Infinitatea cuvintelor - Rememorare Ileana și Romulus Vulpescu - spectacolul muzical-poetic susținut la Sala Media de renumitul actor și cantautor SERGIU CIOIU, dimpreună cu cantautorul Mihai Bisericanu și pianistul Lyuben Gordinski. Pe scenă a fost invitată dintru început actrița RODICA MANDACHE, care a citit din Arta conversației și din alte scrieri ale Ilenei Vulpescu. Pe cea mai mare ploaie, însă ocrotit de umbrela-mi strașnică, m-am prezentat la casa de bilete, iar domnișoara amabilă de la ghișeu mi-a venit în întâmpinare, oferindu-mi un loc 2 pe rândul 1 al sălii Media. Este de înțeles de ce doream să fiu cât mai aproape de scenă, de actorul-prieten de cursă lungă Sergiu Cioiu, să-l văd, să-l simt, să aud cum își foșnește colile etc. Am întrebat-o pe amabila casieră cum aș ajunge cel mai bine la sala respectivă, eu sperând că există în uriașa clădire căi mai lesnicioase de acces spre Sala Media; mi-a arătat: ieșiți pe unde ați intrat, o luați la dreapta și la un moment dat veți ajunge la intrarea cu pricina... Ceea ce am și făcut, plescăind de zor prin pînza de apă adunată pe lespezile ce înconjoară clădirea - eu în pantofii cei de gală, negri cu găurele, prin care apa intră într-o veselie; cu care ocazie am constatat că nu există niciun sistem de drenare a apei de ploaie în jurul Teatrului Național... Și a început spectacolul, iar maestrul Cioiu a știut să ne implice în seria de refrenuri etc. Iar la final, adresându-se publicului co-participativ, a lansat invitația: Are cineva ceva de spus despre minunații scriitori evocați aici? S-au prezentat pe rând, cu mare cinste, mai tinerii noștri prieteni Florentin Streche și..., care ne-a citit din cartea Domniei sale un fragmet evocându-i pe cei doi corifei. Text la cel mai înalt nivel. Mai are cineva de spus ceva? Au adus-o pe scenă pe Margareta Labiș, sora mai mică a teribilului poat Nicolae lașiș, mart ”la douăzeci de ani și încă unul” (N-aș vrea niciunul să i-l dau minciunii...). Or, voi spune asta oricât mi-ar fi de greu: Dna prof. M.L. nu a reușit să îngaima nimic inteligibil...Mai are cineva de adăugat ceva? Eu ce să fi spus? Că l-am cunoscut pe Romulus Vulpescu încă pe vremea Cenaclului Lașiș, girat pe-atunci de însuși Eugen Barbu. În staful său mai erau: Gica Iuteș, Ion Dodu Bălan, alți câțiva condeieri precum C.V. Tudor... Eu însumi, revenit din campaniile mele de geolog-terenist, mă prezentam la Cenaclul Labiș, luam loc pe ultimul rând din partea stângă. Iar alături de mine se plasa de fiecare dată nimeni altul decât Romulus Vulpescu; ascultam amândoi, în deplină tăcere, fără să schimbăm un singur cuvânt... Doi bărboși concentrați la maximum. Probabil D-sa nu știa nimic despre mine, deși pe-atunci deja câștigasem un premiu întâi pentru subiecte de film și deja îmi apăruse cartea de debut editorial, apoi încă una, un mic roman care a stârnit un scandal imens la Europa Liberă, ceva de genul: în dulcea țară nu este realitatea pe care o cosmetizați voi, bieți culturnici, ci este o prea-tristă și generalizată dramă a bietului popor, așa cum o prezintă scriitorul Ion Lazu în cartea sa Despre vii, numai bine...Etc. Tăceam amândoi. Dar în ce mă privește, îl admiram la maxim pe redutabilul poet și neegalatul traducător din marea literatură a lumii ! Îmi treceam bună parte din timp citindu-i traducerile... Ce vremuri aprige am apucat noi, scriitorii, în cei 50 de ani de comunism ! Pe cine mai interesează acele triste realități? Dar pe cine mai interesează literatura, în general? Întrebări dureroase, apărute ca din neant, la rememorarea marilor scriitorri Ileana și Romulus Vuplescu. Devotat, Lazu