11 august: Teodor Mazilu, n. 11 aug. 1929 - d. 18 oct. 1980
Bucureştean de la periferie, unul dintre cei patru fii ai unui muncitor, viitorul dramaturg (pe care îl crezusem din părţile Caracalului) a făcut doar 4 clase liceale şi o facultate muncitorească, după care şi-a descoperit vocaţia literară, toate celelalte preocupări subordonându-se acestui imperativ al scrisului. Se poate vorbi despre un autodidact care a avut inteligenţa să-şi urmeze intuiţiile şi să redescopere cu propriile mijloace tainele vieţii, ale convieţuirii, căci tema dramaturgiei este convieţuirea diferenţelor. A ajuns şi la Şcoala de literatură, ceea ce îl va fi întărit în convingerea că a fi scriitor merită orice sacrificii. A început în 1946 cu un mic volum de poezii, dar s-a dedicat publicisticii, articolelor satirice (Insectar de buzunar), colaborator sau redactor la Scânteia tineretului, în curând asigurându-şi rubrici la diferite reviste, precum Contemporanul, Flacăra, apoi România literară, trăind numai din scris. Boem inveterat, neînstare să aibă un domiciliu pe cont propriu, adăpostindu-se pe la confraţi, pe la femei miloase sau interesate. Ca, mai înlesnit pe măsură ce piesele i se jucau, să-şi petreacă ultimul deceniu la Mogoşoaia; în fine, în ultimul an de viaţă a locuit pe str. Zefirului, Nr. 5.
În mod mai greu de explicat, a reuşit să
îmbine o viaţă de boemă, de avataruri erotice, mahmureală şi alcool cu cea mai
neaşteptată rigoare şi eficienţă a scrisului, desfăşurându-se nonşalant şi
riguros, "inginereşte" (după o exprimare a lui Alex. Şt.) în toate
sectoarele literaturii, de la poezii şi eseuri, la publicistica sportivă sau
satirică, la schiţe, nuvele, povestiri şi romane, de la piese de teatru la
jurnale de călătorie şi iar la poezie şi la roman. Cum foarte convingător
prezintă lucrurile criticul menţionat, nu s-a îndărătnicit să lupte pentru a
înfrânge cerbicia cenzurii pentru vreuna dintre piesele sale (ca în cazul Proştii sub clar de lună), ci a
scris mereu alte şi alte texte, fapt care i-a asigurat prezenţa neîntreruptă pe
piaţa literară. Vieţuirea dezorganizată a boemei a fost compensată cu un
teribil angajament la masa de scris, cu o putere de muncă ieşită din comun şi
în plus, cu o rigoare a abordării temelor ce l-au obsedat.
Perceput de critică drept un dramaturg de
comedie, ceva între Caragiale şi Ionesco, între comedia de moravuri şi aspecte
ale absurdului, Marian Popa accentuează pe "ambiguităţile de comportament
şi gândire ale unor indivizi" constrânşi de aşa-zisa morală comunistă, faţă
de care rămân inaderenţi, mimând, disimulând, declarând ceea ce nu simt şi nu
cred. N. Manolescu, negând în fond valabilitatea în timp a romanelor gen Bariera,
cu un subiect din ilegalitate, care l-au făcut remarcat în vremea
proletcultismului, atrage atenţia asupra imposturii personajelor din piesele
sale, a decalajului ridicol între aparenţă şi esenţă, dintre sinceritate şi
mimarea ei, concretizate în vorbirea şablonardă, ca reacţie la
îndoctrinarea forţată, oficializată: personajele "debitează cu aplomb şi
solemnitate banalităţi", recurg la strategii ale pedagogiei spre a-i
îndoctrina pe alţii cu o morală în care ei înşişi nu cred, dar pe care o
mimează cu osîrdie, până când "făţarnicii" sfârşesc prin a face
corp comun cu ea. "Impostura devine a doua natură", fiind concluzia,
fară a se insista pe analiza vreuneia dintre lucrări. În schimb, M.P. îi acordă
un spaţiu de 4 ori mai mare şi se ocupă cu metodă de principalele scrieri, din
demersul său reieşind aprecierea deosebită a talentatului dramaturg.
Reamintindu-şi impresiile de la vizionarea
pieselor, recitind textele prozatorului şi dramaturgului, Alex. Ştefănescu
dovedeşte o sensibilă priză la demersul autorului discutat: T.M. nu este un
satiric ci un comediant, nu este nicicum un moralizator, ci un
psihanalist al semenilor săi, un mizantrop, care nu crede în nimic, pentru că
nu crede nici în sine însuşi, el manifestă însă o salutară curiozitate
intelectuală faţă de natura umană în general, dă dovadă de sagacitate, se
exprimă cu maliţie, este un demistificator. Virtuţile morale în care crezuse o
lume sunt chemate la reexaminare, sunt de-mascate, întoarse pe dos, spre a ni
se releva "dedesubturile" dubioase, mobilurile ascunse ale
generozităţii, sincerităţii, iubirii, ale luptei pentru idealuri înalte etc
etc. Totul este, în viziunea mefientă a lui Mazilu un bâlci al deşertăciunilor,
ne asigură Alex. Şt. Îl impresionează la T.M. tocmai exuberanţa răului,
frenezia cu care acesta îşi pune la lucru malversaţiunile. "Efervescenţa
nimicului", ca să-l cităm şi noi pe Lucian Raicu. Subliniind toate aceste
plusuri ale dramaturgiei lui Mazilu, A.Ş. sfârşeşte prin a spune că această
dezabuzare a autorului atestă o limitare, lipsa de bucurie şi de respect în
faţa fiinţei umane, neîncrederea funciară în valori, absenţa oricărei urme de
religiozitate în faţa vieţii.
Se vede că preiau aceste informaţii din
bibliografie, încercând pe cât se poate să dau coerenţă unor afirmaţii din
surse diferite. Nu este prima dată când constat existenţa şi preluarea unor
date care se bat cap în cap; mai păţisem şi în aventura cu plăcile memoriale:
datele de naştere, etc etc. În ce-l priveşte pe Teodor Mazilu, M. P. afirmă că
piesa Proştii sub clar de
lună, pusă în scenă de Lucian
Pintilie la teatrul Bulandra, a fost scoasă de pe afiş. Informaţie preluată de
N. M. în a sa Istorie critică.
Or, eu îmi amintesc bine a fi văzut această piesă la teatrul Nottara, cu Ion
Dichiseanu, Liliana Tomescu, Cristea Avram şi Anda Caropol, toţi actori la
Nottara. Să mă înşele pe mine memoria chiar atât de tare?.
Opera literară: Culegeri
de nuvele: O plimbare cu barca (1964);
Vara pe verandă (1966);
Pălăria de pe noptieră (1972);
Înmormîntare pe teren accidentat (1973);
Iubiri contemporane (1975);
Elegie la pomana porcului (1976);
Doamna Voltaire (1979);
Pelerinaj la ruinele unei vechi pasiuni (1980);
Romane: Bariera (1959);Aceste zile şi aceste nopţi (1962); Într-o casă străină (1975) -- al doilea volum este încă
inedit.
Piese de teatru: Proştii sub clar de lună (1963); Aceşti nebuni făţarnici (1971); Mobilă şi durere (1980); Don Juan moare ca toţi ceilalţi;
Somnoroasa aventură; O sărbătoare princiară; Frumos este în septembrie la
Veneţia.
Volum de poezii: Cîntece de alchimist (1972)
Eseu filozofic: Ipocrizia disperării (1972)
Mici schițe morale: Pâinea la loc fix
Citeşte mai mult:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Teodor_Mazilu
http://www.romlit.ro/teodor_mazilu
http://www.autorii.com/scriitori/teodor-mazilu/
*
Am pus placa memorială pentru Teodor
Mazilu la adresa din str. Zefirului nr. 5, S.III, (zona Hala Traian), unde a
locuit în ultimii ani de viață.
Alţi scriitori:
Panait Istrati, n. 10 august
1884 - d. 16 aprilie 1935.
Şt. Lupaşcu, n. 1900
Modest Morariu, n. 1929
Ion Barbu, 19 martie 1895 - d. 11 august 1961
12 august: Nicuţă Tănase, n. 12 aug. 1924 - d. 15 sept. 1986
Fiul lui Anghel Nicuţă, vânzător ambulant şi al Anei Moldovan, s-a născut în periferia bucureşteană, a urmat o şcoală de ucenici, devenind lăcătuş, repartizat la uzina din Avrig, apoi la cea din Hunedoara. Unde debutează în 1954 cu schiţe satirice şi versuri. Va face Şcoala de literatură, 1951, şi va colabora la nenumărate ziare şi reviste ale vremii, începând cu vestita Urzica, devenind între timp scenarist la Televiziunea română şi redactor la Scânteia, de unde s-a pensionat medical.
A scris povestiri pentru copii, în stilul
umoristic al lui Şalom Alehem şi al altor autori proletari, traduşi la noi în
stil mare, în anii 50-60. Tradus el însuşi, la acea vreme, în nenumărate limbi
străine. Niciodată ca în acei ani 50-60 nu va fi fost în întreaga lume o nevoie
mai mare de literatură de acest fel (despre copilărie şi adolescenţă), care să
prezinte omul simplu, neajutorat în faţa vitregiei vieţii (în primul rând a
sărăciei, foamei, înapoierii...), totuşi încrezător în om şi dornic să-şi
cucerească un loc onorabil, conform exigenţelor morale de pe-atunci, ocolind
violenţa, necinstea, ticăloşia... Majoritatea scrierilor lui Nicuţă Tănase sunt
la persoana întâi, accentuat autobiografice şi narează peripeţii din lumea
mahalalelor bucureştene şi ale vieţii uzinale, descrise şi de alţi scriitori,
precum Eugen Barbu, Teodor Mazilu, Dumitru Alexandru, de alţi mulţi
condeieri care s-au folosit de amintiri şi observaţii personale spre a
prezenta lumea pestriţă, chiar dubioasă a periferiei, foşgăind de şuţi şi
escroci, însă totul relatat cu umor, cu bonomie, cu uimirea copilului ce
deschide ochii asupra vieţii şi, desigur, pe unde se ivea ocazia, cu
"critici" la adresa vechilor rânduieli capitaliste, a stăpânilor
exploatatori şi nemiloşi, dar şi a metehnelor unor adolescenţi încă neîncadraţi
pe drumul noii societăţi socialiste, în edificare. Aparent adresate copiilor şi
tineretului în formare, povestirile unui Nicuţă Tănase, ca de altfel şi piesa
sa Băiat bun dar... cu lipsuri,
care a ţinut afişul ani şi ani, erau citite/vizionate şi de oameni în
toată firea, ocazional sau în căutare de secvenţe umoristice prinse într-un
ambalaj sentimental, fără atenţie specială asupra mesajului moralizator al
textelor.
P.S.: O foarte frumos scrisă evocare
a lecturilor din cărţile lui Nicuţă Tănase, postată la comentariile acestui
autor, este cea a delicatului om şi subtilului poet, prietenul Florin Hălălău -
text pe care vă invit insistent să-l citiţi aici :
http://www.poezie.ro/index.php/article/55544/Un_scriitor_uitat. Desigur vă veţi
simţi tentaţi să intraţi imediat pe blogul său de scriitor. Auguri!
Opera literară: M-am făcut băiat mare, 1954; Muzicuţa cu schimbător,1956;
Acţiunea P. 1500,1957; Cine
a pierdut o verighetă? (în
colaborare cu Silviu Georgescu), 1957; Derbedeii, 1957; 1961; Astăzi e ziua mea, 1959; Am fugit de-acasă, 1961; Ce oameni, domnule!, 1962; Băiat bun, dar... cu lipsuri, 1963; Plec la facultate, 1964; Fără minuni, Doamne!, 1967; Cruce de ocazie, 1969; Lume, lume, soro lume!, 1971; Eu şi îngerul meu păzitor - Mitică, 1972; Sus mâinile, domnule scriitor!, 1972; Destăinuirea marilor secrete, 1974; Ghidul superstiţiosului (12 + 1 zodii), cu ilustraţii de Tia Peltz,
1974; Carte de explicare a
viselor, 1975; Răpirea ucenicului nevrăjitor, 1976; Fără înger păzitor sau Cum am ajuns
scriitor, 1977; Un băiat de nădejde (în colaborare cu Virgil
Stoenescu), 1977; Telefonul de
la ora nouăsprezece, 1979; Portrete în aquaforte, 1981; M-am făcut... tată mare, 1984.
Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicu%C8%9B%C4%83_T%C4%83nase
http://jeanbica.blogspot.ro/2009/06/nicuta-tanase-uitatul-mic-scriitor-mare.html
http://www.crispedia.ro/Nicuta_Tanase
Ion Lazu: Un
comentariu la... comentariile de pe blogul meu privindu-l pe Nicuţă Tănase:
Dragii mei, nu-i nicio mirare că pe vremea
despre care vorovim, cea a copilăriilor noastre -, a mea mai avansată binişor
faţă de ale domniilor voastre -, nu putea fi vorba de împrejurări paradisiace,
nici de vreun ambiţ teribil al părinţilor de a ne vedea cu studii superioare.
Poate nici nu ştiau ce-i aceea. Despre liceu aflaseră, dar gândul le fugea spre
şcolile de meserii, în cel mai bun caz spre şcolile tehnice, deschise cu
toptanul pentru toţi fiii clasei muncitoare, nu? şi de unde, socoteau ei bine,
după 3-4 ani ieşeai "pe leafă". Aşa se face că din toţi colegii mei
cu care am terminat 7 clase, la Şcoala Ionaşcu (vreo 15-20 la număr!) din
Slatina, doar eu am mers la liceu. Ai mei, spre lauda lor, nu mi-au făcut
obiecţii, consiliaţi şi de cei 2 unchi ai mei, care-mi cunoscuseră râvna
şcolărească - ce-i drapt, am fost bursier tot timpul liceului, ca de altfel şi
la facultate. Nu mai trebuie să adaug decât faptul că pentru ceilalţi 3 fraţi
ai mei s-a recurs la soluţiile mai sus pomenite, ei neîndemnându-se musai la
carte, ca mine, însetatul de slove şi învăţătură şi...
Nici nu era musai ca alde Dvs să fi prins
spăimoasa foamete din anii de după război, eu am trăit-o din plin, dimpreună cu
toată suflarea consătenilor noştri olteni. Săraci-săraci! însă chiar mai loviţi
de soartă erau moldovenii, nu? Tata, printre străini, un zeu al negustoriilor,
iar mama tartora ciorbelor cu mult zarzavat - din care împrejurare am fost
feriţi de umilinţa foamei. Dar, nu-ştiu-cum se face, am resimţit-o din plin la
colegii mei, s-a dislocat în mine o milă disproporţionată, de care nu m-au
vindecat prietenii scriitori, cu poveştile şi scrierile lor: D. Alexandru, Pan
Izverna. La Bilbioteca Academiei. poetul medic P.I. se nimerea la acelaşi
pupitru cu un domn prăpădit, pe cât de pierdut în buchiseli. L-a invitat odată
la restaurant şi i-a comandat o friptură: Ţi-e foame, l-a întrebat proaspătul
medic. Da, mi-e foame. Şi, fără să-şi comande şi pt sine o friptură, l-a
asistat pe flămând îngurgitându-şi mult râvnita/necesara friptură... Dar câtă
sărăcie şi câtă neagră foamete au văzut ochii noştri deschişi asupra
miracolului vieţii, iar nu asupra ororilor ei!
Sunt foarte impresionat de poveştile Dvs
paralele, despre neînţelegerea părinţilor. Dar, pe de altă parte, nu cumva e
situaţia a 80-90% din scriitorime? Nu am destulă imaginaţie să-mi închipui cum
aş fi reacţionat într-o situaţie similară... Poate de aceea, într-un fel de
alint, susţin uneori această fantezistă idee: că nu aş fi fost foarte diferit,
chiar dacă nu făceam facultatea, ci urmam o cu totul altă cale. La drept vorbind,
studenţia mea nu m-a apropiat în vreun fel de viaţa literară...
Iar destinul unui Nicuţă Tănase, al unui
Theodor Mazilu par trase la şapirograf după al altora, precum prietenul
scriitor D. Alexandru, om de mahala, cu mulţi fraţi şi care după 4 clase a mers
direct la meseria de bobinator - cele 2 cărţi ale lui, accentuat
autobiografice: Mahalaua lunaticilor
şi Filip ucenicul despre asta
povestesc... Dar cât de frumos scrise, practic la cel mai înalt nivel
imaginabil. Şi atunci... Şi atunci, rămâne nesiguranţa noastră, a fiecăruia, şi
multele îndoieli cu privire la destinul său scriitoricesc. Ne tot mirăm, ne
tragem înapoi şi... tragem nădejde, în secret, că totuşi talentul ni s-a dat şi
el ne-a salvat, într-un fel mai anevoie de explicat.
În încheiere, nu-mi place vocabula Nimeni.
Cum nu-mi asum nici ideea că RPR a scos din noi ceva. (la sfârşitul
comunismului, România excela prin cel mai mic număr de indivizi cu studii
superioare, prin cel mai redus spaţiu locativ pe cap de locuitor; prin...) Am
uităm oare că şi în Interbelic au existat burse, că tineri fără pic de sprijin
erau trimişi la Paris, la Roma, la...Prietene N.C, citeşte postarea despre Ion
Lăncrănjan, unde spun câte ceva pe astă temă...
Un gând bun, Lazu
Alţi scriitori:
Ion Ghica, n. 1816 - 22 aprilie 1897
Al. Sahia, 9 oct. 1908 - m. 12 aug.1937
Ion Lazu - Palatul Mogoșoaia, 4
Sala Scoarțelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu