenimentele cele mai importante ale vieţii mele; cînd am trăit nu am scris, iar cînd am scris n-am trăit – şi n-am retrăit în scris încleştările din viaţa mea, n-am notat în jurnalele mele decît suspendarea dintre evenimente. Nu are schelet acest jurnal, ci doar ligamente, tendoane…

Or, aceste cuvinte care rămîn scrise, care vor să persiste în aerul vostru – ce ar fi decît boarea sufletului celui ce le-a izvodit? Fiecare îşi închipuie în felul său dăinuirea sufletului celui ce s-a dus – reprezentări ciudate şi patetice, care nu ajung, oricît s-ar strădui, la atenţia şi înţelegerea noastră; or, acele cuvinte notate sub dictarea imperativă a clipei trăite, fiind mai mult decît simple fotografii sau înregistrări mecanice, sunt singurele care pot păstra suflul vieţii – ele sunt sufletul risipit în clipe de viaţă.

Din Lamentaţiile Uitucului

Va urma

Luxemburg în Decembrie , IV
Ne grăbim să fim la Cristal la ora 12 fix trecute, unde suntem invitaţi de Angi şi Marcel Krippler. În cazul anume al lui Marcel , întârzierea noastră ar fi criminală, căci luxemburghezul autentic musai să ia masa de prânz la 12 fix, după care se întoarce la lucru. Cristal este restaurantul din apropiere, cunoscut mie de data trecută. Dar nu neapărat apropierea de noi contează în alegerea locaţiei, ci faptul că este un bistrou frecvantat de localnici. Fratele meu îmi repetă această învăţătură de bază a peregrinului apusean: când ajungi într-un oraş străin, într-o ţară străină, cată să afli unde iau masa localnicii; altfel, la  restaurantele cu pretenţii vei plăti de zece ori mai mult şi vei mânca te miri ce... Şi Cristalul nu se dezminte: ieftin, bun, prompt. După masă, plecăm cu maşina în centru, de acolo pe jos, ne lăsăm ghidaţi de Marcel, care vrea să ne arate o expoziţie de sculptură în aer liber, în grădina din spatele castelului văzut de noi zilele trecute. Ceaţă deasă cu dinadins, aş spune ceaţă londoneză dacă n-aş şti bine că este ceaţa specifică Beneluxului. Ne preumblăm, vorbim, privim, fac două trei fotografii. În mod ciudat, bateria aparatului meu dă semne de oboseală. Îi spun prietenului Marcel că am refuzat oferta generoasă a lui Gelu de a da o fugă de-o zi la Paris. Dacă tot o să revenim aici pentru nunta din August a Oanei, când vom avea răgaz să vizităm şi Prisul, de ce să ne mulţumim cu o vizită de 4-5 ore, căci cu trenul ultrarapid ajungi în Gara de Est la ora 10:30, însă la 16 musai să porneşti înapoi spre casă, pentru că ziua e foarte scurtă... Vara poţi deambula pe străzile Prisului până spre miezul nopţii. Cum am făcut-o eu în 1979. Ehei, ce vremuri! 
Ni se sugerează să vedem vechiul Differdange, o luăm pe Rue de la Montagne, strada pe care a locuit cândva Gelu şi unde l-am găsit la prima mea vizită, în octombrie 1979.  Peste tot lucrări edilitare, pe care le observasem şi ieri. Îmi spun: emigranţii au la ce să muncească. Schimbări şi pe-această stradă: biserica va fi dezafectată, idem primăria de cartier; a dispărut şirul de mulţi plopi de pe partea dreaptă; îi atrag atenţia Lidiei: nu degeaba se numeşte Rue de la Montagne, în spatele caselor se vede pădurea...Dar ea se vede de jur-împrejurul oraşului siderurgiştilor. Ajungem la nr. 47, unde nepoata Georgeta a locuit la dna Dermann, la venirea ei în Differdange şi până să se căsătoarească cu toscanul Marco. Aşa cum s-a oferit să mă tragă după el la prima mea venire aici, Gelu a ajutat-o pe nepoata noastră. Şi pe nepotul Carolinei. 
Marcel vrea să se convingă că nu am uitat casa în care a locuit Gelu şi eu i-o indic fără nicio ezitare. Parcă mă văd sunând la intrare, după câteva zile de mers cu trenul şi de dormit prin gări şi pe unde s-a putut; el neştiind de ce întârzii, şi dacă mai vin sau nu. Dar brutăria de alături, zic, unde este? S-a închis... Marcel îmi arată o porţiune de zid străvechi, rămas din împrejmuirea oraşului medieval. Am trecut cândva pe-aici, dar dacă nu-ţi atrage atenţia un cunoscător precum amicul M... Dăm colţul străzii, vedem în vale impunătoarea clădire a spitalului municipal, unde a lucrat Carolina. Şi în auzim pe Marcel: Aici, sub zid, unde acum este o peluză cu iarbă, se afla clădirea maternităţii unde m-am născut... Dincolo de intrarea la spital ne întâlnim cu o prietenă de-a lui Mrcel, madagascariană, căsătorită cu n-am înţeles care prieten.  Mulţi străini în Ducat, ultimele 2 decenii au însemnat practic dublarea populaţiei. Or, din ce lume ciudată (prin izolare multimilenară, era să zic geologică) vine această doamnă şi iat-o adaptată şi dornică să meargă cu europenii. Mai dăm un colţ şi Marcel ne arată casa în care a copilărit, trotuarele pe care s-a jucat... Mi-l închipui mergând la şcoală, tocmai spre gară. Acum şi gara Differdange este dezafestată, părăsită, dincolo de marele pod, de-o parte şi de alta a liniilor, se află nişt simple refugii; în rest, pasagerii îşi ştanţează singuri biletele cumpărate de la tonomat. La întoarcere, ne arată casa în care a copilărit viitorul scriitor Jean Portante, cel cu Memoria balenei, o carte formidabilă despre imigranţii italieni din Luxembourg. Marcel şi Portante au copilărit împreună. El mi-a recomandat cu călură cartea. Acum autorul, lansat cu mare succes, trăieşte la Paris.  Spre mirarea mea, Marcel nu-mi mai vorbeşte despre vreo altă carte la fel de bună a italianului transmontan.
Reveniţi în piaţa centrală, refacel drumul în jurul parcului, apoi intrăm la biblioteca municipală, unde Marcel vorbeşte cu doamnele de la standurile cu multe reziste, iar eu îmi arunc ochii prin rafturi. Secţiuni de carte franceză, care este limba oficială în Ducat, în germană, în luxemburgheză, engleză, spaniolă, portugheză şi tot aşa; un raft cu cărţi în sârbă şi croată, dar nicio carte în română. N-am făcut eu bine plănuind o donaţie din cărţile mele? 
Pe la 17:30 suntem la locul faptei, Hall de la Chiers, rue de Gazunde la 18 va fi deschiderea neoficială a sesiunii de lecturi cu public. O sală imensă, multifuncţională, cu tablouri expusă pe ambele laturi lungi; standuri de cărţi şi reviste; văd un grupaj de 6-7 cărţi ale unui portughez Francisco Jose Viegas, care a fost secretar de stat, care este... Programat pentru duminică la ora 15:00. Am primit pliantul  PriMOTS, Rencontres des litteratures et des langues du Luxembourg; (iniţiatori primăria şi Biblioteca municipală, plus alte vreo 10 asociaţii, printre iniţiatori: Marcel Krippler şi Georges Lazu.  Deja mă simt protejat); l-am consultat, inclusiv programările: astă seară sunt italienii, sâmbătă la 14:00 subsemnatul, tot atunci, la ora 16:00 cântăreaţa şi scriitoarea Celina Pereira din Cap-Verde; sâmbătă la 19 sunt cei din fosta Jugoslavie; duminică: portughezul, un italian, un neamţ. Formaţiuni muzicale se intercalează şi susţin prestaţiile scriitoriceşti. Ponctuatione musicale. Apare directoarea, apoi şi un poet muntenegrean, o reprezentantă a portughezilor şi fac două trei fotografii.  Începe prestaţia celor 3 italience, Maria Luisa Caldognetto, prof. univ. la Trier şi editoare-traducătoare din şi în italiană, celelalte două redactează revista magazin Passa Parola. Milaneza Maria Grazia Galati ne citeşte un text de3 pagini, în franceză,despre multilingvism, despre limba identitară, prin ea se poate realiza atât diferenţierea cât şi distanţarea. Din Roma a venit în 2002 Paola Cairo care e coautoare la un Dicţionar al emigraţiei italiene, jurnalistă, editoare a revistei amintite. Ne vorbeşte tot în franceză Paolo Travelli, comentator radio, prezentator de emisiuni muzicale, editor de discuri, jurnalist. Ni se vorbeşte despre o editură pentru copii, al cărei stand ne stă la dispoziţie.  Şi cam atât. Din marea mulţime a emigraţiei italiene - şi-mi amintesc vagoanele ticsite de italieni, în trenurile de noapte traversând Elveţia - s-au prezentat nici 25 de curioşi, în cifră incluzându-ne şi noi cei 4 români şi cu Marcel 5... Nu s-au etalat cărţi ale vorbitorilor, nu s-au dat autografe. Revista, gratuită, împrăştiată pe toate scaunele. Spre marea mea nedumerire, cei 4 italieni nu au amintit măcar despre marii autori traduşi în luxemburgheză, cu atât mai puţin despre fulminantul Jean Portante, despre care consemnasem mai sus. dar nu scrisese Portante o capodoperă despre destinul emigrantului italian, Franco devenit Franz sau Fernando care pretinde să i se spună Ferdinand?
Ce va fi mâine?



Fotografii luxemburgheze...

Scriitorul zilei: Tristan Tzara, m. 1963  http://ilazu.blogspot.ro/2011/12/scriitorul-zilei-tristan-tzara-poezii.html
Horia Deleanu, n. 1919  http://ilazu.blogspot.ro/2012/12/scriitorul-zilei-horia-deleanu-poezia.html
Mihai Stoian, n. 1927  http://www.crispedia.ro/Mihai_Stoian


Poezia zilei 
Ion Lazu :  Neîntreruptul cântec.

Cântul continuă. Cine-ar pricepe

De-i pe sfârşite ori abia-ncepe?

Cel ce ascultă nu se gândeşte

Au care-i pasărea ce-l izvodeşte,

Ce-l înfioară şi îl ridică

Când alta zboară sau rece pică.

Codrul e veşnic proaspătă-i zarea

Şi fără istov spune-şi cântarea.

Iar printre triluri ce se-nfiripă

Altul mai meşter se-ndeasă-n pripă.

Toate-n lumină îşi cată partea

Dar jos în iarbă, în umbră,-n tină

Pe cel ce cade l-înghite moartea.

Când bolta-naltă şi ramuri line

În tril tresaltă şi le e bine,

Cine s-audă păsări sleite

Bufnind grăbite în iarba crudă?

8 febr. 2008                    

Lidia Lazu în recital:

eminescu, iaşi:

http://youtu.be/cdxoTgcR37o

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1995 
                  4 dec. 95. Luni. De aseară foarte frig, iar în zori, pospai de zăpadă. Ca înainte de prînz să înceapă adevărata ninsoare. Iarnă în toată legea, nu doar în calendar. Andrei şi Adriana la şcoală. În aşteptarea Lidiei, bat Jurnalul la maşină, trecînd de pagina 800.

6 dec. 95. Sf. Nicolae. Ieri viscol mare, Lidia mi se plîngea că pe Istria o săgetau cristale de zăpadă în obraz. Blocaje de trenuri şi maşini. Tatulici inaugurează o nouă emisiune la ProTV: Cincu, fără picioare din 1942 şi soţia sa iubitoare.

Scrisoare de la Felix Sima, felicitări pentru cartea Lidiei, care a ajuns la librăria judeţ Vîlcea. A recitit Ancheta: tulburătoare carte, zice. (Acolo e vorba şi despre el, cu fosta soţie.)

7 dec. 95 .De cîteva luni bune bat la maşină această “cronică de familie” în care, cum se cuvine, totul este redat în stilul “copie după natură”, iar ale fanteziei, fabulaţiei sunt doar golurile, golfurile şi lacunele ce aparţin uitării, oboselii, omisiunii ne-voite.

Tot pentru o discuţie cu Sava: A scrie e mai important decît a publica, atunci cînd nu eşti maniacul faimei, ca Păunescu, de pildă, care confisca textele la cenaclu şi nu vorbea decît el… A scrie pentru a te reconstrui în fiecare zi. Cine, după ce se duce la culcare, trage plapuma peste cap, ca să uite tot şi să o ia de dimineaţă de la zero, nu are şanse să înţeleagă viaţa, acest tabula-rasa sună a pustiu. Or, după o zi de luptă, să te gîndeşti cu ce te-ai ales, să pui de-o parte o idee, un înţeles, măcar o întrebare pentru mîine.

 va urma

Ion Lazu - Luxembourg în Decembrie, IV 
Pont Adolph în ceaţă...
Ne punem în mişcare după acelaşi orar de artişti,  prezentându-ne la masă pe la ora 10, cu aceeaşi glumă de efect: la noi e ora 9... Fratele se declară îngrijorat de faptul că mulţi dintre amicii români cărora le-a telefonat  în legătură cu lansarea mea au spus că nu au primit invitaţia scrisă nici de la ambasadă, nici de la Biblioteca municipală. Astăzi, până să ne trezim noi, a lansat el numeroase invitaţii pe mail, apoi şi telefonic. Vorbeşte cu Marcel K. şi acela îi spune că directoarea-organizatoare este bolnavă, absentează de la serviciu. Asta mai lipsea! Acum fratele, probabil ca să se mai calmeze, vine cu ideea să dăm o fugă în Luxembourg. Dar e cam ceaţă, spune. N-o să prea aveţi ce vedea...Nu-i nimic, e replica Lidiei, în acord şi cu părerea mea, are şi vremea asta farmecul ei. Ajunşi în oraş, parcăm în apropiere de Pont Viaduc şi iute ieşim din parcarea subterană - gândul mă duce  la reţeaua de galerii subterane ale oraşului medieval...deci alte excavaţii în teribila gresie de Luxembourg -  şi imediat suntem în Piaţa Armelor, În stânga avem faţada principală a Palatului Ducal, cu steagurile fluturând în vârful trunului, abia vizibile în ceaţă. Gelu ne spune că palatul este vizitabil în orice moment, fără fasoane, fără ...În Piaţă se fac intense amenajări pentru Crăciun. Roiescu puştanii, turiştii, japonezii cu deosebire...Mişunând, fotografiind şi filmând la nesfârşit. Te ia cu fiori. Ne mişcăm prin faţa Primăriei, a Guvernului, a clădirilor ministerelor, toate tăiate în minunata gresie calcaroasă, gălbuie, era să zic: nemuritoare...dăm ocol unui elegant monument al reginei Astrid, după care, cu un ocol, intrăm în milenara şi impozanta Catedrală Notre Damme de Lux. , pe vremuri mânăstire a iezuiţilor, augmentată în câteva rânduri, devenită o emblemă grand-ducală şi europeană. Avem ce vedea, ce fotografia... Îi spun Lidiei că vitraliile capătă culori minunate atunci când le străbate lumina soarelui; din păcate trebuie să ne mulţumim cu ce ne rezervă o zi mai întunecată...Ieşim spre Pont Adolph, pe terasa Bourbon unde  s-a concentrat standuri asaltate de turişti, în clinchet de bere şi miros de cotlete...Deasupra, printre ramurile marilor arbori, se întrezăreşte o statuie aurie, ridicând o cunună la fel de galbenă. Gelu ne spune că statuia a fost împrumutată de China cu ocazia Olimpiadei de mai an, după care au returnat-o, însă aurită. Chinezii şi ei, lucrează în stil mare, nu spun la cel mai înalt nivel ca să evit aluzia la înîlţimea ameţitoare unde se plasează statuia... Printre oameni în relaxare, răzbatem până la balustrada de deasupra celebrei văi La Petrousse; ar fi de văzut aspecte de mare spectacol; în spate, clopotniţele catedralei, peste vale silueta abia ghicită a Băncii Naţionale luxemburgheze, prezentă şi pe stema vechiului oraş... Facem câteva poze iscusite cu silueta Pont-Adolph, ea însăşi inconfundabilă în tot ce ne-a lăsat Evul Mediu vest-european. Dincolo de splendidul pod în arc urieşesc, fără egal în tot ce-am văzut eu într-o viaţă, se zăreşte lucrarea în desfăşurare a unui nou pod, construit anume pentru a se putea face reabilitarea marelui Pont, inclusiv instalarea unor linii de tramvai.  Mă cam mir, dar pe de altă parrte edilii ştiu ei bine ce fac...Dar câte alte lucrări edilitare observ peste tot, cu rezultatul incredibil că aspectul medieval al oraşului nu are de suferit... La revenirea pe Terasă, dăm de o coloană degrădiniţişti, toţi în costume de Moş Crăciun. Efect irezistibil.


Ion Lazu - Fotografii luxemburgheze 

  

Scriitorul zilei: Nichifor Crainic, n. 1889  http://ilazu.blogspot.ro/2011/12/scriitorul-zilei-nichifor-crainic.html

Alţi scriitori din Calendar:
Victor Torinopol, n. 1922
Ion Ţugui, n. 1933
Gheorghe Vodă, n. 1941  http://ilazu.blogspot.ro/2012/12/scriitorul-zilei-gh-vada-poezia-zilei.html
Ioan Alexandru, n. 1941 http://ilazu.blogspot.ro/2011/12/scriitorul-zilei-ioan-alexandru-poezii.html

Poezia zilei : Ioan Alexandru


Lidia în recital 

Bună dimineaţa, nană!

http://youtu.be/WkHcpDjY20I 

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 1995 

22 nov. 95. Telefon Augustinei care, tăindu-mi orice avînt,  îmi spune că este inutil să-i mai aduc cărţile promise lui C., că el nu se simte bine, că mîine vine medicul care îl tratează. Resemnată, nu consideră că are rost să-l scoată din izolare.

25 nov. Ziua lui Andrei, va avea cîţiva invitaţi. Caius, invitatul lui Iosif Sava, văd transmisia de la Jana.

28 nov. 95. Mare spectacol: Omor în catedrală, de T. S. Eliot, Teatrul din Cluj, cu Iureş în rolul principaal, regia Măniuţiu. Text de zile mari, nu degeaba mi-l lăuda Caius. Impresionat pînă la lacrimi. Corul femeilor: viaţa care îndură şi aşteaptă, umilită. Ispitele omeneşti, ispita puterii. O uimitoare voce care a intonat un bocet. Jocul Mutei care în final ţine o pledoarie pro-domo: lumina lui Dzeu, pe care nu o poate astupa nimic, pe care şi cei care o contestă o mărturisesc, chiar prin aceasta. Aplauze, chemări la rampă, strigăte de bravo!. Sala arhiplină, tineret, actori. Nici un singur scriitor.

Nu mintea îl alege pe Dzeu, dle Iliescu, ci sensibilitatea – ceea ce nu prea e cazul la domnia ta.

În metrou, la 18,30, clasa muncitoare, marea învinsă a comunismului. A subminat-o chiar complexul ei de inferioritate. Au fost “clasa conducătoare”, dar nu s-au putut ridica deasupra mediocrităţii, au dat-o pe dispreţ, pe băutură, pe gaşcă, pe băşcălie, pe fotbal. Ar fi trebuit să fie de vreo două ore acasă, dar nu-i îndeamnă inima, ar întinde-o prin bodegi pînă la închidere, dacă ar avea destui bani, dacă nu i-ar fi răzbit foamea.

29 nov. 95. Le spun celor din birou teoria mea cu clasa muncitoare care nu s-a ales decît cu complexul de inferioritate, deşi cu cele mai mari drepturi şi salarii în vremea comunismului, au bătut cu pumnul în masă, au declarat că un meşter nu se dă pe trei ingineri, dar nu şi-au putut depăşi limitele de inşi mediocri, fără acces la valorile culturale, la ştiinţă. De la început activiştii au confiscat puterea, apoi tot restul, încetul cu încetul. Gicu: N-ai fi făcut facultatea dacă ei nu ţi-ar fi creat condiţii. Ba aş fi făcut, zic, aveam avere în Basarabia, sunt deştept, tata m-a ţinut în facultate, fratele mamei a ajuns ofiţer, căpitan, sub burghezo-moşierime.  Atîţi copii de oameni sărmani au făcut şcoli şi facultăţi, au avut de la stat burse, chiar în străinătate.

Pentru Iosif Sava: Prea curînd îşi pierd tinerii răbdarea şi aşa se explică de ce nu ajung la credinţă, la artă, la revelaţie. Vor confirmări urgente, succese imediate, să pună cît mai repede mîna pe obiectul dorit al interesului lor; nerăbdarea lor e semn că nu au deplină încredere în propriile posibilităţi, în haruri, dar şi în drepturi. Vor să-şi asume succesul înainte ca Timpul să confirme că ei îl merită, prin asta înţelegînd că şi timpul ar trebui să confirme că ei au caracter, că au osatura sufletească solidă, că pot purta răspunderea şi povara succesului. Acum, în epoca modernă, drama nu mai e doar a celor pentru care succesul nu vine, sau întîrzie să vină pînă dincolo de durata lor biologică, dramă de anvergură începe să devină de-acum cea a succesului care vine la unii prea curînd; asta îi dezechilibrează, îi aruncă în confuzie, în derută şi-n moarte. O maşinărie ce le scapă de sub control.

Răbdarea de a aştepta ca datul tău să-şi găsească drumul firesc de exprimare, calea de acces: a scrie, a picta, a cînta, a inventa, a construi, a vindeca – şi de asemenea numesc vocaţie: a citi, a privi, a asculta, a avea încredere să te dai pe mîna gîndirii altuia etc.

Şi apoi, ce înseamnă celebritatea? Cazul Llosa, care scrisese 20 de cărţi, premiate, traduse, dar care era cît de cît cunoscut numai ca realizator al unei emisiuni TV. Peruanii l-au preferat pe ing. agronom Fujimori; procent tipic: 37 la 52!.

Cazul Ţuţea, explodat tot la TV, datorită unui film de Liiceranu. Astăzi celebrităţile se fac la televizor şi numai acolo. 

din Lamentaţiile Uitucului

va urma 

Luxemburg în Decembrie, III
O preumblare (luxem)burgheză...
Ne-am odihnit precum pruncii şi tot asemenea pruncilor ne-am sculat către orele 10... Am încurajat-o pe Lidia: Suntem în avans, acum la Bucureşti e doar ora 9 !  A luat partea bună a afirmaţiei mele, de altfel exactă. Masa de dimineaţă, cu multe-multe fructe, dintre care unele neobişnuite nouă. Şi tot vorbim de-ale noastre, de la Bucureşti, de la Athena, de la Differdange. Nu încetăm să ne minunăm de reuşita exepţională a vernisajului de aseară.  Doamna contesă este realmente o forţă şi lucrul este simţit ca atare nu numai de comunitatea românească. Unii dintre cei ştiuţi de mine au plecat, mulţi alţii au venit. Gelu este cu deosebire prietenos, cooperant, ajută pe unde poate.  Fratele ne prezintă casa, coborâm şi la subsol, unde are o colecţie de vinuri, unele vechi de 2-3 decenii. Cu praf gros pe ele... Ne spune că sunt colecţionari pasionaţi, care scot din buzunar sume impresionante. Însă există un risc, vinul, ţinut în condiţii optime, se poate altera în mod subtil...
 Ieşim în grădiniţa din spate, soarele e la 2 sulţie pe cer, facem câteva fotografii; Gelu se mândreşte cu nişte soiuri de flori pentru care îl invidiază toţi vecinii.
Şi fără mare grabă, pornim la plimbare prin Soleuvre, acest sat care administrativ ţine de Sanem, dar se continuă fără vreo demarcaţie direct din Differdange. Facem drumul spre centrul vechi al urbei siderurgiste
iar eu am mari emoţii, ca atunci când vii cu iubita săo prezinţi familiei -  privesc faţadele clădirilor de pe albele părţi ale străzii şi-mi spun că sunt motive temeinice ca Lidiei să-i placă oraşul unde fratele meu trăieşte de aproape 4 decenii.

Fotografii luxemburgheze  

Scriitorul zilei: Radu Ionescu  http://ilazu.blogspot.ro/2012/12/scriitorul-zilei-radu-ionescu-poezia.html
Ion Trandafir , n. 1924

Poezia zilei 
Ion Lazu (Eu scriu la lumina mâinii mele, 2012)

Sonetul contondent.

Celor doi / poeţi de mare soi: Istrate şi Murgeanu

Visam că Marea-şi părăsea ghiocul

Cu-al său tumult din valuri euxine

Şi, hăt-departe,-n zonele alpine,

Ca-n Cretaceu, îşi regăsise locul...

Priveam de-acuma fascinat la jocul

De valuri înţesate de jivine

Din vremuri dispărute, care,-n fine,

Îşi încercau, o dată-n plus, norocul.

Simţeam o dulce binecuvîntare

Că-n groapa euxinică adîncă

O Mare Neagră nu există încă,

Nici Casa Scriitorilor la mare;

Nici doi poeţi cu barbă, burţi şi plete,

Să-nşire contondentele sonete.

octombrie, 2006


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1995

14 nov. 95. Pe o zi nu atît de geroasă, cu soare prefirat, înmormîntarea lui Coposu, în care suntem tentaţi să vedem un Învingător. Călcîndu-şi pe inimă, cei de la Televiziunea naţională au dat 18 minute, reportaj foarte bine făcut, iar înainte de ora 20 fusese un colaj după interviurile Luciei Hossu-Longin.

Marele absent, Regele, şi-a rostit totuşi mesajul de doliu în Piaţa Palatului, pe cînd la cataflac n-au stat decît regina Ana şi prinţesa Margareta.

La plecare, ne vedem cu Petre Achiţenie care ne spune că Const. Popovici e bolnav, a fost internat cu pneumonie şi acum e în pat. La telefon, Augustina confirmă. Să încerc să-l vizitez mîine.

15 nov. 95.  După slujbă, la închiderea Tîrgului de carte Gaudeamus, unde Patapievici prezintă cartea Alinei Mungiu “Românii după 89”. Asalt al studenţilor celor doi care au avut un fulminant succes de librărie. După lansare, lumea îl asaltează pe HRP, pentru autografe. Apuc să-l felicit pentru Zbor…, o carte extraordinară, puternică; se arată bucuros, dăm mîna, îmi acordă un autograf.

De reţinut că Patapievici şi-a început discursul prin a atrage atenţia asupra fenomenului de aderare la mesajul Coposu, dar abia după 6 ani: în acelaşi sediu unde a fost atacat, acum era omagiat de o mare mulţime care, în fine, a înţeles mesajul Seniorului.

17 nov. 95. La 15,30 la Const. Popovici, cu mere, pere şi o floare galbenă pentru Augustina. El în pat, cu fes roşu, cu doar un ochi deschis, lumina unei noptiere din stînga, . Îmi întinde mîna şi imediat îmi relatează că a avut trei noduli canceroşi la plămîni, însă după 17 proceduri cu Cobalt i-au trecut definitiv, ceva ce nu s-a mai văzut! Reiese că are ameţeli, a căzut de cîteva ori prin cameră. Se uită la TV, răsfoieşte ziarele, nu are putere pentru citit. Vrea să afle de priveghiul la Coposu, e impresionat de sutele de mii care s-au perindat, de venirea Reginei Ana şi a Margaretei, în doliu. Vorbim despre Coposu, marea manifestaţie de adeziune la mesajul lui. Că nu a fost nici măcar un singur ţigan, din cele patru motive; despre Baraschi pe care l-au dat gata atacurile lui Hăulică, despre Simona Vărzaru, P. Achiţenie, atelier, apartament, iepure, pisici, Cioran integral. Nu poate mînca nici ciocolată, numai compoturi. A condus maşina cînd se ducea la tratament, a reuşit. A fost instalat bustul lui Călinescu într-un parc de pe str. Vlădescu, în Floreasca, pe lîngă o secţie de poliţie. Îl întrebau ce măsoară şi el le-a spus că se va construi acolo o biserică. Părea încîntat că le-a băgat o strîmbă. Ar vrea să se apuce de poze cu taică-său, ar fi de adus o lampă cu magneziu de la atelier. Mă ofer să o ajut imediat pe Augustina. Foarte bucuros, acceptă. Îmi spune că l-a impresionat neplăcut că un anume Vlad Ciobanu, sculptoraş, deja şi-a dat adresa lui de la atelier. Vine unul, bate la uşă: Îl caut pe Vlad C. La care CP l-a invitat afară, apoi i s-a făcut rău… Pe drum, Augustina îmi spune că boala lui C. e reală, fără leac şi cu evoluţie rapidă. Că şi mama ei, tot aşa, ea cunoaşte simptomele, reacţiile. Plînge. C. este cel mai minunat om de pe lume, cu micile lui alintări, puiuţul de el... A. îmi spusese, în drum spre atelier: Mi-au spus că nu mai are sens să-l opresc de la orice ar vrea. Că boala îi vine de la lucrul cu piatra, cu flacăra, cu lemnul şi de la multul fumat. În curte, căţeaua Rita se repede şi-mi sfăşie cracul drept al pantalonului, spre consternarea ei; recunosc că mi-e frică, oricît aş vrea să mă stăpînesc şi cîinele simte asta. În atelier, înţesat cu lucruri şi lucrări. Multe abia proiectate, sau începute, ea îmi arată o mulţime de instrumente şi aparate abia aduse din Franţa. Eu nu mi-am cumpărat absolut nimic, el a achiziţionat atîtea unelte şi pe unele nici nu a apucat să le încerce cum funcţionează. Demontez piesa, ea duce pîlnia şi eu tija şi un stativ de cca 30 kg, de fixare la podea. Infernal. Opresc de 6-7 ori, să-mi trag sufletul, prin mulţime, Augustina mereu în faţă, deschizîndu-mi drumul. N-aş fi crezut că mă pot chinui atît. C. ne aude intrînd, se bucură, mulţumeşte călduros. Îl îndemn să nu cedeze bolii, să preia iniţiativa, în fiecare zi să recucerească un pas; să iasă afară, e frumos, soare, lumea asta ce merită a fi văzută. Îl invit la o astfel de plimbare chiar mîine. Pare să vrea să ieşim, o dă pe glumă: Pentru mîine plănuisem o excursie pînă la fotoliu.

Se mai înviorase, a ţinut să monteze chiar atunci lampa, ca să văd cum luminează. A întrebat de un variometru de care eu nu ştiam. A. presupune că e la atelier. Astfel, nedumerit că piesa lipseşte, C. coboară din pat şi, susţinut de A. vine pînă în sufragerie. Scot din priză, mergem la pat, îi vorbesc de Patapievici şi Mungiu, vrea cartea, i-o promit. Îmi arătase Cioran, ediţie completă, splendidă, în franceză; îi spun că tocmai citesc “Cartea amăgirilor”. La început A. îmi spusese că C. e foarte rău, să nu-l deranjez, apoi însă se aşază de cealaltă parte a patului şi vorbim în trei. El făcînd-o să tacă de cîte ori avea ceva de spus. M-a îmbiat cu o cafea, apoi cu ceva de mîncare, o fasolică, apoi cu ceva de băut, un vin. C. îşi aprinde o ţigară, aflu că fumează vreo 25 pe zi, ţigări bune. După ce mă îmbrăcasem, îi arăt insigna cu coroana regală de la rever. Mă întrebase: ce e strîmb acolo? Era tija florii adusă de mine şi pe care A. o pusese într-un mic vas, lîngă perdeaua ferestrei.

La despărţire îmi strînge cu putere mîna, îmi mulţumeşte pentru vizită şi că l-am ajutat. Eu o dau pe glumă: Şefu, s-a făcut, ciubucul de la coniţa. Le spun cum fac ţiganii cînd îţi cară mobila: se tocmesc la fiecare etaj, cer noi sume. Cînd să plec de lîngă pat, el: Hai să ne îmbrăţişăm! Eu: Ba vreau să te sărut! Şi îl sărut pe ambii obraji, aplecîndu-mă deasupra patului, iar el îmi şopteşte: De trei ori – şi eu îl mai sărut o dată, cu drag. Şi îl îndemn, pentru a zecea oară “să se mobilizeze, e chestiune de concentrare a energiei spirituale, să nu se lase bolii, eu dacă aş sta trei zile în pat, cînd ies afară mă simt slab ca un pui de găină” etc. Rămîne să-mi spună A. la telefon cînd se simte în stare să ieşim la o plimbare, la braţ. Şi-mi tot mulţumeşte în timp ce eu mă precipit spre uşă, cu mare jale în suflet, promiţînd să nu-l uit cu cartea şi cu…

Vin acasă, Lidia mă simte, zice: Are cancer? Şi după aceea nu-şi mai revine din supărare - şi tot oftăm, cu obidă.

CP mă întrebase, spre sfîrşit: la ce lucrez? Bat la maşină un Jurnal 1970-1990. Zic, am ajuns la pagina 754. Şi de cum ajung acasă, mă apuc să bat la maşină. Ce i-aş mai fi spus? Că în acest jurnal e vorba şi de el, pe care îl cunosc din 65, deci exact de 30 de ani, pe cînd el avea doar 28. 

(din Lamentaţiile Uitucului)

Va urma

Lidia Lazu în recital BACOVIA - în amintirea marelui nostru prieten, sculptorul Constantin Popovici, autorul Monumentului George Bacovia din Bacău

Pansele negre...:

http://www.youtube.com/vatch?v=-bQEYKn9Cww

CARBONIZATE FLORI, NOIAN DE NEGRU:

http://www.youtube.com/vatch?v=Ri-WUOShcqA

muzica sonoriza orice ecou:

http://www.youtube.com/vatch?v=43vDBXXQC7E

acorduri, arpegii, armonii:

http://youtu.be/poBpN8oapvE

Ion Lazu - Luxemburg în Decembrie , II
Charleroy - Differdange- Luxembourg
Pic de nor la aterizare. Suflul binecuvântat al Oceanului se face simţit, a împins massa norilor până dincolo de Ardeni.  Cerul ca sticla. Ne recuperăm bagajele,  le spunem bonjour vameşilor roşcovani, repausăm o clipă în braţele primitoare ale fratelui meu iubit, care ne conduce la maşină. Avem de făcut aproape 200 km până în Ducat, dar este totuşi cea mai convenabilă variantă, folosită şi de el pe timpul iernii, când nu sunt curse directe spre Luxembourg.  Din calculele mele, vom ajunge în Ducat cam pe la apus de soare. Lidia s-a plasat avantajos şi soarbe prin toţi porii peisajul: câmpiile verzi, mai verzi acum ca primăvara - şi eu îi furnizez explicaţiile climatice etc, turmele de vite, pâlcurile de pădure mitraliate de soarele declinand spre orizont. Mereu cu ochii ţintă pe peisaj, mereu exclamând de încântare. Or, pentru mine e lucru subânţeles: când suntem împreună şi Lidia îşi deschide spre dealuri, pajişti şi copaci privirile şi , mai corect spus: întreaga-i fiinţă de teleormăneancă trăitoare în satul natal până spre 25 de ani, eu mă retrag în plan secund, mă simt nu mai mult decât un  onest meseriaş, care eventual face poze, la îndemnul ei  imperios. Vorbim de-ale noastre cu fratele, ne reamintim drumurile de acum 3 decenii, spre vestul continentului: la Bruxelles, la Brugge, la Gand şi Ostende, la Anvers, Roterdam, Amsterdam, la Liege, la Namurul pe lângă care vom trece, înainte să ajungem la Arlon, graniţa cu GDL... Ne spune că trebuie să ne grăbim, căci tot în astă seară, undeva în nordul oraşului Luxembourg, într-un castel (cum altfel?) va fi deschiderea unei expoziţii de pictură şi sculptură Brâncuşi, Rodin, Modigliani, la care este invitat. Vrem să mergem şi noi, nu suntem obosiţi? Nici vorbă! Cu mare surprindere aflăm că dna contesă Marina von Kamarowsky, este curatoarea expoziţiei. Ce întâmplare minunată! Prietena noastră, scriitoarea Ana Calina Garaş, auzind că mergem în Luxemburg,  ne-a dat un cadou pentru chiar dna Contesă. Cum nu se poate mai bine să o întâlnim cu un astfel de prilej; ne sfătuim că n-ar fi potrivit să ne prezentăm cu cadoul, dânsa are alte multe obligaţii de reprezentare. Vom găsi un alt prilej, în aceste 9 zile la Luxembourg. Trecem de bifurcaţia spre Liege, apoi de cea spre Namur, îi spun câte ceva Lidiei despre vestita şcoală militară San-Syr; dar iată Arlonul, unde veneam cu fratele pentru cumpărături la supermarchet, eu excedat de abundenţa etalată peste tot... Şi îi spun Lidiei cum de fiecare dată la trecerea graniţei, funcţionarii vamali, mereu aceiaşi, cu mustaţă şi chelie, izolaţi în ghereta lor - nimic mai mult de o gheretă! - ne ignorau, continuând să-şi consume sandviciurile...Pentru mine, care pierdusem ore şi ore la toate vamele: cu emoţii şi mare stres, era un şoc să văd atâta nonşalanţă a belgienilor...Îi spun şi despre Lasauvage, unde graniţa cu Franţa trece peste rondurile din spatele unui mic restaurant şi un singur pas însemna să fii dincolo, în altă ţară... Chiar ca în filmul italian, unde bucătăria era în Elveţia iar soba deja în Italia, situaţie de mare comic, prin anii 60-70 când am văzut respectivul film...
Cu astfel de povestioare, iată-ne în Differdange; parcăm în faţa casei lui Gelu, descărcăm bagajele, iute ne instalăm la etajul 2, în chiar camera pe care o ocupam pe vremuri, la venirile în Ducat. Ne schimbăm de pe drum, Lidia mă vrea la costum de gală, nu? coborâm, mâncăm ceva pe fugă. Şi la drum! Îl întreb pe frate-meu ce variantă alege: prin Petange, ori Belvaux şi Esh-sur-Alzette? Asta ca să mă reobişnuiesc cu traseele şi ca Gelu să vadă că nu am uitat nimic din ce-am  cunoscut în Ducat. Alege varianta Petange (acolo am avut eu expoziţia fotografică, la Liceul Technic, unde director era Cornel Meder); urmează Bascharage, prima adresă a fratelui, după de a venit aici, din Praga, prin Vienna... Aflu amănunte despre viaţa grupului lor de 3 emigranţi români, flămânzind prin lunca Dunării, culeşi de poliţie, duşi în lagăr... În Basharage a fost primul lui loc de muncă, la renumita fabrică de bere Bofferding; nu i-a plăcut, muncitorii începeau să bea de la prima oră şi o ţineau tot aşa, robinetele fiind veşnic deschise...Nu era de mine, zice. S-a angajat la o sucursală a firmei General Motors. Prietenii lui n-au avut această şansă, s-au aciuat în RFG. 
Schimbăm câteva cuvinte cu doamna Contesă, noi o scoatem în faţă pe scriitoare.  Dar şi Gelu este foarte implicat, el a asigurat vinurile, şampania..., cum o face mai la toate întâlnirile cu români.
Lumea se regrupează, încep discursurile; dar iată-l şi pe dl Victor Crăciun, venit şi dânsul la întîlnirea unde participă mulţi români; zăresc insigna cu tricolorul în pieptul multor participanţi. V.C. fiind preşedintele românilor de pretutindeni. Ţine şi el un mic spici, în româneşte. desigur. Printre vorbitori şi ambasadoarea noastră în Ducat. Însă fiind vorba despre lucrări de Brâncuşi, ne mutăm repede atenţia asupra exponatelor. Şi chiar că avem ce vedea.  Nu mai puţin de 5 lucrări de brâncuşi, adunate de pe la mari colecţionari, prezenţi şi ei la eveniment. O lucrare de Rodin: portretul lui Gustav Mahler, şi una de Modigliani: portretul unei tinere; în rest, vreo 30 lucrări de-ale pictorului şi sculptorului de origine română: Remus Boterro, cu care schimbăm câteva fraze. A sosit din Elveţia, mâine pleacă la Paris... Mă strecor prin mulţimea de ambasadori, colecţionari, experţi, reporteri, oameni interesaţi de marea sculptură a vremii; fac numeroase fotografii, mânuind totuşi o cupă de şampanie românească, mereu cu gândul la marele Brâncuşi.
Vedeţi aici câteva aspecte de la vernisaj, postate pe acest blog, în ziua de 10 decembrie:
http://ilazu.blogspot.ro/2013/12/scriitorul-zilei-mitropolitul-dosoftei-m.html 

La înapoierea spre casă, entuziasmat de soareaua care s-a prelungit vreo 2 ore, cu discuţii nu se poate mai animate, îi spun fratelui Gelu: a fost o seară extraordinară, cum nu se poate mai elevată şi mai animată, mult diferită de vernisajele la care am luat parte în ultimii ani, în Bucureşti, unde participanţii nu ies din amorţeală şi ursuzenie, niciodată bucuroşi, comunicativi, expansivi... Iar în isnea mea îmi spun că şi exilul este tot o selecţie...Lidia, trepidează de emoţie, sculpturile i-au mers la inimă. Am auzit-o povestind într-un grup ce impresie teribilă ne-a făcut Pasărea în spaţiu, lucrarea lui Brâncuşi expusă la Norton Museum din Pasadena, lucrare de o frumuseţe năucitoare, etc. Şi ne propunem să revenim la expoziţie, pentru a vedea în tihnă lucrările, pentru a discuta mai îndeaproape cu dna Marina von Kakarowsky. Dar nu este decât prima zi a noastră în Luxembourg şi deja am trăit emoţii copleşitoare... Pe mâine...


Fotografii luxemburgheze...