Ion Lazu: O tripletă de aur

Sergiu Cioiu – Poezia – Marin Sorescu

Aseară, la Sala Ion Băieșu a Muzeului Literaturii Române, din Calea Griviței Nr. 64 – o sală pe care  o cunoșteam încă din perioada 1961-1970, căci acolo ființa Comitetul Geologic dar și Intreprinderea de Prospecțiuni Geologice unde fusesem repartizat la absolvirea Universității, Facultatea de Geologie-Geografie… – a avut loc un extraordinar recital din poezia bulzeșteanului de geniu Marin Sorescu –  recital susținut cu brio de cel mai mare recitator al scenei românești, după Ludovic Antal – l-am numit fără ezitare pe actorul Sergiu Cioiu. Mă încumet să folosesc aceste înalte calificative după ce am ascultat, de-a lungul a vreo 5 decenii, cu un interes și o perseverență de care nu am a mă reșina, pe actorii de frunte ai scenei bucureștene: la radio, la televiziune, în foarte multe săli de teatru sau pe la casele de cultură din cartierele bucureștene. Ca să dau o idee despre actorii recitatori pe care i-am ascultat ”în direct”, voi numi doar câțiva: George Storin, George Vraca, Emil Botta, Costache Antoniu, Al. Giugaru, N. Gărdescu, Ștefan Ciubotărașu, Ludovic Antal, Cristina Tacoi, Adrian Pintea, Ion Caramitru, Florin Zamfirescu și câți și câți alții… Despre câteva prestații excepționale am notat în Jurnalele mele, dintre care unele publicate iar altele încă în manuscris, așteptându-și rândul…

Or, actorul Sergiu Cioiu ”care-i și întrece”, după cum deja am afirmat, și-a făcut din recitarea poeților români clasici și contemporani o profesiune de credință. Fac parte, de aceea, împreună cu Lidia, dintre ascultătorii devotați, pe cât de entuziaști ai Maestrului Cioiu. I-am și spus-o prin viu grai, căci viața a aranjat în așa fel lucrurile că ne-am cunoscut bine ca oameni și ne-am împrietenit.

De data aceasta recitatorul s-a orientat spre poeziile în vers clasic ale lui Marin Sorescu, vreau să spun spre sonetele acestuia, pe care le-a recitat cu o implicare extremă, într-un acompaniament muzical de mare rafinament. Și se întâmplă acest lucru de tot minunat: actorul vorbește, se mișcă, exclamă, gesticulează, toate într-o perfectă armonie și adecvare, vrăjindu-i pe spectatori, care nu mai pot alege între rostire, incantație, – o spunere totală, care năzuiește spre acea stare de grație în care ascultătorul este pe deplin vrăjit, smuls din context și ridicat în sferele înalte ale artei.

Aplauze, ovații, la sfârșitul fiecărei poezii. Și încă un sonet, încă o ridicare din contingent, către înaltele stele…