30 august: Al. Protopopescu, n. 30 aug. 1942 - d. 20 oct. 1994

       

Fiu al unui profesor din Fălticeni, termină liceul în 1960, Filologia ieşeană în 1965 şi va fi preparator la Institutul Pedagogic din Constanţa, iar după 2 ani, redactor la nou înfiinţata revistă Tomis, 1967-1974, după care va fi bibliotecar la biblioteca judeţeană Constanţa şi câţiva ani profesor. Eliminarea de la revista Tomis l-a marcat pe fragilul poet, care s-a dedat unei vieţi dezordonate, sfârşind prematur, printre declasaţii boemei bucureştene, 1994. În 1978 îşi luase un doctorat în filologie cu Romanul psihologic românesc, dovedind remarcabile calităţi de interpret al fenomenului literar.

A debutat cu poezii în Iaşul literar, 1960, iar în volum cu Exilul imaginar, 1968, după care s-a desfăşurat mai ales în critică literară şi eseistică. Volumul şi esenţa, 1973, adună mare parte din cronicile literare privind literatura momentului. Serialul de dialog cu Cornel Regman a apărut în Tomis şi a fost reluat de mai vârstnicul critic într-un volum ulterior.

Alex. Ştefănescu  priveşte cu interes, deşi oarecum amuzat prestaţia poetică a lui A. P., găsindu-i „graţie şi bravadă", ceva între Labiş şi Dinescu; cronicile literare i se par compozite, nesigure ca abordare exegetică, impresionat totuşi de secţiunea despre Istoria Ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, vădind neaşteptate resurse  interpretative. Performant i se arată a fi studiul monografic despre romanul psihologic românesc. Marian Popa îl numeşte poet graţios zvăpăiat şi nu ia în serios decât prestaţia din studiul monografic, cu bune analize pentru autori ca Rebreanu, Camil Petrescu, H. P. Bengescu, Gib Mihăescu, Anton Holban, Eliade, M. Bleker, Mihail Sebastiasn, Felix Aderca. În Istoria sa, N. Manolescu îl citează cu temei în privinţa lui M. Bleker, a lui Gib Mihăescu şi a lui Al. Ivasiuc.

Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/alexandru_protopopescu

Poezia zilei, Al. Protopopescu

Întoarcerea

Acum se bat la maşină poeziile mele

Şi toate dactilografele tinere visează,

Eu mă întorc bătrân călcând pe pământ

Umbra unui rotitor băiat în ipostază.

Acum urăsc puţin înfăţişarea pe care-o port,

Desenu-absurd şi vechi de pe sacou

Şi-n somn ating fereastra părintească de susţinere,

Cu chipul iluzoriu de erou...

Mă trage luna-n munţii mei să mă ridic,

Nu mă potrivesc cu oamenii de lângă mare,

Nu mă potrivesc cu viclenia de a prinde peşti

Fiindcă nu mă potrivesc cu nimic.

Ajung acasă singur în crucea dimineţii,

Zărind cum ard pe faţa pământului bostanii,

Dar nu pot adormi, cobor în curte

Şi prind sticleţi cu vălul de mireasă-al mamii...

Adaos

Eu care mişc în toamnă această apă fumurie,

De o voinţă oarbă adus şi-ntunecat

La paznicul de lacuri noaptea sub fereastră,

Visez o flacără la gura puştii de vânat.

Afară viscolu-mi smuceşte din pripoane barca,

Păzeşte-o, Doamne, răstignită de pământ,

Să se trezească dimineaţa şi să plece

Copilul roş’ pe care-l port în gând.

Încolo nu mai are importanţă

Deliru-acesta înstelat venind,

Eu voi muri în pata de lumină

Pe care-o lasă luna răsărind.

(Ambele poezii sunt preluate prin de-acum celebra tehnică copy-paste din articolul lui Alex. Ştefănescu din Rom. lit.)

N.B.: Pe scriitorul de astăzi l-am întâlnit în compania lui Cornel Regman, probabil întâlnirea este relatată în Scene din viaţa literară, 2007. Peste ani, am pus o placă memorială pentru câţiva scriitori, toţi dispăruţi prea curând, printre care şi Al. Protopopescu.

Alţi scriitori:

Augustin Z. N. Pop, n. 1910

D. Matală, n. 1936

Gelu Vlaşin, n. 1966

31 august: Radu Petrescu, n. 31 aug. 1927 - d. 1 febr. 1982

  

         

Bucureştean prin naştere, dintr-o familie de funcţionari, începe şcoala primară în Capitală dar o termină la Târgovişte, unde părinţii se mutaseră în 1936. Va urma liceul Ienăchiţă Văcărescu, 1938-1946, după care se va înscrie la Litere în Bucureşti, cu licenţa în 1951. În 1942 rămăsese orfan de tată. În 1944, ca licean, începe să scrie un jurnal; se adună cu alţi adolescenţi într-un cerc literar care mai târziu va fi cunoscut ca Şcoala de la Târgovişte,  cuprinzându-i pe Mircea Horia Simionescu, Tudor Ţopa şi căreia îi este atribuit şi Alexandru George. Din 1951 devine profesor la Petriş-Bistriţa, strămutat în perioada 1953-1954 la Prundul Bârgăului, după care va renunţa la profesorat, revenind în Bucureşti şi angajându-se la Institutul de Statistică 1955-56, de unde trece ca bibliograf la Institutul hortiviticol Băneasa, până în 1967.

Debutând cu poezii ca licean, va renunţa peste 2-3 ani, căci se dedică lucrului la jurnalul său, care îl va face cândva celebru, considerat în final drept unul dintre cei mai mari diarişti dar şi prozatori ai vremii sale. Retras, modest îmbrăcat,  dificil de abordat, dar conştient de înzestrarea sa,  foarte citit, cu acces la literatura franceză şi engleză parcurse în original, la curent cu marile mişcări înnoitoare din literatura vest-europeană, cărţile sale, pe întinse porţiuni cu text inadmisibil pentru cenzură,  nu au apărut nicidecum în ordinea în care au fost scrise. Mai corect ar fi să afirmăm că îşi scria romanele în paralel cu ţinerea asiduă a jurnalului şi că însăşi substanţa diaristică este aglutinată în textura romanescă, în acelaşi timp, scrierea romanelor devenea subiectul atenţiei sale speciale în notaţiile diaristice - o formulă pe care a perfectat-o în deplină cunoştinţă de cauză şi care l-a consacrat.

A făcut o impresie deosebită în momentul apariţiei sale Matei Iliescu, un roman de dragoste, nicidecum anecdotic, ci având în centru descrierea perechii arhetipale, într-o relaţie romantică, consemnând apropierea, plenitudinea, destinderea-oboseala în iubire şi declinul acesteia. Îmbinând în mod singular virtuţile finului analist cu cele ale eseistului, proza lui Radu Petrescu, mare iubitor al artelor plastice - al picturii cu predilecţie (el însuşi practicând arta penelului), cu ceva din maniera admiratului Th. Pallady, ieşită la lumină integral abia la decenii după dispariţia fizică a autorului, a constituit un punct de plecare al tinerilor care intrau în literatură ca „generaţia optzecistă”. De reţinut chiar faptul că ştafeta a putut fi transmisă nemijlocit unor aspiranţi precum Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun şi Mircea Nedelciu, de la care aceştia s-au revendicat mai apoi.

N. Manolescu vede în R.P. un autor cu deosebire interesant, un stilist perfect. "Roman admirabil", Matei Iliescu este "romanul unei iniţieri erotice şi, în acelaşi timp, romanul naşterii şi morţii unei iubiri". Un rafinat analist, "analiza devine palpabilă, ca şi cum sufletul ar fi atins delicat cu vârful degetului...". Se fac trimiteri la Turgheniev, Hamsun şi Ibrăileanu, cu Adela sa. Gesturile şi trăirile celor doi  "au înscrise în ele, ca într-un filigran, un plan mai adânc...". Diaristica autorului este "un jurnal al vieţii interioare", "o foaie de temperatură morală". La finalul prezentării, se întrevede o creştere a receptării operei lui Radu Petrescu, chiar prin comparaţie cu Marin Preda, "dată fiind natura intelectuală şi elitistă a prozei sale".

La pol exact opus, ca în atâtea cazuri, se plasează receptarea lui Marian Popa, care punând în discuţie aceleaşi teme ale autorului discutat, găseşte de fiecare dată aspecte grav imputabile, la sfârşitul articolului despre R. P. rămânem cu imaginea unui scrib care nu s-a ocupat decât de banalităţile vieţii, trăite în regim de  mediocritate, iar romenele sale (Matei Iliescu mai ales) nu ar putea fi considerate reuşite decât ca o glumă, şi aceasta tot mediocră.

În ce mă priveşte,  pe la sfârşitul anilor 70 şi după aceea am căutat mereu prin librării şi biblioteci cărţile lui Radu Petrescu, autor apărut ca din senin. Când le obţineam, consideram asta ca un noroc personal. Practic nu-mi dau seama dacă există un alt scriitor român contemporan pe care să-l fi citit cu asemenea asiduitate şi cu enorm câştig formativ. S-a întâmplat să pierd în autobuz Părul Berenicei şi asta a echivalat cu o mică dramă. Am făcut imposibilul să obţin un alt exemplar, pentru ca lucrurile să reintre în normal. Oricum, a fost scriitorul meu preferat în anii optzeci. Nu sunt curios să aflu ce impresie mi-ar face astăzi reluarea acelor lecturi (cu sublinieri dezlănţuite, vezi-bine), dar ştiu cât de importante au fost pentru mine, care începusem să scriu proză şi în paralel ţineam un jurnal.

Opera literară: Matei Iliescu, roman, (1970);  Proze. Didactica nova. Sinuciderea din Gradina Botanica. Jurnal. In Efes,  1971; O singură vârstă, (1975); Ce se vede, (1979); Ocheanul întors (1977); Părul Berenicei (1982);  Meteorologia lecturii (1982); A treia dimensiune (1984); Catalogul mişcărilor mele zilnice (1999);Ocheanul întors (Caiet jurnal, 1956), (2001); Prizonier al provizoratului (Jurnal 1957-1970), (2002)

Citeşte mai mult:  http://www.revista22.ro/articol.php?id=10706

 http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Petrescu

http://www.autorii.com/scriitori/radu-petrescu/

Poezia zilei - Ion Lazu: Sonetele verii

Carrara  

Lui Mihai Nenoiu

Ay! Coala de hârtie-i mult profană,

Pe dânsa scrii şi ştergi a zecea oară

Cuvinte proslăvind ori de ocară

Cum îți dictează firea cea mundană...

Nu-i un altar şi nu e vreo icoană,

Ci loc de trecere... Şi-o largă scară

Pe care-ntr-una urcă şi coboară

O lume de cuvinte, calpă, vană...

Ay, coala de hârtie nu-i ca rara

Marmoră albă, cu textură fermă,

Unde se scrie gloria eternă,

Cum e faimoasa piatră de Carrara.

Ci când în marmoră-ai săpat cuvântul,

Nu-l mai astupă colbul, Timpul, Vântul...

28 august 2011.

Poezia zilei: Mihai Nenoiu, n. 31 aug.1937

I

Prea mult adâncă, marea ne cuprinde,

Prea-nalt adâncul cerul ne-nfășoară,

prea mută peste toate se întinde

Privirea înăuntru și-n afară.

Se pierde-n urmă lumea fără nume

Și stelele se rătăcesc în ceruri,

Din gândurile noastre facem turme

Închise-n călimara cu cerneluri

Din care se revarsă mări prelinse

La țărmul fiecăruia din noi,

Cu porturi liniștite și întinse,

În care să plutim cu umeri goi

Spre lumile cu felinare-aprinse

Și oameni numărați doi câte doi

(2 aug. 1997)

Catrene pentru Laura

4.

În faldul nopții-mi învelesc păcatul,

În leagăn blond mă-npodobesc cu tine,

O boare de parfum îmi este patul

Și tremură lumina ce ne ține

În palma desfăcută, încă trează,

Cu cinci inele prefăcute-n rouă

Pe vârful dorului, unde veghează

A lumii taine, două câte două.

Și mă trezesc din vis, a câta oară,

Când cerul cu lumină se împarte,

Când dorul pentru tine vrea să doară

Și iau din viața asta doar o parte.