Scriitorul zilei: Anatol Ciocanu, n. 3 iunie 1940

           

„Ce singuri am rămas:

ne-a părăsit şi iubirea cea mare

care ştia să împartă egal

totul ce era divin şi - încîntare-

de putregai, de registru mortal...

Ce singuri am rămas:

ne-au părăsit, ca două ape, părinţii

şi două izvoare-n rădăcini au secat ,

şi-n două albii uscate doar amintirile-s sfinţii

plutind cu giulgiul înlăcrimat.

Ce singuri am rămas:

a-nceput să prindă albeaţă chiar şi răsăritul,

nu mai vedem soarele de la un timp,

e după pînze albe şi reci mult doritul

strop de lumină, fierbintele nimb.

Ce singuri am rămas:

ne-a văduvit şi toamna, plecată,

de-aromele ei cu dulci nostalgii,

rîndunica nu mai vine să bată

la geamuri cu-aripi de zbor, străvezii.

Ce singuri am rămas:

Pe lume-numai eu şi cu tine

 Îmbrăcaţi în acelaşi regret demodat,

Care numai trupurile noastre vineri 

Şi nu mai poate fi dezbrăcat -

Ce singuri am rămas...” 

 ***

Poetul basarabean s-a născut în satul Mălăieşti din judeţul Bălţi într-o provincie care pe atunci mai era a României, dar care urma să fie ocupată de sovietici la sfârşitul acelei luni iunie 1940. A făcut Universitatea din Chişinău şi a fost ziarist la revista Moldova, apoi la Glasul naţiunii. A debutat cu poezii în 1957 şi a continuat să publice volume de versuri, mereu în acelaşi registru cantabil, poezii luminoase, cu încredere în om şi în darurile vieţii, cu iubire faţă de sat şi de tradiţii, texte adesea puse pe muzică.  A tradus din Giuseppe Ungaretti. A scris cărţi pentru copii.

Opera:  • Sărutul soarelui,  1965; An neobişnuit,  1967; Struguri în amiază. Oameni şi locuri din Moldova,  1968; Sonetele câmpiei, ; Firul Ariadnei, Chişinău, 1970; Cântece de-acasă,  1971; Dimineţile Patriei. Oameni şi locuri din Extremul Orient,  1976; Alte cântece de-acasă,  1978; Vine, vine primăvara..., 1981; Strugur dulce, lan de aur,  1983; Vârsta teiului,  1984; Despre-o viţă şi-o bobită..., 1986; Spicul şi steaua, ; Flori de tei deasupra noastră..., Bucureşti, 1995; Cântecele mântuirii, Bucureşti, 2001; Toga iluziei, 2003; Pasărea speranţei, 2007; 101 poeme, 2009; Apropierea de ţărm, 2010.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Anatol_Ciocanu

Alţi scriitori:

Duiliu Zamfirescu, m. 1922

Andi Andrieş, n. 1934

Emil Lungeanu, n. 1958

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2000

13 iulie. Mîine în zori A. pleacă la Plaiul Foii, în Piatra Craiului cu cercetaşii lui, prof. Munteanu îi conduce. Dar vremea acum şi în Bărăgan e furtunoasă, la munte ar putea fi frig, etc. După masă am muncit la rucsac.

Dau pe la Casa Scriitorilor, se lansează cartea unei belgience Patimile după Alexix; se spune: o carte care n-ar fi putut apărea în Belgia, fiind la limita cu porno! Prezintă Doina Uricariu, Dan S. B., Eugen Uricaru şi Horia Bădescu. Sala plină, numai capete colilii. Şi prea cald, iar la un moment dat se umflă perdeaua, de afară se aude canonada ploii-furtunii. Iau cartea cu autograf de la dna contesă Houguette de Broqueville, descendentă din P.P. Rubens şi, deci, rubicondă! Apoi, de aproape, văd că e destul de în vîrstă, la 60-65 ani. Urmează coktail, dar nu stau. Sunt destui care au venit anume pentru asta. Spre mirarea mea, Mihas şi Veronica Olteneanu, care recidivează. Aflu că întreprinderea mea s-a privatizat. Oare ce mai urmează? Restructurări.

15 iulie. Sîmbătă. De dimineaţă, la poştă, apoi la tanti M., inepuizabilă în poveşti. Îngrijorare pt. Andrei, la Plaiul Foii, unde probabil sunt vijelii. Oboseală, indispoziţie, stare de rău. Somn de după amiază, apoi Turul Franţei, cîştigă un columbian de la Kelme, Santiago Botero. Figuri mari: Pantani şi Lance Armstrong. Deja în Alpi, la Brianson, altitudine 1500 m, cu fortificaţii Vauban.

Apoi L. merge în balcon, la lumina înserării, să continuie Jurnalul de călătorie al lui V.Hugo. Îmi citeşte un paragraf cu satele de la malul oceanului.

Iulie, o lună slabă pentru Herbalife, mulţi alţii au lăsat-o mai moale. Vineri am prezentat partea a doua. Sentimentul că sunt prea multe de spus, că în unele nu cred, că nu mă aflu acolo unde îmi e locul. Pînă acum în geologie, în foto, în scris, m-am ocupat de lucruri al căror rezultat depindea în mare parte de mine şi prea puţin de ceilalţi. În H. trebuie să găseşti calea de acces spre ceilalţi, care rareori vor spune da, iar de cele mai multe ori nu.

Încă o săptămînă pînă Lidia va pune piciorul jos – şi va reîncepe învăţarea mersului. Să sperăm că totul va decurge bine

Îngrijorat, pentru că nu văd soluţii, pentru Veneticii, pentru Ruptura, pentru celelalte cărţi pregătite să apară. Jurnal I  Vreme închisă de la Vitruviu stă de 5 ani…

Va urma

Fotografii de la BookFest, 2014 

Primul autograf, înainte de lansare Dan Ciupureanu...

Adăugaţi o legendă

Strategii ale corifeilor, înainte de lansare

Paul Vinicius dixit.

Sub aripa ocrotitoare a prozatorului Radu Aldulescu.

Poezia e o altă lume, cu actanţii ei

Dan Iancu: Ori Poesie, ori nimic!

Între Gellu Naum şi F.T. Martinetti, poesia e regină.

Lansarea Dan Ciupureanu - o bucurie împărtăşită.

Speranţe de poezie de dincolo de Prut.

Nicolae Tzone, un spirjin sigur al tinerilor aspiranţi la gloria literară.

Scriitorul zilei: Romulus Guga,  n. 2 iunie 1939 - d. 17 octombrie 1883

Orădean, tatăl medic, mama probabil unguroaică, și care va deceda cînd viitorul scriitor avea doar 10 ani. Şi-a început liceu la Oradea, îl continuă la Cluj, apoi la Gherla şi îl va termina la fără fecvenţă, Dej 1956. Urmează Filologia la Cluj, preocupat intens de literatură, se apropie de A. E. Baconski, de D. R. Popescu, dar şi de veteranii Agârbiceanu şi Blaga. Acestuia îi va omagia lirica într-un recital organizat la teatrul din Tg. Mureş, 1967, unde ajunsese secretar literar, după ce mai întâi fusese profesor la ţară, apoi metodist la Casa Universitarilor din Cluj. În 1971 este numit director al revistei reînfiinţate Vatra.

Debutase cu versuri în Steaua, 1959. Volumele vor veni ceva mai târziu: mai întâi poeziile: Bărci părăsite, 1968 şi Totem, 1970. Poetul avea şi talent epic, va publica romanul Nebunul şi floarea, 1970. Urmează Viaţa postmortem, 1972, Adio Arizona, 1974, Paradisul pentru o mie de ani, Speranţa nu moare în zori, dramă. Textele lui Romulus Guga, excelent receptate la momentul respectiv, se află la contopirea dintre genuri: lirica lui este sobră, cu accente dramatice, romanele sale au o undă de lirism, iar teatrul său este poematic şi alegoric. Situaţii limită într-un context drastic delimitat: un ospiciu, un azil, o gară înzăpezită; epica nu guvernează desfăşurările de text, acesta este discontinuu, fragmantat, aluziv, între liric şi grotesc. Cu numeroase iniţiative culturale: spectacole de poezie, simpozioane, cercuri de traducători, reuniuni ale redacţiilor şi editurilor, Romulus Guga a fost un actant de primă linie al vremii sale. Cunoscut, apreciat, premiat. A tradus din scriitori maghiari. După sfârşitul prematur, neaşteptat, Romulus Vulpescu i-a editat o antologie de versuri; i-au fost editate texte aflate în manuscris, d. e. Evul mediu întâmplător.  În nefirescul unei morţi la doar 45 de ani, păreau cumva fireşti reeditările operei, punerea în scenă a pieselor nejucate, încercarea de a-i perpetua amintirea, opera. Astăzi toate aceste reflexe culturale (ale bunului simţ) s-au stins, scriitorul dispare fizic şi concomitent iese fără echivoc din atenţia celor ce ar avea menirea să asigure perpetuarea valorilor.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Romulus_Guga

 http://jurnalulunuivulcanolog.blogspot.ro/2011/05/un-semn-de-carte-romulus-guga.html

Poezia zilei, Romulus Guga:  

Gravură

Atât mi-e de puţin timpul,
Atât de grăbite sunt toate,
Atât de uşor se strică
Ce la naştere pare eternitate.
Nici cărţi nu răspund, iar cei ce au fost
Tainele toate le-au închis cu ei;
Iar noi ce suntem dezlegăm
Doar drumul ce-au lăsat în urma lor.
Doar poate mai târziu, când vom fi morţi,
Se va găsi un sens acestei treceri.
De aceea cred că-i timpul să iubim,
Să dezlegăm ce vâsle-ascundem
Şi fără teamă în mări deschise
Să descreţim mâhnita frunte-a lumii.
Atât mi-e de puţin timpul,
Atât sunt de grăbite toate,
Atât de uşor se strică
Ce la naştere pare eternitate.

Alţi scriitori:

D. Caracostea, m. 1964

Scarlat Callimachi, m. 1975

                                                                                                        

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2000

10 iulie. Spre seară, după o zi ceva mai omenească. Peste noapte vînt puternic; de dimineaţă spre piaţă văd crengi de plop pe jos, din grădina pietrarului un copac s-a prăbuşit peste teiul de pe trotuar; în ziar citesc: furtună devastatoare în nord-estul ţării. Plec cu întîrziere de acasă, tot aşteptînd telefonul de la depozitul editurii Reper. De dimineaţă obţinusem confirmarea că fotografiile şi discheta sunt la ea. La Victoriei mă văd cu Dragomir Magdin, are cinci cărţi de poezii, caută edituri, sponsori. Mă văd cu Mihai Şora, îi spun de incidentul cu Veneticii, de accidentul Lidiei. Ce ar mai trebui? Nu mă pot ocupa de relaţii, etc. Cînd pleacă, îl privesc din spate: drept, dar nu aşa de avîntat ca pînă de curînd. Mi-l amintii din 1980 la Vaideeni, pe cînd avea deja 60 de ani, în iarbă, la umbra unui copac de la Fîntîna Dorului, tropăind în ritmul melodiei populare – norocul unei firi ecilibrate, “fericite”.

La amiază ne uităm cu încîntare la Turul Franţei, etapa de la poalele Pirineilor, cu cinci căţărări. Ploaie neîntreruptă, acolo. A. îşi aminteşte cu mare acuitate nu ştiu ce etapă din Turul de anul trecut. Să am eu o asemenea memorie… Plecăm împreună la 16:20, ne despărţim la Unirii. La un moment dat reapare la firmă. Vroia să ştie dacă avem invitaţi. Unul. Pe hol dna Trifan îmi spune că la ea nu se leagă nimic. Vin aici, îi aud pe alţii cît au cîştigat şi mă apucă năbădăile! Vine Leurda şi-mi spune că voi prezenta partea a doua miercuri şi vineri. La ultima mea prezentare nu a plecat nimeni, să vedem data viitoare.

Invitatul meu rămîne la interviu, dar spune că nu are bani, trăiesc trei inşi din salariul infim al soţiei. Eu: Credeţi că vreunul dintre cei veniţi azi are bani? Cei cu bani nu ne deschid uşa. Nu bani vă trebuiesc la intrarea în Herbalife, ci curajul de a risca, de a vă împrumuta, de a încerca această şansă. Etc. La ieşire mă văd cu Ala B., ochi mari verzi, limpezi. Îi spun că am zărit-o de curînd cu un băieţandru înalt, foarte drăguţ. Era fiul ei. Jos, aceleaşi vorbe cu D.S., care-mi spune că miercuri suntem noi doi la prezentare. E cu fiul, elev. Zic: eu cunosc ochii ăştia albaştri! E tot într-a XI-a. Îi spun că A. mă ajută la fluturaşi: Idem al ei, dă zilnic 1700, însă la cutiile poştale, fiind timid. La coloanele din Romană mă văd cu dl Chişlaru. Spune: Nu toţi înţeleg Herbalife şi nu toţi care intră sunt făcuţi pentru H.  Există şi un geniu al afacerilor. El avea o librăriţă care vindea tot, singura din reţea. Se pricepea la carte, zic. Nu, ar fi vîndut orice, avea acest dar… În mijlocul discuţiei – ne trăsesem la umbra unei coloane – deodată i se umplu ochii de lacrimi: Acum un an mi-au omorît fiul, de 21 de ani! şopteşte. Şi reiese că H. i-a ajutat foarte mult, altfel soţia sa s-ar fi distrus de tot.

La strungile metroului, mă abordează doi tineri misionari mo

rmoni.

Scrie Mircea Cărtărescu: “Jurnalul este nucleul din care se desprind toate celelalte lucruri scrise de mine… Din Jurnalul meu au pornit toate celelalte scrieri şi, după părerea mea, puţine dintre ele s-au ridicat la înălţimea lui. Acolo sunt eu cu adevărat. E lucrul pe care-l respect cel mai mult din tot ce-am făcut vreodată…”

Exact ideea pe care o exprimasem şi eu într-un interviu: din jurnalul meu se desprind toate cărţile pe care le-am scris. Capcana fiind chiar un fragment din acest jurnal, păstrează forma de însemnări zilnice – dar şi Cuvinte… e o selecţie din jurnal.

Mă cam descurajasem după ce am citit filele de jurnal ale lui M.H.S., acum curajul mi-a revenit. Totul e să scrii despre viaţa ta şi despre viaţa celor din jur, iar nu să te ţii de mofturi.

 Va urma 

Fotografii de la BookFest, 2014 

Stelian Tănase, Simona Grazia Dima

Poetul Vladimir Udrescu printre fanii Cărtărescu

Vorbeşte Vasile Andru, se pregăteşte Simona Grazia Dima...

Prezintă George Arion

                                      Vasile Savin la standul ed. Vinea.

Mircea Coloşenco, Vasile Savin

Viorel Dianu

  La Curtea Veche, puhoi de cititori împătimiţi...

Se pune de-o nouă lansare la Humanitas...

Scriitorul zilei: Mircea Cărtărescu, n. 1 iunie 1956

    
              

Bucureştean prin naştere, şi-a făcut liceul la Cantemir şi Filologia la Universitatea dâmboviţeană, după care a fost profesor, funcţionar la Uniunea Scriitorilor, iar după Evenimente, lector şi mai de curând conferenţiar la Filologie (cu o licenţă în postumele eminesciene şi cu un doctorat despre Postmodernismul românesc). A frecventat Cenaclul de Luni al lui Nicolae Manolescu dar şi cenaclul Junimea al lui Ov. S. Crohmălniceanu, manifestîndu-se ca poet dar şi ca prozator şi debutând, cum se hotărâse pe-atunci, în volume colective: Aer cu diamante şi respectiv Desant. S-a făcut cunoscut mai ales ca prozator, prin volumele Visul, Nostalgia, Orbitor, în trei volume: Aripa stângă; Corpul, Aripa dreaptă, publicând apoi numeroase alte volume care au avut succes la public: De ce iubim femeile, etc etc: În poezie a debutat cu Faruri, vitrine, fotografii..., dar a impresionat prin Levantul, o lectură copioasă, în care prelucrează cu talent, subtilitate, ingeniozitate şi umor toate stilurile din literatura română, de la cronicari,  trecând prin Bolintineanu şi Gr. Alexandrescu, prin Eminescu, simbolişti şi interbelici, până la Nichita Stănescu. Un tur de forţă, neegalat de altcineva. Autorul consideră însă că principala sa operă, realizată la cel mai înalt nivel, este chiar Jurnalul său, din care se "trag" toate romanele apărute. A publicat deocamdată 3 volume din acest Jurnal.

Opera: 

Versuri: Faruri, vitrine, fotografii...,  1980 - Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980; Poeme de amor,  Bucureşti, 1983; Totul,  1985; Levantul, 1990 - Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990; Dragostea. Poeme (1984-1987), 1994; 50 de sonete de Mircea Cartarescu cu cincizeci de desene de Tudor Jebeleanu, 2003; Nimic. Poeme (1988-1992),  2010

Proză: Visul, 1989 - Premiul Academiei române pe 1989;Nostalgia, ediţie integrală a cărţii Visul, 1993; Travesti,  1994, Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul ASPRO pe 1994; Enciclopedia zmeilor,  2005; Gemenii,  2006 (nuvelă din Nostalgia); REM,  2006 (nuvelă din Nostalgia); Mendebilul, 2006 (nuvelă din Nostalgia); Orbitor. Aripa stângă,  1996; Orbitor. Corpul,  2002; Orbitor. Aripa dreaptă,  2007; Frumoasele străine,  2010

Eseu, publicistică: Visul chimeric, 1992; Postmodernismul românesc,  1999; Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli,  2002;De ce iubim femeile,  2004; Baroane!, 2005; Ochiul căprui al dragostei noastre,  2012

Jurnal: Jurnal I, 1990-1996, 2001; Jurnal II, 1997-2003, 2005; Zen. Jurnal 2004-2010,  2011; 

***

Mircea Cărtărescu este cel mai cunoscut (dacă facem abstracţie de contemporanul nostru Adrian Păunescu, acum statuie...), cel mai citit şi comentat scriitor român din acest început de mileniu III şi cel mai tradus în străinătate; a participat la numeroase schimburi culturale, burse, vizite, lecturi cu public, lansări. Spre mirarea mea, mereu nemulţumit, părându-i-se şi notând cu obstinaţie că nu este îndeajuns tradus, citit, înţeles, comentat, promovat, premiat. Şi de ce întârzie Premiul Nobel, nu?!

Nu avem de ce ne nelinişti. Sunt mult-mult mai rare în lumea scriitoricească din totdeauna cazurile autorilor care au păstrat discreţie asupra persoanei şi a vieţii lor particulare, iar pentru opera lor nepretinzând laude, recunoaştere, omagierea la scară naţională şi europeană.... Nepublicarea unor capodopere este excepţia-excepţiilor şi a fost considerată un caz de boală - vezi Urmuz -, în schimb, din momentul când scrisul a devenit emblema personalităţii, exhibarea nu a mai cunoscut limite. Se răzbeşte în lumea literară, nu importă cu cât talent efectiv, nu doar prin desant, în pluton cu toţi prietenii şi actanţii din generaţie, ca la o invazie, înaintând, sub acoperire, ci, măcar într-o fază următoare, decisivă, se combate doar în nume propriu. Marin Sorescu nu pronunţa în veci numele vreunui alt poet din ţara sa; Nichita Stănescu perfectase altă metodă, asumându-şi tot riscul: căuta să-şi "termine" concurenţii întru lirică, îmbătându-i cu băutura tot de ei adusă, după formula: "Bătrâne, mai lasă-mă să fiu eu primul în următorii zece ani!". Oricum, s-a înstăpânit ideea că n-ai nici o şansă dacă nu-ţi lichidezi din start toate inhibiţiile, reţinerile, timidităţile, modestia, măsura... Toate mijloacele sunt admise cu unicul ţel final - de a fi liderul necontestat al generaţiei! Dacă eşti prizărit şi urâţel, îţi faci atâtea fotografii şi le lansezi în flux continuu pe internet, încât lumea sfârşeşte prin a găsi că eşti chiar drăguţ, expresiv, o figură familiară etc. Un nou Făt Frumos, "foarte special". Dar, încă o dată, obsesia lui Mircea Cărtărescu: de ce Herta Muller?!

M. C. este un scriitor adevărat, stilist redutabil, printre atâţia confraţi mânuitori ai unei limbi rebarbative; el este un autor prodigios, bine plasat în linia întâi a literelor româneşti. Visul, Nostalgia, dar mai ales Levantul, o capodoperă!, dar şi Orbitor, aripa stângă, pe care am citit-o cu uimire, scriind şi un eseu ce a apărut în Viaţa Românească: zece pagini bătute pe muchie. Cu volumul doi am avut mari probleme, părându-mi-se o proliferare, o clonare neinspirată, mecanicistă, a patentelor din prozele anterioare. N-am citit De ce ne plac femeile. Mi s-a părut, din titlu, o cedare în faţa ispitei de publicitate. De fapt M.C. mi-a confirmat supoziţia prin declaraţia că s-a amuzat scriind foiletoane pentru o revistă feministă, apoi a găsit că ar merita să le publice în volum, plătind tribut populismului. Risc asumat. Şi a dat lovitura! Vă daţi seama: câte midinete îi cumpără cărţile, câţi snobi îi ştiu pe de rost titlurile romanelor, fie că le şi citesc şi nu înţeleg mai nimic din cât ar fi de înţeles, fie că doar le etalează în living...

M-am îndreptat cu încredere spre Jurnal, I, luând de bune declaraţiile autorului: mantaua din care mi-au ieşit toate cărţile etc. Dar am abandonat lecura după nici 200 de pagini. Se vâslea într-o băltire de nemulţumiri, frustrări, resentimente, se instala un delir de personalitate, fără ieşire la mare. Admit că literatura se plasează spre marginea normalităţii (întru expresivitate, nu?), însă personal mă oripilează industrializarea delirului, stilul psihedelic, oricât ar fi el de incitant pentru alţii.

L-am ascultat de câteva ori vorbind pe M.C., şi am admirat rigoarea expunerilor sale, coerenţa, limpezimea exprimărilor. Se întâmpla să fi vorbit după câţiva critici reputaţi, care însă nu au putut să producă decât fraze chinuite, de nu chiar penibile. Criticul literar e speculativ, fără vână, dependent de ce-au creat alţii, pe când romancierul musai să-şi croiască drum propriu prin nedesţelenita câmpie literară...

Alţi scriitori:

Gh. Eminescu, n. 1895

Şerban Nedelcu, n. 1956

George Muntean,  m. 2004

Poezia zilei: Mircea Cărtărescu: 
Tu, Nichita
Când am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.

"Bătrâne, gata!" mi-a spus până la urmă. "Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni." "Dar dimpotrivă", i-am răspuns, "am tăcut fiindcă vă respect prea mult..." "Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!" "Iertaţi-mă, dar nu pot..." Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. "Ascultă, tu eşti credincios?" "Da, bineînţeles." "Şi te rogi câteodată lui Dumnezeu?" "Da, uneori." "Şi cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?" "Tu", i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. "Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi..."

De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita. 
(Preluare de pe Internet)


Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2000

...Deja trecuţi de jumătatea lui 2000 – în ultima lună, călduri ucigaşe. Nu putem pleca nicăieri, în casă e un chin să stai, între uşi şi ferestre deschise; afară temperaturi de 35-42 grade C, noaptea nu poţi dormi de zăduf. Pentru Lidia, care nu a ieşit în stradă de 11 săptămîni e un calvar! Miţi razna, Mălina peste noi, aproape zilnic, îşi bea cafeaua şi-i face praf nervii Lidiei. Bine măcar că nepotul nu se prea înghesuie, precum altădată. Didi şi el razna, însă în altă parte decît soaţa, care ţinteşte musai raiul! V. în corzi cu arterita lui, pasibil de operaţie la piciorul stîng. De cîteva zile încearcă un program Herbalife, însă fără convingere. Ionel D. nu dă nici un semn de-o lună. Tanti M., numai pocinoage: se opăreşte cu cafea, apoi se loveşte cu spatele de mobilă şi pretinde că şi-a rupt coastele. Eu, pe la policlinici, după reţete. Apoi chiar o duc la Tunari şi radiografia arată că nu are nimic la coaste, nici la plămîni. Spre uşurarea noastră! Însă tapaj neîntrerupt, că o doare, că. Totuşi, sănătoasă! De bucurie, o pup pe stradă.

Andrei în vacanţă, dă cîţiva fluturaşi, în rest jocuri pe calculator, role. Peste cîteva zile pleacă în Piatra Craiului, cu cercetaşii, pe zece zile, cu corturile. Adi şi un văr de-al lui.

Socotelile ies, dar unde-s banii? Căci viaţa a devenit foarte scumpă. Viaţa şi mai ales piaţa.

Perioadă stresantă, nemulţumit că nu mi-am făcut răgaz să scriu. Pentru diarist a nota nu e doar simplă consemnare de fapte, ci şi finalizarea multor întrebări şi a observaţiilor de zi cu zi. Idei şi sugestii ce se pierd, nenotate pe moment. Citit puţin, revistele obişnuite. Pătimaş politic, Pan Iz. îmi închide telefonul, părîndu-i-se că nu jubilez la unison cu el. Mă văd de cîteva ori cu Nora I., circulăm pe acelaşi traseu de metrou, discutăm cazul A.T.D., despre lansarea cărţii ei în Ediţii definitive. Ca totuşi să nu-mi dea un semn în ziua respectivă, deci nu pune mare preţ pe persoana mea, ori pe amiciţia noastră. La o altă lansare, mă văd cu N.Ţ. care se zbate în continuare, dar nu a primit destule subvenţii. Îi spun că Evul relei credinţe nu m-a convins. Zice că l-au desfiinţat cei de la Observatorul cultural. Citesc cronica în chestiune. Într-adevăr. Terminator! Citesc cu plăcere Cartea plecării de Sanda G. şi-mi amintesc, consternat, felul în care a căşunat pe mine atunci, la D. Alex.

Ar trebui: să ţin jurnalul; să încep la Veneticii 2. Stranie situaţie, buimăcitoare, cu Veneticii mei! Carte, cică, apărută încă în 1999 şi pe care, după 7 luni nu am dat-o încă nimănui, de parcă mi-ar fi interzisă apariţia ei! Ce să mai zic? Vreme închisă 1 e la Vitruviu din 1995, neclintită în vreun fel. Partea a doua (1987-1999) e trecută pe dischetă. Ar trebui să mă apuc de bătut pe calculator Jurnalul 3.  

Va urma

Fotografii cu scriitori la Târg... Mircea Cărtărescu:

Sau ce înseamnă ...A avea fani...

Cu pasiune despre neuitatul prieten, poetul  Andrei Bodiu

Asaltat de admiratori...

Cărtărescu: Autografe la botul calului...

Radu Paraschivescu, coadă la autografe...

Bună ziua, Angela Marinescu !

                                  Ioan Groşan pretutindenarul

 Gabriela Adameşteanu lansează "Anii romantici" la Polirom.