ion lazu: Trei zile la Neptun, II. Sonetul zilei

ion lazu: Neptun, II

... Să asist la răsăritul de lună... să-l fotografiez pentru neuitarea mea şi a Lidiei, ... Luna plină, care răsărea exact în momentul când de cealaltă parte a zării, dincolo de pădurile dinspre calea ferată, soarele scăpăta la orizont... N-ar fi aceasta, în sine, o ocazie prea rară, astronomic vorbind, deci ştiinţific, iar nu speculativ-ezoteric? Sigur, se pot consulta tabelele, se pot reface calculele, intuitiv... Poate nu s-a înţeles, eu personal nu am nimic împotriva ezoterismului, în orice sector al cunoaşterii ce asaltează Necunoscutul, însă cred că se cuvine ca mai întâi să cunoaştem temeinic datele problemei.  Nu neapărat să cunoşti cifrele, datele, ci să cunoşti principiile, legile naturii. De aceea, să fac un caz special din faptul că Luna a răsărit exact în clipa Apusului de soare mi se pare cumva un abuz... Voi spune doar adevărul simplu că eram doar noi doi pe plaja pustie, în semiobscuritate, la doar doi paşi de locul unde se răsfiră valurile pe nisip şi priveam prin ceaţa deasă a acelei ore punctul luminos al discului lunar, perfect rotund.

ion lazu: Trei zile la Mare. Sonetul zilei. Oameni pe care...

Ion Lazu: Trei zile la Neptun.

Ieri spre chindie ne-am întors de la Neptun, după trei zile "ca leii". Dacă leii ar fi şi aventurieri, ceea ce mă cam îndoiesc... Am  pornit marţi din zori, însă la noroc, fără să fi aranjat nimic în legătură cu cazarea. Şi cu bani la limită, fiind înainte de pensie... Cu accelaratul până la Constanţa, eu tot timpul cu ochii pe fereastră, obicei de care nu mă mai pot dezbăra, căci mereu am călătorit într-o viaţă de geolog şi nici în ruptul capului n-aş fi renunţat la privilegiul de a vedea pe unde merg. Cum ai putea să iubeşti o ţară, să o simţi mereu în suflet, ca făcând una cu tine, iar la ocazii să te împăunezi cu înalte sentimente patriotice etc., dacă nu eşti zi-nopate cu ochii pe câmpiile şi dealurile şi munţii ţării tale? Or, îmi spun adesea, piatra de încercare este ca eu să-mi pot dovedi mai întâi mie însumi şi abia apoi celorlalţi – asta nefiind obligatoriu – că iubesc aceste meleaguri aşa cum mi se prezintă ele, la orice oră, în orice loc, sub toate aspectele posibile, iar nu o patrie idealizată, abstractă.
Am călătorit cu ochii pe fereastră, ca să văd ţara, dar ca să-i văd şi pe oamenii ei, şi ce anume fac sau nu fac, să aflu, la rigoare, de ce nu scot bogăţia/bunăstarea din piatră seacă. Am văzut locuri aride, sterpe, nedăruite de Dumnezeu, ţări de piatră seacă, însă oamenii de acolo au pus la propriu piatră peste piatră, apoi au cărat pământul că spinarea, l-au aşezat pe acele trepte/prispe şi au sădit pomi, au plantat viţă de vie, au ridicat culturi până la o mie cinci sute de metri altitudine. Şi au avut grijă ca apa să nu lipsească nicicum pe plantaţii, să o dirijeze într-acolo pe şanţuri şi jghiaburi şi scocuri şi viaducte: sămânţa în brazdă, la timpul cuvenit şi apa îmbibând pământul - să crească recolta înmiit, ca în versetul biblic... Şi bag de seamă cu obidă că atunci când ar trebui să ne meargă bine şi nouă, ne merge din rău în mai rău – din vina conducătorilor noştri, poate mai mult decât din a duşmanilor, dar şi din vina noastră, şi atunci simt că devin dureroase toate detaliile din peisaj, pe care n-aş vrea să le scap din priviri - ele se încarcă de jale greu de ţinut sub control. Toate aceste amănunte şi "diacritice" care sunt alfabetul stării de fapt a unei ţări...

ion lazu: Pocola XXII. (Pasărea din zid, finalul). Sonetul zilei. Fotografii cu Oameni

Pocola - XXII.  Pasărea din zid, IV.

(...) De data asta mă serveşte fiica, iar bătrîna stă pe un scăunel, imediat lîngă uşă, puţin rezemată cu cotul de patul înalt. Nu vrea să mănînce, “lasă-mă-n pace, nu-mi trebuie!” se răsteşte la fiică-sa. Simt în glasul ei o nervozitate, o nerăbdare şi ciuda neputincioasă a omului bătrîn. O aud spunînd că nici nu poate să vorbească. Merg să-i aduc un piramidon şi tot eu îi dau cana cu apă. Pare că-i vine să plîngă, într-atît se simte de rău. Toate trăsăturile feţei i s-au dus în jos, treze par să-i fie numai sprîncenele şi, la lumina care vine dintr-o parte şi de sus, i se văd pe sub pieliţă firişoarele cu care sprîncenele trag de pleoape ca să le menţină deschise. Şiruri de broboane mici îi înseamnă fiecare zbîrcitură.

Le spun gazdelor “mulţumesc pentru masă” şi “noapte bună”. Mă duc în camera mea, închid fereastra şi trag perdeaua, aranjez toate pe masă: cărţi, plicuri, creioane, fotografia părinţilor, carnetul de teren, cana cu apă şi îmi trag lîngă pat scaunul cu un caiet deschis şi cu un creion la mijloc, nădăjduind vag că peste noapte cineva o să scrie: mîna aceasta, într-o clipă de neatenţie, pe întunericul cel mai nepătruns, inspiraţia, visul, înger-îngeraşul meu, atotputernica viaţă… Citesc vreo trei ore, cei de alături s-au culcat de mult, ochii mă ustură prea tare, sting lumina şi încep să aştept somnul ce mi se cuvine, după ce le-am făcut pe toate ale zilei.

ion Lazu. Pocola, XXI (Pasărea din zid,III).Sonetul zilei. Fotografii Oameni pe care i-am cunoscut...

Ion Lazu: Pasărea din zid, III (Pocola'68 - XXI)

 

(...) Azi bătrîna mi se plînge că o dor rău picioarele şi tot corpul, îşi şterge mereu faţa cu zadia. E o bătrînă cu deosebire frumoasă şi voinică, (abia povestea cu aluniţa mă face să înţeleg cum de a ajuns baci Birta să-i stea alături!) îi studiez mereu atitudinile şi mă gîndesc cum să o fotografiez pentru ciclul meu: „Oameni pe care i–am întîlnit”.

În bucătărioară e foarte cald, bătrîna îmi taie pîine, o pîine mare, de casă, o ţine împrejur cu un braţ, o sprijină de piept şi taie feliile cu un cuţit foarte lung; apoi desprinde coaja groasă, rumenă, o adevărată carapace (care, ce-i drept, menţine miezul proaspăt timp îndelungat) şi o pune de-o parte, în căldarea pentru porci. Puii ni se tot încurcă printre picioare, bătrîna îl boscorodeşte pe unul care piuie în neştire: ”Da mare mai eşti în clonţ!” şi nu pregetă o clipă, mi se plînge că e mult de alergat, fiică-sa e dusă la sapă în grădină, “fă bine dumneata şi mergi de-i spune că nu mă simţesc bine.”

ion lazu: Pocola 68 - XX. Pasărea din zid,II. Festivalul Enescu. Sonetul zilei. Fotografii Oameni

Pocola, XX.  Pasarea din zid, II

(...) Apoi s-a făcut din ce în ce mai cald, era toiul zilei şi în următoarele două ore am mai străbătut cîteva sate pînă să mă întorc acasă. Abia în următorul cătun am cerut o cană cu apă de la o femeie şi am băut-o stînd pe banca de la poartă. Mergeam pe marginea uliţei, (nici o fîntînă la care să te opreşti şi să-ţi astîmperi setea…, fiecare gospodar cu fîntîna lui, baricadată în curte...) - un zid neîntrerupt de la un capăt la altul al satului, aşa l-am perceput, cu tăieturi înalte pentru porţi, de tablă groasă, cenuşie, ghintuite cu flori de nituri. Soarele se înţepenise deasupra, zeu suprem, neîndurător, iar pereţii tuturor caselor, netencuiţi, transformaţi în adevăraţi stupi. În cărămida nearsă (chirpici) erau de văzut puzderie de găuri mici săpate şi tot peretele un zumzet şi un urdiniş, cum nu mi-a mai fost dat să văd – albine sau vreun soi de viespi? Greu de precizat de la distanţa prudenţei -  şi o căldură scăpată din frîu, parcă goală de orice urmări – eu singur pe marginea drumului şi în stînga mea zidul împleticit în zumzăieli şi ciuruit pînă la aspectul de fagure livid.

ion lazu: Pocola XIX. (Pasărea din zid); sonetele verii. Foto: Oameni pe care i-am întâlnit.

                                                       Pocola/Beius,68 / XIX

Ion Lazu: PASĂREA DIN ZID, I.

Un singur ochi se holba la mine şi, cu o smucitură, securea ajunse de sub braţ pe umăr. Instinctiv am făcut un pas spre dreapta şi atunci celălalt ochi s-a deschis pe faţa omului, probabil în prima clipă îl orbise o rază de soare. Începuse să vorbească, îmi răspundea la întrebare, acum totul era limpede şi departe de ce-mi închipuisem, mă calmai şi pivii cu atenţie faţa neagră, de ţigan, grasă, lucitoare pe sub fălci, pieptul dezgolit şi în amănunţime poziţia securii pe umăr, cu tăişul înapoi, cu colţul de jos înfundat puţin în carne.

“Nu-i ăsta drumul, trebie s-o luaţi la stînga, prin pădure…”, spunea cel apărut pe neaşteptate dintre copaci. Şi cum îl priveam, calm acum şi destins, deodată un foc mă străbătu, ca pe un rug, şi un aer uscat şi usturător îmi arse pleoapele. Puteam urmări cu anume detaşare această declanşare tîrzie de spaimă, cutremurul scurt şi acea consumare postmă de reacţii. Parcă eram la o ţăşnitoare şi jetul de apă continua să urce, zbătîndu-se, chiar după ce întrerupsesem robinetul, tăindu-i rădăcina de alimentare. Pînă ce zvîcnirea, cîtă ştiam că trebuie să se producă, a încetat.

 

Ion Lazu: Sonetele verii. Fotografii Oameni pe care i-am întâlnit. Festivalul Enescu

Ion Lazu: Veneticii, fragment.

Căruţa cu saci

... Şapte zile pe drum, de la Brăila încoace, dormind pe apucate, în timpul mersului. Haida-haida, cât e ziulica de lungă, de la un capăt la celălalt al satelor, ieşind la câmp deschis, trecând peste poduri, prin petece de pădure, pe sub şiruri de plopi, printre pâlcuri de salcâmi golaşi, cu cuiburi de ciori. O defilare nesfârşită de case, oameni, cirezi, copaci. Căruţe scârţâind, colb atârnând, lume vânturată. Un copil pe şanţ, petrecându-te cu privirea, o bătrână la fereastră, un bărbat în uşa grajdului. Îţi faci diverse idei, toate fără rost, în legătură cu aceşti oameni, din moment ce treci mai departe, iar ei rămân… Este casa lor, gospodăria lor, locul lor în acest sat pierdut.  

ion lazu: Pocola,68 - XVIII, poezii, foto Oameni pe care i-am întâlnit

        ion lazu: Pocola, 68 -XVIII.

Rusalca. Iar cu  doar trei case mai încolo (de-ar fi bănuit Floare unde mi-e gândul, ce s-ar mai fi perpelit, biata...), tot pe partea noastră, cam acolo unde strada începea să aibă doar un rând de case (pe partea dreaptă când veneai dinspre şosea), se afla Rusalca. Aşa i-am spus, în gândul meu şi văd că aşa îi rămâne numele şi astăzi. Nu cred că i l-am ştiut pe cel adevărat, dovadă că nu-mi era de trebuinţă. A venit cumva vorba despre ea? sau eu am adus-o în discuţie -  însă am mari temeiuri să mă îndoiesc -, oricum ar fi stat lucrurile, am înţeles de la bătrâna gazdă că nevasta respecitvă nu era din sat, ci venise de altundeva. O venetică şi ea, printre pocolani? Şi am mai reţinut că bărbatul ei era dus la lucru, undeva, (la pădure, la mină?) încât nu venea acasă nici măcar săptămânal sau la sfârşit de lună. Practic nu l-am văzut niciodată în acea campanie a mea la Pocola. Şi nici nu-mi amintesc să fi aflat de vreo plecare a tinerei neveste la bărbatul ei. Ea îl ştepta. Profesiunea ei chiar asta părea să fie: aşteptarea. Nu o vedeam lucrând, trebăluind pe lângă casă, ci numai uneori, la cele mai diferite ore ale zilei, fără vreo legătură cu mersul lucrurilor într-o gospodărie, o zăream aşezată pe băncuţa din stânga porţii, aşteptând. Poate şi ea mă vedea uneori, sub dud, cu o carte sau cu carnetul, dacă nu cu undiţa în mână, în postura de pescar ocazional.

ion lazu: Veneticii, ed. definitivă, 2009, fragment, Foto Oameni... Pocola, 68 - XVIII

ion lazu: Veneticii, ed. definitivă, 2009, fragment.
Musceleanul.
(...)

Mirosul de pere a umplut toată casa... Omuleţul cu căciulă ţuguiată a adus de la căruţă un paner cu fructe. Cu căciula pe cap a intrat aseară, rebegit de frig, aşa a stat cât a mâncat şi a vorbit cu mama; azi de dimineaţă, când a apărut din tindă, unde dormise, era tot cu căciula pe cap - şi atunci te întrebai dacă nu cumva aşa şi dormise… Omuleţul spune: Mulţumesc de găzduire. Mă prinse noaptea taman când intram în sat. Bătui la o poartă, la alta, nimeni nu vru să mă primească... Cineva mă îndrumă încoace. Bani nu prea am, că nu are nici lumea, acu’ după stabilizare. Vă adusăi nişte pere, să daţi la ăi copii.

Andrei se uită la perele din paner, pofticios. Mama a luat coşul din mâinile străinului şi iute l-a aşezat pe marginea mesei. A observat că munteanul nu a ales perele cele mai mari şi mai frumoase din căruţă, ci pe cele mai pricăjite… S-o fi gândit că mai are mult pînă acasă, în Muscel şi dacă o să dea la fiecare gazdă câte două trei kile, el cu ce se mai alege?

- Mulţumesc! Sunt bune pentru copii.

ion lazu: al 21-lea sonet, fotografii din Album. Fotografii din ciclul inedit Oameni pe care i-am intalnit

 

Retrospectiva Marcel Chirnoagă, Concursul Enescu, pictură de Costel Butoi...

Mergem la Rotonda MNLR, la vernisajul expoziţiei Marcel Chirnoagă, ilustraţii la Infernul lui Dante. Întârziind cele câteva minute care se pun pe seama metroului, când intrăm vorbea deja al doilea invitat, şi a urmat curatoarea expoziţiei, soţia maestrului. Anfitrion, dl Cristescu de la MLR. Însă sala ca şi goală, doar puţin peste 10 persoane. Totuşi expoziţia rămâne pe pereţi încă 2 săptămâni, deci putem spera că opera marelui grafician nu va scăpa celor interesaţi. Oricum, mă prenumăr printre cei care au fost marcaţi de prestaţiile acestui grafician  ca-de-pe-altă-lume şi ale cărui desene, oricând recognoscibile! m-au impresionat nespus în anii 70 şi 80, în expoziţii, în galerii sau reproduse în reviste.

ion lazu: Pocola, 68 - XVII, al douăzecelea sonet, fotografii din Album. Lansare poezie kurdă. Seară Mozart în aer liber.

 

ion lazu: Pocola-Beiuş, 68 – XVII.

Mi-e şi groază să privesc înapoi, pe acest blog, pornit acum vreo 40 de zile cu destul aplomb, aş zice, şi pe care sperasem să-l ţin sub control, mai simplu spus: să-l structurez pe axul unei rememorări din anii mei de formare ca om şi literat. Cel puţin asta mi se păruse o bună soluţie. Însă au survenit noi subiecte, ce m-au abătăt de la calea aleasă. Dar nu e chiar asta ceea ce ni se tot întâmplă, din fragedă pruncie şi mereu după aceea?! În primii ani ţi se părea că ai venit pe lume ca părinţii tăi să-ţi poarte grija şi să nu ai altă menire decât a te încânta de minunile lumii. Apoi ţi s-a părut că oamenii strică armonia, ai fi vrut să fii tu acela care să-i schimbe; apoi ai vrut să te deosebeşti de ei, chiar de părinţi, care prea se lăsaseră  călcaţi de istorie; să fii altfel, omul liber de orice compromisuri, împotriva curentului general; era, vezi-bine, o luptă inegală, disproporţionată, nu vei reuşi să te menţii deasupra; apoi te-ai hotărât să-ţi iei viaţa în propriile mâini, să dai la spate tot restul, să te preocupe doar fericirea personală. O familie. Şi chiar pornind cu cele mai nobile intenţii, contrarietăţile vieţii te-au dat peste cap. Ai fi vrut ca măcar copilul tău să fie ferit, ocrotit de... Dar nu cumva deja spirala vieţii te-a adus într-un punct prin care trecuseră propriii părinţi? Cam neglorioasă constatare, ce-i drept. Dar nu vei ceda, lupta-vei mai departe...

Ion Lazu: O excursie la Basarabovo, Ivanovo, Ruse.

4 sept 2011. Excursie la Basarabov/Ivanovo/Ruse...

Pornind de la punct fix (Pţa Rosetti) şi la ora fixată 8:00, cu direcţia Ruse, într-o excursia organizată de Asociaţia Iulia Hasdeu, am ieşit din Bucureşti prin Giurgiului şi ne-am aşternut la drum. Programul zilei fiind să vizităm Mănăstirea Sf. Dimitrie cel Nou Basarabov, rezervaţia naturală de la Ivanovo şi oraşul Ruse, atestat de pe la 1200, cândva capitala ţaratului Asăneştilor, apoi raia turcească, un mare port la Dunăre, supranumit de aceea în vechime Portul celor 60 de corăbii, ceea ce dă seamă despre condiţii de navigaţie şi acostament privilegiate , prin comparaţie cu mai modestul port Giurgiu, simetric pe celălalt mal. Ce-i drept, îmi spun, prin Ruse se făcea comerţul cu Imperiul Otoman, pe când dincoace nu erau decât Principatele...

O premieră pentru mine, această trecere în Bulgaria, căci  pe vremuri m-am ferit cu dinadins de excursiile de grup, nesuferite, pe trasee prestabilite, în ţările vecine şi prietene, toate comuniste... La microfon ni se mai spune că am ajuns la Călugăreni, unde sunt de văzut crucea ce marchează locul bătăliei de la 1595, monumentul lui Mihai Viteazul, aflat în deteriorare şi biserica în care s-a ţinut prima slujbă de după victorie. Iar la vreo 12 km la stânga ar fi de vizitat, cu altă ocazie, mănăstirea de la Comana.

Trecem prin Giurgiu, aflu de unde vine expresia ”latră câinii în Giurgiu. Pe vremea transhumanţei, turmele treceau dincolo pe bacuri, iar câinii rămaşi pe malul valah începeau să urle...  Nici un post de grăniceri, se trece vraişte de aici dincolo şi invers.

ion lazu: A doua seară a Festivalului Enescu

A doua seară a Festivalului Enescu.

Seara plec cu Lidia să nu întârziem la întâlnirea cu un amic ce ne-a promis că ne asigură intrarea la concert şi nu doar atât, ci o legitimaţie cu care să putem intra la Sala radio pe toată perioada Festivalului.  Amicul, nu vine. Puhoi de lume, ca niciodată, parcă. Dar e Dan Grigore, nu? Lidia încearcă să intre cu legitimaţia de scriitor, este respinsă în două rânduri.  Eu nici n-am încercat, lăsasem actele acasă, bazându-mă pe amic...În disperare de cauză, pentru că tot venisem, Lidia se interesează de nişte bilete.  Dar nu aveam la mine destui bani. În ultimul moment,o doamnă vine la Lidia şi o abordează: Dumneavoastră vă interesaţi de un bilet? Da, eu. Cât costă?... Poftiţi-l pe acesta, gratis, persoana care trebuia să vină a dat telefon că are alt program. Bucurie. De unde plecasem de acasă cam nervoşi amândoi. Şi pe acest fond optimist, ne-am prezentat amândoi cu o singură invitaţie, am intrat fără probleme şi m-am plasat pe locul de la parter, pe când lidia a pornit cu curaj spre etaj, în cel mai rău caz acolo se poate sta pe trepte. A avut noroc, a stat foarte comod, iar poziţia de la etaj-dreapta e mai indicată, de acolo se vede bine întreaga orchestră, ceea ce constatasem încă de ieri...

Aceeaşi orchestră de aseară, Residentie Orkest /filarmonica din Haga, care în astă seară şi-a dat adevărata măsură, strălucind de la un capăt la altul. Acelaşi dirijor, Christian Badea, care a evoluat magistral, aşa încât la sfârşitul serii devenisem din toată inima fanul său necondiţionat.  Nu prea des am asistat la un succes atât de net.

Deschiderea Festivalului Enescu, 1 septembrie 2011

Deschiderea Festivalului Enescu.

Printr-o fericită întâmplare, am reuşit sî iau parte la concertul din seara de deschidere a Festivalului, aflat la a douăzecea ediţie, la Sala Palatului. Sala aproape plină, inclusiv balcoanele. În timpul concertului am observat că  anumite elemente din structuta bolţii marii săli au fost bandajate cu o pânză albă, probabil se încearcă astfel augmentarea sonoriţii sălii, aflată de când se ştie în suferinţă.

Marea orchestră din Haga, în jur de 100 intrumentişti, care şi-au dat măsura virtuozităţii mai ales în partea a doua a serii, cu nenumărate episoade solistice. Dirijor Christian Badea. În program Enescu, Simfonia Nr.1 ]n Mi bemol major şi Şostakovici, Simfonia Nr.10 în Mi minor.

 Discursuri inaugurale: Ioan Holender - despre supravieţuirea eroică a Festivalului în vreme de criză, în timpuri când toate relaţiile interumane se reduc la bani, la imagine cu orice preţ. Apoi Andrei Pleşu, care a depăşit cu aplomb proba de mare dificultate pentru gabaritul dsale, aceea a strecurării printre scaunele instrumentiştilor. Rezum, din lipsă de spaţiu: un discurs elegant, căci AP are şi idei, unele personale, dar mai presus de asta are stil. Reţine atenţia auditoriului/cititorului.

ion lazu: Al paisprezecelea sonet. Fotografii din Albumul Pietre

Ion Lazu: Nesăratul

Ai pus în toate sare cât se cere

Ştiind cât este ea de necesară

Şi-s luni şi ani de când aştepţi să-apară

Cu lauda, râvnită în tăcere.

N-ai vrut măriri, n-ai adunat avere

Cum fac ceilalţi din neam şi de pe-afară,

Fiind formula sacr-milenară

Cu sârg dorită pân-ce omul piere...

De tine nu vorbesc, te-au dat la spate,

Eşti insipid şi şters din cale-afară

Sau spun: „El de tipic nu se dezbară

Şi-n tot ce face, vai! ce nesărat e!”

Ia să trânteşti o glumă... nesărată:

Cad toţi în brânci... A ta e lumea toată!

27 august 2011