21 martie: Mircea Zaciu, n. 12 august 1928 - d. 21 martie 2000 Născut la Oradea, fiu al unui avocat şi al unei secretare de liceu, viitorul critic şi istoric literar, coordonator al celebrului DSR (Dicţionarul Scriitorilor Români) în 4 volume, a făcut primele clase primare la Satu Mare, însă Diktatul de la Viena a obligat familia să se refugieze la Arad, unde continuă liceul pe care îl va termina la Oradea. Face Literele la Cluj, terminate în 1952, când devine asistent, căci din studenţie fusese angajat ca preparator. Carieră universitară în plin: lector până în 1962, conferenţiar până în 1972, când devine profesor titular. Avusese o perioadă de decanat la Filologie, 1962-1967. Doctoratul în 1967, după care va fi lector la Koln, Bonn şi Aachen. Călătorii în străinătate, la întruniri culturale. Din 1990 se stabileşte în Germania, unde familia se expatriase cu ani în urmă, dar cu lungi reveniri în ţară, pentru activităţi didactice, editoriale, de reprezentare. A debutat cu cronici literare în 1948 iar editorial în 1954. Se succed aproape anual volumele de eseistică, critică şi istorie literară, studiile, monografiile, prefeţele la mari sau mai mici autori transilvăneni (Victor Papilian, Emil Isac, Ion Breazu, Dimitrie Popovici), ediţii îngrijite de critic, între care un număr de cca 80 titluri în colecţia Restituiri a Editurii Dacia, preţioasă colecţie iniţiată şi supravegheată de Mircea Zaciu; un Mic dicţionar. Scriitori români, 1978, în colaborare cu Marian Papahagi şi Aurel Sassu; o antologie a nuvelei româneşti; jurnale de călătorie (Teritorii) şi, spre final, după lupte de peste un deceniu cu politrucii ceauşişti, marele DSR, în 4 volume. Dar şi foarte incitantul Jurnal intim, de asemenea în 4 volume, despre "deceniul satanic" 1979-1989, care încununează activitatea neobosită şi neobişnuită ca amploare a unuia dintre cei mai importanţi literaţi din a doua jumătate a secolului XX. Opera (selectiv): Amiaza unei revoluții, 1954; Ion Agârbiceanu, 1955; Masca geniului, 1967; Glose, 1970; Colaje, 1972; Ordinea și aventura, 1973; Bivuac, 1974; Lecturi și zile, 1975; Alte lecturi și alte zile, 1976; Teritorii, 1976; Scriitori români. Mic dicționar, 1978 (în colab.); Lancea lui Ahile, 1980; Cu cărțile pe masă, 1981; Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu, 1982 (în colab.); Viaticum, 1983; Jurnal, I, (1979-1989), 1993; Liviu Rebreanu după un veac, 1985 (in colab.); Clasici și contemporani, 1994; Dicționarul scriitorilor români, I-II, 1995-1998 (in colab.); Scrisori nimănui, 1996; Ca o imensă scenă, Transilvania, 1996; Jurnal, II (1982-1983), 1995; Jurnal, III (1984-1986), 1996; Jurnal, IV (1986-1989), 1998. Citeşte mai mult: http://www.autorii.com/scriitori/mircea-zaciu/ *** Scund şi ochelarist, roşcovan la faţă, dacă nu de-a dreptul spelb, cu părul cărunt, rărit drastic, figură tipică de intelectual, Mircea Zaciu era un elitist pur-sânge, mereu preocupat de mişcarea literară a vremii sale, de actanţii acesteia, de cărţi şi evenimente. Convins de îndreptăţirea sa prin ceea ce însuşi scrisese şi militase, îndârjit să rămână în miezul disputei, neadmiţând ideea de a fi dat de-o parte dintr-o activitate în care se legitimase printr-o prestaţie performantă. Acaparat de probleme, greu abordabil, cu aer doctoral-academic, de belfer, numit de numeroşii săi discipoli ardeleni "Profesorul cu literă mare", criticul şi istoricul literar, excepţional dotat, cu disponibilităţi intelectuale şi volitive ieşite din comun, dar şi cu o mai rară capacitate de a se mobiliza pentru mereu alte şi alte proiecte culturale, om activ-hiperchinetic, de un dinamism aparte, diversificat în preocupări, neobosit, citind şi scriind, trăind fără pauză aventura literaturii, a făcut proba unui volum de muncă într-adevăr impresionant şi a lăsat în urmă-i o operă greu de clintit. Înzestrarea sa pentru literatura propriu-zisă, căci a debutat cu poezie şi proză, l-a ajutat să-şi forjeze un stil inconfundabil, în care construcţia riguroasă a edificiului exegetic (studiu, monografie etc) a primit o coloratură foarte personală prin calităţile strict literare ale textului, fie că este vorba despre portretizări memorabile, ori despre surprinderea atmosferei unei anumite epoci, a contextului său spiritual care o singularizează. Fie că, în sfârşit, în jurnalele sale de călătorie nu se rezumă la informaţii de pliant, cum atâţia obişnuiesc, din lipsa unei mobilităţi spirituale, ci a mixat într-o scriitură inextricabilă emoţii, amintiri, scene de stradă, evocări ale unor împrejurări similare, alunecări în visătorie şi obsesie. Fie că, în Jurnalul său intim adună laolaltă notaţii, scene, portrete, referinţe culturale, meditaţii, reverii, angoase, frustrări şi idiosincrazii, totul scris la modul copleşitor, cu un mare aplomb, într-un stil dezinhibat, în deplina stăpânire a mijloacelor de exprimare creativă. Aserţiunile sale din jurnale, chiar portretizările în care mulţi actanţi s-au regăsit distorsionaţi, coroborate cu incidente şi cu disensiunile datorate unei personalităţi inconfortabile, au creat o vie rumoare cititorilor cât de cât implicaţi, însă trebuie sus, spre beneficiul adevărului, că Jurnalul intim al profesorului lasă la lectură o impresie singulară, de mare forţă creativă, de necontestat chiar de inamici. Nu am citit în aceste două decenii un jurnal mai captivant-incitant, egalat pe alocuri de Jurnalul unui poet leneş de Victor Felea şi de Zidul martor de Florenţa Albu. *** Poezia zilei: Ioan Moldovan, n. 20 martie 1952 - d. 7 dec. 2024 Duminică spre joi Munţi de ardei iuţi - degeaba Găurile negre din mintea mea albă sunt tot mai dese Tinereţea nu se repetă Pielea ta înmiresmată nu se repetă Într-un oraş cooperant de care nu-mi amintesc Cu tine fratele meu ceresc Mă întâlnesc Dinţi de fiară tu ai Şi eu nări sălbatice Stăm la o cană de ceai Pe ţărmul Mării Baltice Vine Primarul la noi, nu vine? Găurile negre din mintea mea-s pline de pânze veline (preluare din revista Caiete silvane, aprilie 2013) x x x ştirbi şi privind mereu în gol făcându-ne datoria aşteptând o adolescentă economică română de pe internet care scrie poezii direct în limba engleză înduioşaţi ca după un somn canonic îl vorbim de bine pe Dumnezeu care ne-ascultă cel mult ironic dragi ticăloşi uitând de-ndată legăturile dintre cuvinte privind mereu înapoi să vadă cât au lucrat înainte noaptea târziu ies sub tufişuri aduc apă-ncepută şi terminată minunându-se cât sunt de vii x x x amân şi amân să-ţi scriu cât mai rămân în ograda asta din satul oarecare câtă frumuseţe aici iar dincolo – nu ştiu stau până în zori pentru ca tu să delirezi în searbăda pustie pe care o scrie o mână păscută de iezi fac lucruri simple şi continui nu vreau s-aud că mama e doar păpuşa bătrână pe care fratele meu o mângâie îi vorbeşte strigând şi vrea să fie vie De lucru Trebuia mers până hăt departe până la Pancevo până la moarte ca să mai scoţi un cuvânt Fie el şi urât – dar din bojoci de-acolo de unde nu te mai saturi să te mai joci de-a ceva de-a cevo Începusem bine eram serios era mişto ţigănia din mine se cuminţise îmi adusesem aminte de replica no-i-şto dintr-un film rusesc văzut în abise Nu eu mă jucam ele se jucau cu mine nişte rime pline de râme Eram doar ce eram o cârtiţă pe mirişite trăgând pământ de sub cer să se dărâme (preluări din revista Nord literar, 2008) Alţi scriitori: C. Fântâneru, m. 1975 Horia Panaitescu, m. 1986 În IOR, cu fratele Gelu din Luxemburg...