28 noiembrie: Eugen Negrici, n. 28 nov. 1941

    

Din Rm Vâlcea, fiu al unui ofiţer, viitorul estetician a făcut liceul din urbea natală, absolvit în 1957, apoi filologia din Bucureşti, cu licenţa în 1964, după care a urmat o carieră universitară la Craiova, pînă la nivelul de decan. După 1990 a fost doi ani directorul editurii Eminescu, apoi profesor la Filologia de la Universitatea din Bucureşti. Preocupat de devenirea literaturii şi a culturii în general, a început prin a-i studia pe cronicari şi întemeietorii culturii noastre. Antim Ivireanu, Grigore Ureche, Miron Costin, s-a ocupat de evoluţia limbii literare, dând studii de mare subtilitate, privind "expresivitatea involuntară". De fiecare dată studiile sale dovedesc o deosebită putere de pătrundere a lucrurilor, abordări originale, inspirate, cu norocoase intuiţii privind esenţa fenomenelor lingvistice, de evoluţie, de creativitate şi cultură. Treptat, după elucidarea preliminariilor literare româneşti, s-a aplecat asupra stării de fapt, actuale, a literaturii de după al doilea război. O radiografiere a perioadei proletcultiste, studii despre marii literaţi ai Postbelicului şi de curând o privire de ansamblu asupra "iluziilor literaturii române", o carte care a stârnit vii discuţii, căci este o punere în abis a destinului literaturii române din ultima jumătate de veac, considerată un demers constituit din prea multe eşecuri sau semieşecuri care nu salvează situaţia de ansamblu a literaturii noastre. Iată o frază din cronica lui Alex. Ştefănescu: "Iluziile literaturii române reprezintă, poate, pentru Eugen Negrici forma sa de defulare, revanşa furibundă pe care şi-o ia pentru miile de ore în care a trebuit să fie un cititor solemn, în loc să meargă liber, cu părul în vânt, la vânătoare. " Citiţi tot articolul:  http://www.romlit.ro/eugen_negrici_se_neal

Strălucit teoretician şi eseist, dar şi stilist fără egal printre colegii de critică şi exegeză, cu o scriitură  de cel mai înalt nivel, invidiabilă, fluidă, limpede; perseverent, pătrunzător, aplicat, nu ia nimic în uşor, ci duce cercetarea până la ultimele consecinţe, fie ele şi negative. Nu vorbeşte niciodată "pe deasupra", ci în diverse întâlniri publice altfel ocazionale, dă citire unor texte îndelung elaborate, după cercetarea textelor/autorului în discuţie. Când subiectul analizei este un autor, nu se poate să nu-i scoată în evidenţă absolut toate calităţile literare, virtuţile stilistice, virtualităţile, aşa încât a putut surprinde pe cei care îi urmăresc demersul exegetic concluzia negativistă cu privire la chiar sensul literaturii din România ultimelor decenii. O carte incitantă, care pune pe gânduri şi poate descuraja doar pe scriitorii care nu-şi păstrează cumpătul, în această patetică "bătălie pierdută".

 

Opera literară: Antim. Logos şi personalitate, Bucureşti, 1971; Naraţiunea în cronicile lui Gr. Ureche şi Miron Costin, Bucureşti, 1972; Expresivitatea involuntară, Bucureşti, 1977; Figura spiritului creator, Bucureşti, 1978; Istoria limbii române literare, Craiova, 1979; Imanenţa literaturii, Bucureşti, 1981; Introducere în poezia contemporană, Bucureşti, 1985; Sistematica poeziei, Bucureşti, 1988; Poezia medievală în limba română, Craiova, 1996; Literatura română sub comunism. Proza, Bucureşti, 2002; Literatura română sub comunism. Poezia, I, Bucureşti, 2003; Iluziile literaturii române, Bucureşti, 2008. 

Antologii:  Poezia unei religii politice. Patru decenii de agitaţie şi propagandă, introducerea editorului, Bucureşti, 1995.

 

Citiţi mai mult: http://www.crispedia.ro/Eugen_Negrici

 http://www.autorii.com/scriitori/eugen-negrici/

http://revistaramuri.ro/index.php?id=1899&editie=69&autor=de%20Gabriela%20Gheorghi%BAor

 

 

  

Cornel Regman, n. 28 nov. 1919 - d. 14 iulie

1999.

 

   

De fel din comuna Daneş, lângă Sighişoara, şi-a făcut liceul la Cluj, unde a început Literele şi Filosofia, dar continuând la Sibiu, căci Universitatea s-a strămutat pentru perioada cedării Ardealului de Nord. Cerchist notoriu, prieten pe toată viaţa cu Radu Stanca, Ion Negoiţescu, I. D. Sârbu, Nicolae Balotă, Ştefan Augustin Doinaş şi Ioanichie Olteanu. Sprijinindu-se pe ajutorul lor şi sprijinindu-i pe fiecare în parte, după puteri, în restriştea vremurilor staliniste.

Profesor, cercetător, redactor, s-a strămutat la Bucureşti în 1955. Licenţa în 1942, iar doctoratul abia în 1973, cu teza Ion Agârbiceanu şi demonii. Alte studii substanţiale, despre ardelenii Pavel Dan, Titus Popovici, ca şi despre mari scriitori: Mihail Sadoveanu, Marin Sorescu. Ca şi despre colegi de generaţie: Geo Dumitrescu, Şt. Aug. Doinaş, Emil Botta, C-tin Ţoiu, Şt. Bănulescu. Specializat în cronici literare, foiletoane, cu rubrici permanente la marile reviste literare ale vremii. Mereu despre cărţi recent apărute, dar şi despre cronicile cu privire la aceste cărţi. Stil foarte personal, vizând valoarea literară intrinsecă, cu accent pe împlinirile ori minusurile stilistice. Nu doar detaşat de actanţii momentului, ci şi ironic-maliţios adesea, a stârnit antipatii, pe care le contracara imediat cu note pamfletare, înviorate de calambururi şi aluzii culturale. Confluenţe literare, Cărţi, autori, tendinţe, Cică nişte cronicari..., sunt culegerile de cronici care l-au făcut cunoscut şi l-au impus. Un critic literar vigilent, mereu la datorie, niciodată complezent, pe cât de urban în abordările sale.

Jurnalul meu literar de după 1979, din care unele fragmente au apărut în Scene din viaţa literară, este înţesat de referiri la Cornel Regman, pe care nu mai ştiu bine în ce împrejurare l-am cunoscut. Era însă permisiv cu actanţii, fie ei şi debutanţi, mereu afabil, nesofisticat. În lumea literară se simţea precum peştele în apă, cu sublinierea că înţelegea să-i lase şi pe alţi "catindaţi" să-şi încerce norocul. De o urbanitate desăvârşită, neprezumpţios, mereu calm, lipsit de inprevizibile reacţii. N-ai fi bănuit ce fel de om (cumsecade!) sălăşluieşte în domnul cam ţeapăn  din faţa ta.  Dar acceptându-te în anturajul său, cât anume te lăsa să afli din taina sa de om?

 

 

http://www.autorii.com/scriitori/cornel-regman/

 

Ion Lazu: Evocare Cornel Regman.

Băbenilor-Ungureni, comuna de oieri transhumanţi a lui Dragoş Vrânceanu, de la confluenţa Luncavăţului cu Oltul, le-a urmat, în campania din vara lui ’79 satul Sticlărie din Goranu, o comună suburbană a Râmnicului Vâlcea, situată pe celălalt mal, estic, al Oltului. Practic în ultimii vreo zece ani lucrasem mai  cu seamă în judeţul Vâlcea şi în judeţele limitrofe, aşa că îmi făcusem în reşedinţa vâlceană câţiva prieteni cu preocupări literare şi nu lipseam de la activităţile culturale mai importante din timpul verilor. La una dintre aceste acţiuni, poate chiar lansarea cenaclului literar judeţean „Dragoş Vrânceanu – Casa de sub pădure”, cu participarea câtorva invitaţi de marcă din Bucureşti, aveam să-l revăd pe Cornel Regman, cu care mă întâlnisem de câteva ori în Bucureşti. Era de data asta însoţit de soţia sa, doamna Zorina, care a făcut o impresie extraordinară participanţilor, cu deosebire tinerelor care se învârteau în lumea culturală a Vâlcii: poete, pictoriţe, actriţe la trupa de teatru a Casei de cultură judeţene, care în zilele respective au roit pur şi simplu în jurul soţiei criticului, numind-o marea doamnă a evenimentului în desfăşurare, şi încercând să-i reţină atenţia cu recitări, cântece, etc. Jindul după capitală? Un subterfugiu pentru a se exhiba în faţa întregului grup? Prezenţa regizoarei de film Malvina Urşianu, care se menţinea în espectativă? Nu stau să descâlcesc dedesubturile acestui comportament pe muchie de cuţit al tinerelor în chestiune. Din grupul de la Bucureşti i-am reţinut pe Paul Anghel (soţia sa, regizoarea Malvina Urşianu este de fel din Guşoieni, lângă Drăgăşani, deci vâlceancă), pe Ilie Purcaru, freneticul reporter, el însuşi de provenienţă vâlceană, pe George Ţărnea, născut la Şirineasa, comuna de lângă Băbeni, însă, din ce-mi spunea doamna Pia, care din izolarea Brebenilor-Români se părea că le ştie pe toate, fiul unei familii de basarabeni, învăţători dacă nu cumva agronomi, refugiaţi în 1944, ca şi ai mei. Să fi fost printre participanţi şi Dragoş Serafim, medic de profesie, nepot şi fin al lui Dragoş Vrânceanu, tânăr prozator în plină afirmare? N-aş şti să spun, după atâţia ani. Întâlniri la librăria mare din centrul urbei, alta la Liceul Lahovari, o întâlnire la biblioteca judeţeană Antim Ivireanu, al cărui director era pe-atunci foarte activul prof. de literatură Ioan St. Lazăr, poet el însuşi şi folclorist cu larg orizont de cuprindere. Biblioteca judeţeană etala într-o expoziţie tematică o vastă donaţie de carte Dragoş Vrânceanu, foarte multe exemplare având preţioase autografe primite de reputatul poet. S-au rostit emoţionante alocuţiuni, excelând ca de fiecare dată Ilie Purcaru, un fel de fac-totum când era vorba de treburi culturale la nivel judeţean. Aveam bănuiala că reporterul, mereu pe fază şi eficient, se va fi aflat şi în spatele unor acţiuni care au produs, la momentul respectiv, o mare emoţie printre localnici, căci, folosindu-se de relaţiile antebelice ale lui Dragoş Vrânceanu, mijlocise nişte deplasări în Italia ale formaţiei folclorice din Băbenii-Ungureni, poate şi din alte localităţi ale oierilor vâlceni, precum Vaideeni, Polovragi. Am întâlnit în Băbeni oameni care erau încântaţi la culme, mândri de a fi consăteni cu poetul D.V., recunoscători acestuia şi convinşi în sinea lor de puterile aproape nelimitate ale poeţilor. M-am ferit cu dinadins să-i clintesc din ferma lor convingere că aşa stau lucrurile.

Nu-mi aduc aminte ca dl Cornel Regman să fi luat cuvântul cu prilejul deschiderii cenaclului, nu părea omul care să se expună când îşi dădea seama că alţii ţin neapărat să o facă. A urmat o zi de excursie la Mănăstirea Bistriţa şi la Arnota, poate şi la Horezu, nu mai ştiu bine. În orice caz, nişte locuri cunoscute mie, bătute cu pasul în campaniile mele. Mi-a făcut plăcare să le spun celor din preajmă unele lucruri nu la îndemâna oricui. Erau peşteri, erau izvoare carstice spectaculoase, atâtea alte lucruri care pot stârni interesul. Iar dl Cornel Regman se dovedea atent la tot ce se întâmpla în jurul său. De fapt şi în timpul întâlnirilor noastre de la Bucureşti, de cele mai multe ori chiar la restaurantul scriitorilor, de câte ori treceam să-l salut, imediat mă invita la masă, fie că era singur, fie că era în compania lui Nicolae Carandino, a lui Mihai Şora, a lui Ion Sofia Manolescu sau a lui Gh. Grigurcu sau Al. Protopopescu.

Mă gândesc bine şi îmi e foarte greu să găsesc un alt intelectual care să-i semene în comportament. Sobru, reţinut, fără zâmbete de circumstanţă, fără efuziuni şi gesturi factice, ai fi zis că nu vei trece niciodată de salutul protocolar al acestui domn înalt, palid, cu nas foarte lung – un subiect la îndemâna caricaturiştilor, care preferă liniile simple, simplificându-le şi mai mult. Sunt oameni care ţin să afli imediat că ei au un statut privilegiat, aceştia se lasă greu abordaţi, iar dacă totuşi ai ajuns în proximitatea lor, par să guste cu îndelungi delicii postura ta de solicitant, timiditatea care te paralizează în astfel de situaţii. Nimic mai străin de dl Cornel Regman. Imediat stabilea contactul cu comesenii, spunea ceva, făcea o scurtă remarcă, întreba, aştepta răspunsul. Mai simplu spus, profita de orice împrejurare pentru a se informa. Prea puţine lucruri despre mine aş fi îndrăznit să-i spun. Cu atât mai puţin să-l întreb din viaţa sa personală. Şi atunci vorbeam despre cărţi şi reviste, despre articolele citite, despre evenimentele literar-culturale, despre scenele la care luasem parte. Nu ştiu pe altcineva care să dovedească un mai real şi insaţiabil interes pentru toate acestea: cărţi şi literaţi. S-ar fi zis că e împotriva uzanţei ca reputatul critic, rodat la şcoala înaltă a Cercului literar, în preajma marelui Blaga, să-l asculte pe un debutant ca mine dându-şi cu părerea despre cărţile citite în ultima campanie, româneşti sau în traducere, poezii, romane, eseuri, în devălmăşie. C.R. asculta cu o atenţie totală, cu deplină solicitudine şi seriozitate; nu i se părea că e în pierdere, că iroseşte timp preţios, ci te asculta vorbind de parcă ar fi citit o cronică, însă rezervându-şi dreptul să-şi spună opinia alcândva, în alte condiţii. Setos de informaţie, atent la opţiuni, la opinii oricât de disjuncte. Nimic doctoral în ceea ce el însuşi spunea în astfel de ocazii. Îţi comunica impresia la lectura cutărei cărţi pe care o avea în lucru şi conchidea: „ cartea asta îmi face bube pe creier, iar cronica o să iasă cum o să iasă.” Nu ţinea să acrediteze ideea că el e omul cu pâinea şi cuţitul în literatura vremii, ci făcea doar observaţia că toţi scriitorii vor să le proclami în gura mare marele talent, chiar să-i numeşti geniali, de ce nu? Să dea dl Regman semne de plictiseală, la mijlocul unei discuţii? Să conteste susţinerile convivilor, să ricaneze din două în două fraze, cum se obişnuieşte în lumea literară, ferit-a sfântul! Când colegii mei de generaţie, unii dintre ei talentaţi, ce-i drept, însă destui alţii fără o bază solidă, fără lecturi temeinice, nu aveau răbdare să asculte o opinie a altcuiva, retezându-ţi din scurt demonstraţia, neînstare să se gândască decât la năzărelile proprii (nu cumva o să iasă o poezie din asta?) sau dacă nu, atunci atenţi la intrigi şi deriziuni -, atitudinea coparticipativă, solicitudinea şi până la urmă generozitatea lui C.R., dincolo de urbanitatea lui ca de pe altă lume, parcă inventată anume, mă răscumpăra de toate amărăciunile pe care mi le pricinuiau contactele cu lumea literară. Iar faimoasele calambururi ale criticului, unele savuroase, toate foarte ascuţite, memorabile, reluate de convivi, devenite un fel de folclor al breslei, puneau un accent cu deosebire uman prestaţiei lui C.R. şi făceau sarea şi piperul întâlnirilor cu domnia-sa. Abia după Decembrie a avut îndrazneala să le adune într-un volum, altfel bine primit, azi intruvabil – căci „reflexiile şi reflexele” respective erau pentru acele vremuri un fel de a te juca cu focul. Ele atrăgeau atenţia asupra altei laturi mai greu de sesizat a firii sale cu multe faţete: caracterul ludic, plăcerea jocului lexical, care a răzbătut până şi în titlul uneia dintre culegerile sale de critice: Cică nişte cronicari... Iar pamfletele sale, care îl făcuseră de temut printre confraţi, dincolo de afirmarea opiniilor personale, diferite de ale preopinentului, ţineau să instituie o relativizare a lucrurilor, acreditând ideea că nici o interpretare, oricât de la obiect, nu trebuie considerată ca ultima şi infailibilă, exclusivă şi bătută în cuie.

Având personalitate, C.R, era un om surprinzător, nu lesne de dibuit, interesant şi delectabil în atitudinile sale inedite. Cronicile sale erau însă limpezi, tranşante, nu trăgeau în mai multe părţi, cum se mai obişnuieşte. Prezent în presa literară, nu se grăbea să-şi adune cronicile în volum, o făcea destul de rar şi cu acribie, titlul Selecţie din selecţie fiind edificator în acest sens. S-a ocupat şi de lucrări de tip monografic, dând la început prioritate scriitorilor ardeleni: Pavel Dan, Ion Agârbiceanu, dar extinzându-şi apoi aria de investigaţie.

Un context mai mult decât onorant pentru mine, întâlnirile cu C.R. şi prietenii săi. Aşa se face că la un moment dat, însă de fapt foarte târziu, după cunoştinţă de un deceniu cu Cornel Regman, am îndrăznit să-i înmânez manuscrisul volumului meu de poezii, depus cu ani în urmă la Eminescu şi care era amânat la nesfârşit. Mai întâi sub un pretext destul de plauzibil: nu puteai să apari cu două cărţi în acelaşi an, la aceeaşi editură...Ce se întâmplă? La vreun an după depunerea poeziilor, în aşteptarea apariţiei volumului în care îmi pusesem toate nădejdile mele de poet, am început să scriu proze scurte şi chiar am depus, la aceeaşi editură, căci nu prea aveai de ales, un volum de proze care a fost bine primit în redacţie şi a apărut în anul următor: Ningea în ochii ei albaştri, 1970. În 1971 mi-a apărut o nouă carte de proză, micul roman Despre vii, numai bine. Mă resemnam cu amânarea apariţiei poeziilor. După care lucrurile au... îngheţat: nimic din ce duceam la redacţii nu părea să mai răspundă exigenţelor. Cauza acestei răsturnări de situaţie am aflat-o doar din întâmplare: la Europa Liberă se vorbise elogios despre curajul cu care descriam realităţile din ţară. Abia în 1978 mi-a apărut la Cartea Românească, graţie curajului lui Mircea Ciobanu, cartea de povestiri Blana de viezure. Însă cei de la Eminescu păreau să nu mă fi scos de pe lista neagră. A venit însă, în mod salutar, referatul pozitiv al lui Cornel Regman şi aşa se face că în 1981, după aşteptare de 13 ani, apărea volumul de poezii, numit de aceea Muzeul Poetului. Se făceau trimiteri la Arghezi, la Blaga. Iar regretul meu, dacă este să vorbesc şi despre un regret într-o poveste cu final fericit, este că acel text decisiv pentru soarta poeziilor mele nu a apărut şi în revistă, autorul, din motive care îmi scapă, nu l-a publicat, cum se obişnuia în astfel de cazuri.

Nu l-am căutat niciodată la redacţia Vieţii Româneşti, unde ştiam că lucrează, aveam pudoarea să nu abuzez de simpatia pe care mi-o arătase. Îl întâlneam însă pe critic uneori prin Piaţa Romană sau pe bulevardul Dacia, căci am înţeles că făcea perpedes drumul din strada Galaţi până la redacţie. Probabil inima îi făcea feste şi se impunea mişcarea pe jos... A fost nevoie în ultimă instanţă de o intervenţie pe cord deschis – cu care ocazie C.R., transilvănean de pe Târnave, s-a dat pe mâna unor medici în care avea mare încredere, din Tg. Mureş. Operaţia a reuşit, iar C.R., recunoscător acelor mari specialişti, îi lăuda cu toate ocaziile.

Afinităţi elective, li s-a spus. De aceea nu am temeiuri să regret că am ratat destule ocazii de a mă apropia de unii scriitori importanţi ai vremii, pentru simplul fapt că nu aveam o bază comună de idei, aspiraţii, opţiuni, spre a ne înţelege şi apropia sufleteşte. Pot însă spune că regret faptul că nu am avut curajul să mă apropii mai mult de Cornel Regman, care cred că ar fi agreat aceasta, fiind un om dornic de comuniune spirituală, în căutare de prieteni devotaţi, după ce împrejurări vitrege îl văduviseră de compania cerchiştilor. Spre sfârşitul cunoştinţei noastre, numărul cărţilor mele crescuse în mod decent, iar diferenţa de vârstă dintre actanţi se atenuase ea însăşi, prin acea împrejurare a vieţii care ne face să fim tineri fiecare pe cont propriu şi să ni se pară că îmbătrânim împreună cu toţi cei din jurul nostru... Totuşi, un fel de meschinărie sufletească greu de escamotat din parte-mi, dacă nu pur şi simplu lipsa mea de aplomb în abordarea relaţiilor cu semenii, m-au menţinut în rezervă. Cândva, în primii ani de după revoluţie, militând din toată inima pentru revenirea Basarabiei şi Bucovinei la Patria mumă, am avut bucuria şi surpriza să-l urmez, din mijlocul demonstranţilor pe Cornel Regman aflat împreună cu Corneliu Coposu şi alţi câţiva militanţi de elită, în cuşca grupului Ilaşcu. Regretând o posibilă prietenie, păstrez toate prerogativele celui care crede că ar fi putut-o obţine.

C.R. a fost, ştiu asta, omul unor mari prietenii, în primul rând cu cerchiştii, cu Ion Negoiţescu, Nicolae Balotă, Ştefan Augustin Doinaş, I.D. Sârbu, Radu şi Dominic Stanca, Eta Boeriu etc., cărora le-a făcut proba unui devotament exemplar, în împrejurările cumplite ale prigoanei împotriva intelectualităţii, din primele două decenii de după război. Dar şi cu Dragoş Vrânceanu, cu alţii pe care i-am amintit mai sus. A păstrat legătura cu Lucian Blaga, participând la toate întâlnirile cu marele poet ostracizat, de câte ori acesta descindea în Bucureşti, deşi toate mişcările Poetului erau atent supravegheate de Oblonita instituţie. Cândva, după o reuniune comemorativă Lucian Blaga, (Cornel Regman a conferenţiat despre verbul în poezia lui Blaga, subliniind că poetul a ales în mod programatic formele vorbirii obişnuite, mai expresive, iar nicidecum termeni neologistici sau sofisticaţi), ne-am regăsit simpatetic, pe trotuarul din faţa Conservatorului de pe Ştirbei Vodă cu Zorina şi Cornel Regman, Bianca şi Nicolae Balotă, Cezar Baltag şi Lidia Lazu şi, înainte să ne risipim care încotro, pe străzile din preajma Cişmigiului, am adăstat un scurt răgaz, sub taina serii împrimăvărate, cu spiritele încălzite la lumina evocărilor care îl priviseră pe poetul Nebănuitelor trepte...

 

 

Poezia zilei: Virgil Diaconu, n. 28 nov. 1948 

    

 

 

Trandafir negru           

 

Ea este dezvelită chiar de trupul ei.

O femeie în care cobori seară de seară.

 

Seară de seară în adâncul nopții,

În adâncul acestui trandafir.

 

În adâncul acestui trandafir.,

Care te închide în petalele lui.

 

Desigur, eu vorbesc

Din îmbrățișarea trandafirului negru.

Care petală a strigat că nu sunt aevea?

(din Secol, 2011) 

Fructe secrete

Îmbrăcată sumar,
doar într-o metaforă,
ea aleargă spre mine.

Într-o metaforă atât de lipită de trup
că i se vede zmeura sânilor.

O femeie trece strada direct spre mine.
Un poem se oprește drept în inima mea!

În seara aceasta, în loc de cafea,
voi gusta câteva fructe secrete.

Voi da năvală la zmeură.

ÎNTÂMPINARE

Tu erai sprijinită de propria-ţi frumuseţe

ca de o pajură.

 

Eu veneam plin de pământuri,

de ierburi şi spini,

cu o gălăgie de păsări pe umeri.

Cu un nor de vrăbii,

care intrau în vorbă cu toată lumea.

 

Eu veneam plin de polen şi în căutare de faguri.

 

Eu te priveam din cele patru anotimpuri

aşa cum cineva îşi privise crucea.

 

O, fără vise cădeau fructele pomului!

LOCUIESC ÎNTR-UN CRIN (I)

Înspre tine duc mai multe cărări:

degetele lungi şi de culoarea lămâii,

sânii abia treziţi din somn. Şi cearşafurile

pe care le-ai învolburat toată noaptea.

 Eu locuiesc într-un crin şi tu eşti crinul acela.

 

 

Alţi scriitori:

Jean Bart, n. 28 noiembrie 1874 - d. 12 mai 1933

Dan Tărchilă, n. 1923

T. T. Coşovei, n. 1954 – d. 2014

Dimitrie Stelaru, m. 1971

Martha Bibescu,  n. 28 ianuarie 1889 - d. 28 noiembrie 1973.

Ioana Postelnicu, n. 18 martie 1910 - d. 28 noiembrie 2004.

 

Ion Lazu - De-ale Toamnei

 27 noiembrie: Liviu Rebreanu, n. 27 nov. 1885 - d. 1 sept. 1944.

 

 

Primul născut dintre cei 14 copii ai unui învăţător şi al unei tinere din Beclean, admiratoare de teatru. Se vede că acestă iubire pentru spectacol i s-a transmis fiului, care a avut esenţiale legături cu lumea teatrală: la 13 ani se îndrăgosteşte la culme de o actriţă unguroaică, aflată cu trupa în turneu transilvănean; se va căsători cu o actriţă; va face cronică teatrală, mai ales la începutul carierei şi va scrie numeroase piese de teatru; va fi în câteva rînduri director al Naţionalului din Bucureşti etc.

S-a născut la Târlişua, dar după 4 ani familia se mută la Maieru, unde viitorul scriitor a trăit miracolul copilăriei, adeseori evocat în scrierile sale, până spre sfârşitul vieţii. În 1891 începe şcoala primară, în 1895 va învăţa la gimnaziul grăniceresc de la Năsăud, apoi la Bistriţa. În 1898, îndrăgostit, va scrie "prima şi ultima poezie". În 1900 urmează şcoala de honvezi, iar între 1903 şi 1906 Academia militară Ludoviceum din Budapesta, la sfârşitul căreia va fi sublocotenent la Gyula. După numai 4 ani, demisionează şi revine la Prislop, spre disperarea familiei, care s-ar fi aşteptat la un ajutor din partea ofiţerului. Va fi funcţionar la Vărarea. La cererea de extrădare din partea Ungariei, este arestat, face detenţie la Văcăreşti, apoi la Gyula, eliberat după 6 luni, considerându-se că şi-a ispăşit pedeapsa. 

Încă din şcoala militară, dar mai intens în anii de la Gyula se dedică cititului metodic din mari scriitori europeni, inclusiv din marii ruşi, va face conspecte, traduceri, adaptări, mereu preocupat să-şi însuşească meşteşugul scrisului performant. Stăpânea la perfecţiune limbile maghiară, germană şi franceză, în care a scris în mod curent. De la una dintre surori află despre o crimă petrecută la Prislop şi începe să scrie la tema viitorului roman Ion...

După detenţie, vine la Bucureşti, fără mijloace materiale, trăind din mai nimic şi străduindu-se să pătrundă în lumea literară-culturală a capitalei. Îl vizitase pe Coşbuc, văzut cândva, în copilărie, căci tatăl său fusese prieten cu Poetul. Îi scrie lui Mihail Dragomirescu, acesta îi va publica prima povestire Volbura, în Convorbiri critice, 1909. Va fi redactor la Ordinea, secretar de redacţie la Convorbiri critice, posturi mai curând onorifice. Împreună cu Mihail Sorbul, cumnatul său, înfiinţează în 1910, revista Scena; scrie la Rampa, sub directoratul lui Emil Gârleanu.

Scrie cronici teatrale, traduce din maghiară propriile scrieri, dar şi pe ale confratelui I. Gyula, cu care ucenicise într-ale scrisului. Publică în diferite reviste de prin ţară prozele sale scurte, uneori doar cu mici modificări, sau cu titlul schimbat - din nevoia de bani, de afirmare... Prozele scurte le adună în volume, schimbând uneori doar numele povestirilor şi ordinea din sumar. În 1911 îl găsim secretar literar la Teatrul din Craiova. Acolo se prezintă Fanny Rădulescu, actriţa care începea o carieră dramatică. Cei doi se căsătoresc, Rebreanu o adoptă pe fiica actriţei, Puia Florica.  Nu după mult, actriţei i se reziliază contractul, greutăţile materiale sunt apăsătoare. Abia în 1912 lui Rebreanu îi apare o culegere de proze scurte la Orăştie: Frământări.  În 1916 apare culegerea Golanii, cu prefaţa lui Mihail Dragomirescu.

În 1916, pe vreme de război, fratele Emil, ofiţer în armata austro-ungară, încearcă să treacă graniţa, la Ghimeş, este capturat, judecat pentru dezertare, spionaj şi spânzurat. Scriitorul însuşi, rămas în Bucureşti pe vremea ocupaţiei germane şi colaborând la reviste germane, se ascunde, căci nu renunţase la cetăţenia imperială şi era considerat că s-a sustras mobilizării. Este totuşi arestat în 1918, de germani, dar reuşeşte să evadeze. Ajuns la Iaşi, este tratat cu suspiciune, ca posibil colaboraţionist şi spion. (Un destin de roman senzaţional, din cauza vremurilor amarnice, iar nicidecum din cauza firii aventuriste a scriitorului, mai curînd rezervat, cu ceva nemţesc în comportament...). Toate aceste frământări şi amarăciuni îşi vor găsi locul în romanul Calvarul, 1919. Tot în 1919 apare culegerea Răfuiala. Are loc premiera comediei Cadrilul, la Naţionalul din Bucureşti.

Rebreanu intră în cercul Sburătorului, îi va da lui Eugen Lovinescu spre lectură manuscrisul Ion; romanul, la care lucrase aproape 10 ani, va apărea în 1920, întâmpinat elogios de Lovinescu şi Vianu. În următoarele două decenii Ion va cunoaşte nu mai puţin de 9 reeditări. Autorul este considerat ctitorul romanului românesc contemporan. Mai toate prozele scrise până atunci, din viaţa satului, cu toate că nu i-au asigurat notorietatea lui Rebreanu, pregătiseră apariţia capodoperei. La doi ani după Ion, apare Pădurea spânzuraţilor, altă capodoperă. Pregătită şi aceasta de scrierile despre război ale lui Rebreanu.

Poate una dintre paginile cele mai emoţionante din literatura română este cea în care, în Jurnal, Rebreanu notează cum a început să scrie romanul, după pregătiri şi aşteptări chinuitoare, sterile. Nopţi nedormite, în aşteptare, la masa de lucru. O bătaie în geam. Nimeni. Şi-a dat seama că era sufletul fratelui său, care îl căuta. A plecat la Ghimiş, să vadă mormântul fratelui spânzurat, să-l reînhumeze dincoace de graniţă, pe pământ românesc. După care scrierea a venit ca de la sine... Au urmat Adam şi Eva, 1925, pe un motiv de metempsihoză, Ciuleandra, 1927, Crăişorul, 1929 şi în 1932 marele roman Răscoala, în două volume, despre tulburările ţărăneşti de la 1907. Făcuse investigaţii în satele din zona Valea Mare, unde îşi cumpărase o proprietate, discutase cu supravieţuitorii răscoalei din 1907, îşi însuşise limba lor, modul de abordare, comportamentul în probleme ale obştei. Ca de fiecare dată, în toate schiţele, povestirile dar şi în romanele sale, pusese la temelia scrierii acestei uriaşe fresce a vieţii rurale cunoaşterea în profunzime a problemei, nu doar impresii de turist; o observaţie amănunţită a oamenilor, scenelor, destinelor, redarea veristă, obiectivă a realităţilor, a relaţiilor dintre personaje, fără înflorituri, fără părtinire, chiar şi în prezentarea romanului de familie al clanului Herdelea, cu personaje care traversează toate aceste romane ale autorului.

Începe să ducă o viaţă înlesnită, continuând să publice, să-şi ţină Jurnalul, (apărut abia în 1984, în două volume. Cu intervenţii neavenite pe text ale Puiei Florica). Direcor al T.N.B., în anii 1928-1929. Jar, 1934; Gorila, I, II, 1938; Amândoi, 1940, romane care nu mai au receptarea entuziastă a precedentelor scrieri. Ales membru al Academiei Române, la recomandarea lui Iorga: Discursul de recepţie: Lauda ţăranului român, 1940.  Între 1941-1944 editează ziarul Viaţa, de orientare pro-antonesciană. Se bucură de mari onoruri, participă la întâlniri în marile oraşe europene. De aici volumul Metropole. Boala de plămâni evoluează devastator, se retrage la Valea Mare. Moare pe 1 septembrie 1944. Circulă o versiune potrivit căreia, la iminenţa venirii trupelor sovietice, s-ar fi sinucis... Oricum, şi fără aceste versiuni, întreţinute chiar de faptul că despre Rebreanu nu s-a putut vorbi şi scrie vreme de aproape două decenii, marele romancier Liviu Rebreanu intrase deja în legendă.

 

Opera literară: Frământări, 1912; Golanii, introducere de Mihail Dragomirescu, 1916; Mărturisire,  1916; Calvarul,1919; Cadrilul, 1919; Răscoala moţilor,  1919; Răfuiala,  1919; Ion, I-II, 1920; Catastrofa, 1921;  Hora morţii,  1921; Norocul, 1921; Nuvele şi schiţe, 1921; Pădurea spânzuraţilor,  1922; Plicul,  1923; Trei nuvele,  1924; Adam şi Eva, 1925; Apostolii,  1926; Cântecul lebedei, 1927; Cuibul visurilor,  1927; Ciuleandra,1927; Cântecul iubirii, 1928; Crăişorul, 1929; Metropole, 1931; Iţic Ştrul, dezertor, 1932; Răscoala, I-II, 1932; Jar, 1934; Trei povestiri,  1936; Oameni de pe Someş, cu desene de Lena Constante,  1936; Calea sufletului,  1936; Gorila, I-II,  1938;  Amândoi,  1940; Lauda ţăranului român, 1940; Amalgam,  1943;  Nuvele,  1946; Nuvele, 1954; Opere alese, I-V, ediţie îngrijită de Nicolae Liu, introducere de Ov. S. Crohmălniceanu,  1959-1961; Opere, vol. I-III, ediţie îngrijită de Niculae Gheran şi Nicolae Liu, introducere de Al. Piru,  1968, vol. IV-XXII, ediţie îngrijită de Niculae Gheran, 1970-2003; Caiete, I, ediţie îngrijită de Niculae Gheran, Cluj Napoca, 1974; Amalgam, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Muthu, Cluj Napoca, 1976; Jurnal, I-II, ediţie îngrijită de Puia Florica Rebreanu şi Niculae Gheran, 1984; Opere, I-III, ediţie îngrijită de Mircea Coloşenco şi Ilderim Rebreanu, introducere de Eugen Simion,  2001..

 

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Liviu_Rebreanu

 

 

Nicolae Manolescu, n. 27 nov. 1939

  

  O filă de jurnal, 23 martie 2010: Câteva lucruri despre memoriile lui Nicolae Manolescu, carte achiziționată zilele trecute la Brașov și citită cu interes (Viață și cărți. Amintirile unui cititor de cursă lungă, 2009, ed. Paralela 45, 420 pagini) Una dintre ultimele propoziţii ale cărţii: ”Eu nu sunt scriitor”. Şi reiese convingerea lui NM că a fost predestinat să fie critic. Îi place să citească, asta fiind suprema plăcere – şi se declară hedonist. Iar după plăcerea lecturii vine plăcerea de a scrie. Şi a scris preţ de vreo 50 de volume numai de critică. Îi plac cărţile (ca piese finite, cu cap și coadă…), cu oamenii nu comunică bine. Citind, realizează un dialog de idei cu cartea. Îl interesează personajul din carte, nu autorul, Don Quijote nu Cervantes, căruia abia dacă îi scrie numele, dând la nesfârşit cu Quijote şi Sanzo. Nu-l interesează Ibrăileanu ca om, ca persoană reală, ci Codrescu din Adela, iar Adela ca atare mai mult decât Codrescu. Nu-l interesează persoana lui Camil, ci Personajul din Danton etc. Desigur pentru bunul motiv că personajul este o construcţie coerentă, descifrabilă până la urmă, și analizabilă în aceste limite. Pe când persoana de lângă tine este incoerentă, incomprehensibilă, enigmatică, ilogică. Îți cere multă bunăvoință ca să o descifrezi cât de cât, pe când personajul cărții este logic, decriptabil, ca o ecuație simplă sau mai complicată, dar pentru care preexistă scheme de rezolvare. Criticul ar fi, ne dăm seama, un fel de rezolvitor, termen folosit în matematica cu scop didactic. Nu este atras de credinţă, mistere, ezoterism. Este o fire fericită, asta nu înseamnă că a şi fost fericit prea des. A fi fericit înseamnă să iubeşti, să fii iubit, să trăieşti la maximă intensitate sentimentul, bucuria clipei, fără rest, până la ultimele firimituri. Să uiţi de tine în preaplinul trăirii acestui sentiment, iar în clipa următoare să realizezi: eu sunt cel care este fericit acum! Jubilaţia de a te şti împlinit ca persoană. NM are o parte feminină a firii sale. I-a dispreţuit pe colegii macho, care se lăudau cu numeroase cuceriri. Lui i-a plăcut să fie cucerit, prin tandraţe, cum altfel? Făcând această menționare, înțelegem de ce a adus în discuție latura feminină a firii sale. Nutrește speranța să fie învăluit de parteneră, oarecum protejat, să i se ia sarcinile zilei. Înşiră vreo cinci căsătorii legale sau tacite, cu femei din ce în ce mai tinere. Un fiu la 27 de ani, pe când se socoteşte a fi fost un idiot. Acel fiu a făcut geologia. (N-am idee. Să văd ce e cu el.) A urmat, după 10 ani, despărţirea, legătura prelungită cu Dana Dumitriu; cu ea la Breaza, simţindu-se fericit, vede de pe balcon blocurile din Câmpina, unde o ştia pe precedenta, cu fiul lor, se posomorăşte; pleacă la fosta, dar tot posomorât, până ce aceea îi pune geamantanul în faţa uşii. Zice NM: Am nefericit-o pentru toată viaţa. (Și încep să nu mai cred în vocația lui de fericire). A treia, o fostă studentă, la naştere copilul moare. Iar despărţire. Altă tentativă, altă despărţire şi în fine acum, are o fetiţă de 7 ani şi o soţie tinerică, întreprinzătoare, care preia toate hangaralele zilei şi îi lasă timp pentru ale lui: femeia femeii sale. (Dar nu se întâmplă la fel cu orice om al creativității?). Se consideră un leneş-comod, dar care s-a ţinut de scris, cum-necum. Totuşi, moral. I-a respectat pe cei care şi-au câştigat pâinea zilei. S-a speriat de banii veniţi fără muncă. A predat toată viaţa la universitate, fiind din părinţi profesori -, dar nu spune un singur cuvânt despre această activitate de-o viaţă, dacă i-a plăcut, dacă a avut vreo satisfacţie, discipoli, admiratori.

Marcat de arestarea ambilor părinţi, crede că dacă n-ar fi avut doar 12 ani ci mai mult, drama l-ar fi afectat mai profund. A avut cam experienţele mele de învățământ: ambii am intrat la facultate în 56, el dat afară în toamna lui 58, revine peste doi ani şi termină după mine, ajuns la potou fără poticneli. O explicație de ce nu ne-am cunoscut pe atunci, căci cu colegii de serie filologi am făcut o convocare de două luni la Caransebeș: Ilie Constantin, Al. Racoviceanu, alții. Tracasările cu dosarul lui mi-au devenit cunoscute: Oţetea, Livescu, descoperirea faptului că insul de la cadre făcuse o falsă anchetă, înfundându-l, când în realitate tatăl lui nu fusese gardist sau legionar, ci intrase în 46 în partidul lui Titel Petrescu. Nu a marşat pe stalinism, a refuzat să fie reprimit în UTC, iar în partid nu a intrat deloc. (Idem subsemnatul). Ca noi toţi, era convins că lagărul socialist este indestructibil, iar intelectualul nevoit să se strecoare cu cât mai puţine compromisuri, rezistând prin cultură. Nu scria articole de laudă, se dădea bolnav. Uneori primea telefoane de sus să scrie despre orice, absenţa lui din presă era considerată un semn rău pentru regim, interpretabil la Europa liberă etc. Deci n-ar fi vorbă în vânt că anumite semnături acreditau regimul… În fapt, puţini prieteni de cursă lungă, iar despre Mircea Ciobanu, care mi-l aducea mereu în discuție, nici un cuvânt; nici despre Zaciu, care îl semnalează în jurnalul său la fiecare descindere în Capitală. Despre Ivasiuc, primul lui prieten, un povestitor frenetic, care se plictisea să scrie, romanele ieşeau mai slabe, Saşa se mira: Dar îţi plăcuse! Însă NM nu scria cronici neapărat favorabile pentru prietenul lui cel mai bun. E ceva aici, o înaltă etică. L-a căutat la Morga, după cutremur, cu Breban şi încă cineva. I-a condus la gară pe Tudoran, pe Nedelcovici. Prima noapte de revoluţie a dormit la Ţoiu, a doua la Zigu. Îl vizita pe Gogu Rădulescu. L-a scos din Televiziune, unde venise să transmită un mesaj către ţară, ca dealtfel destui alţi foşti în Biroul politic CC, l-a scos de acolo cu ajutorul lui Caramitru. Iar până în Decembrie, un Valeriu Cristea îl acuza că nu e solidar cu ei sustrăgându-se de la numerele omagiale, îi lăsa adică să se compromită numai ei.

Nu ne spune ce crede că s-ar fi întâmplat cu revista dacă toţi ar fi refuzat să scrie osanale. Iar după revoluţie, Valeriu Cristea i-a declarat că îl iubeşte pe Iliescu, textual. Alt prieten, Dorin Tudoran, fost student de care nu-şi mai amintea. Însă mitoman şi acesta, îşi însuşeşte întâmplări pe care i le-ai povestit chiar tu. La fel şi Ivasiuc. Zigu, alt prieten, cel care l-a îmboldit să scrie Istoria critică. Săritor în orice împrejurare. Lui Breban îi face un portret nu prea măgulitor, idem lui Buzura, pe care îl discută doar ca scriitor de mare curaj, în împrejurările de atunci. Iar despre ceilalţi cu care se vedea, mai puţin, nici despre Zaciu măcar, cu atât mai puțin despre Blandiana. Despre Bujor, că l-a propus pentru o bursă în Canada, drept care Americanii, cerându-le viză, l-au cadorisit şi ei cu o bursă, alegându-se cu mulţi cunoscuţi în sfera universitară de acolo.

S-a întâlnit cu Cioran, cu Eliade, cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, ultimilor doi le face porterete destul de obiective, pe cât de disjuncte, sugerând că erau foarte diferiţi şi se aflau în tensiune, murind amândoi după boli grele, aproape nemairecunoscându-se între ei. Trist. NM prezintă lucrurile cât se poate de credibil. Explică de ce s-a supărat Goma pe toţi de la România literară, că l-au abandonat să fie expulzat. Prieten şi cu Ioana Orlea şi Rodica Iulian, cele două au fost excluse din Uniune pentru motivul formal că nu-şi achitaseră cotizaţia, iar nu pentru că rămăseseră de ani buni în străinătate. Regimul ştergea urmele, păstra aparenţele, voia să nu intre în gura Vestului. La noi nu era ca la Cehi, Havel avea maşină de scris în celulă, comunica cu exteriorul. Cuvinte simţite despre deţinuţii politici. Coposu era iscusit negociator, dar autoritar şi nu avea oameni. Noi toţi, trăitori în epoca roșie, inclusiv foştii politicieni manişti-brătienişti am fost marcaţi de perioada comunistă. Blandiana a luat distanţă abia când el a devenit preşedinte PAC. (Recomand a se citi, în contrapartidă, memoriile Anei Blandiana) Alegerea lui Emil a fost proastă. Dar NM crede că nici el nu s-ar fi descurcat. Nedumerire: Păi atunci de ce a devenit preşedinte PAC, de ce a candidat la preşedinţia ţării? Mergi la hazard?

Vorba lui NM însuşi, am minţit prin omisiune. Deci nici măcar nu-i numeşte pe atâţia dintre apropiaţii lui. Pe Agopian pentru că între timp au devenit duşmani declaraţi. Pe Alex nu-l menţionează, nici pe Constanţa Buzea, după 3 decenii în aceeași redacție, ori pe Ileana Mălăncioiu. Despre Conu Alecu, că a recunoscut turnătoria, nu şi faptul că lua bani pentru asta.

Cartea e cam uscată, fără amănunte de viață; nu aflăm nimic despre atmosfera din redacţia Contemporanului, unde a debutat sub pulpana lui Ivaşcu, nici din cea de la România literară, unde a fost coleg ani şi ani cu persoane remarcabile: Raicu, Titel, Horea, Ţoiu, Simion, câţi alţii, nici de la catedra facultăţii. (Ce-i drept, textele din Istoria critică referitoare la Titel și la Mircea Ciobanu sunt cele mai echilibrate). Această idee  greșită a lui N.M.: că amănuntele nu contează, numai conceptele, atitudinile, opţiunile. Scheletul, nu carnea. Când din lectură fiecare rămâne cu impresii fulgurante, cu scene fugare, anecdotice etc.

Sigur, NM nu vrea să lase impresia că se automenajează, că se pune cu dinadins într-o lumină favorabilă, exemplară. Ceva meserie a învățat de la marii scriitori. Copil mic, omora şobolani în pivniţă, luându-i de coadă şi pleznindu-i de zid.

Sunt unele inadvertenţe sau păreri eronate; de exemplu, NM are părerea că nodulii sunt ”acele mici defecte de creştere, asemănătoare negilor de pe piele”. El ortografiază: inflamaţie faringială .Vezi-bine consecutivă unei sinuzite), o avea mai mereu, inclusiv pe când citea Peştele în apă de Llosa, visând să scrie cândva o astfel de carte. Crede a fi surprins în ce-l priveşte „o legătură între boală şi lectură”, una emoţională. Bolnav, citea, lipsind de la şcoală dar şi de la joacă, una dintre patimile copilului NM. Zice: (p.25) ...”era grădina cam cât un stadion de fotbal, poate ceva mai lat, învecinându-se în spate cu casele...”, deci terenul de fotbal fiind standard, grădina (subiectul tuturor propoziţiilor) este sau nu mai lată. P.26.

O scenă tipic de copilărie, ambiguă, cea în care monseniorul îi cadoriseşte o bilă mare de sticlă colorată. Altă stângăcie, pe care un prozator nu şi-o poate permite: „Acei câţiva metri urmau de învins” (de cucerit, desigur). Altfel secvenţa cuceririi nucului este remarcabilă, încheindu-se cu strigătul de uimire: „Văd Oltul, văd Oltul!”, p.28-29.

La 12 ani editează o revistă olografă, Familia, imitându-l pe... Lenin! De fapt învăţase literele pe negândite: „Obişnuiam să silabisesc tot ce vedeam pe pereţii clădirilor. Şi astăzi citesc tot ce-mi cade sub ochi”.  Se poate psihanaliza. Timotei Cipariu învăţase citind Alixăndria. Idem Heliade Rădulescu. De foarte mic, are cărţile sale, numerotate, asemănându-se într-asta cu Sartre, p.37., locuind în „Arcadia lecturii” p.38, unde „se moare de plăcere”. Primele lecturi: Cuore, Jules Verne, Mark Twain, Ivanhoe. Dar şi Turgheniev, cu Ape de primăvară, deodată cu Soldatul de plumb.

Povesteşte că printr-un capriciu îşi aminteşte trucul prin care o bătrână îl descoperă pe Huck deghizat în haine de fată. Trucul cu băgatul aţei în ac. Tot printr-un capriciu, noi ne amintim că aceasta a fost doar bănuiala bătrânei, însă decisivă a fost proba cu ghemul aruncat spre Huck, care şi-a apropiat genunchii. O fată-femeie i-ar fi depărtat, bazându-se pe poală, pe când un băiat-bărbat își strânge picioarele, are teama că va scăpa pe jos obiectul pe care ar trebui să-l prindă. p.40. Dar poate nu merită să merg mai departe cu aceste însemnări pe cartea citită. NM are arhive cu nemiluita, mai întâi a păstrat încercările sale literare din copilărie, din liceu, parte dintre cărţile pe care le-a frecventat. Atras şi de aspecte ale ştiinţei popularizate, citea cărţi apărute la Camille Flamarion, astronom francez şi asiduu popularizator al ştiinţei, fascicole nimerite şi în mâinile mele, tot în adolescenţă. „De atunci n-am mai putut privi cerul nopţii fără o anumită anxietate”, spune NM. Necazurile clipei, sub această idee a distanţelor nesfârşite dintre lumi, „proiectate la scară cosmică, îşi pierdeau orice greutate. Trăiam într-un fel de inponderabilitate sufletească.” ”Nu mă simţeam fericit, ci plin de o încordare, care însă nu mă obosea.” p.45. Precizează că nivelul de popularizare este singurul la care are acces. Amicul meu C. ar strâmba rău din nas. Mie mi se pare onorabil, NM părându-mi-se cu un cap mai sus faţă de scriitorul obişnuit, cu penibile inhibiţii la cifre, la matematică, la tehnică și la tot ce ține de… practică. Şi iată la pagina următoare o frază care pare calchiată după o aserţiune a mea din Veneticii, semn că avem, eu şi NM mici tronsoane de similitudine a gândirii, căci nu se pune problema că eu, prin 92-93 când scriam acele texte îl avusesem sub ochi pe cel al lui NM, poate nici nu-l scrisese – sau că el m-ar fi citit, din 2002, când a apărul prima versiune Veneticii şi până astăzi, la a patra ediție. Zice NM: p.46: ”Întrebările fără răspuns ne îmbogăţesc uneori la fel de mult ca şi cele la care am obţinut un răspuns.” Eu spuneam cam aşa: ”Ne leagă într-o familie atât lucrurile despre care se vorbeşte ca şi cele asupra cărora se păstrează tăcere.”

Notând: ”Nu cred în zodiacuri şi nici mistic nu sunt”, NM relatează o întâmplare tulburătoare: evocându-l pe „neuitatul său prieten Ivasiuc, cu Păsările sale, despre care autorul îi relatase cum l-a impresionat un stol de pescăruşi pe Dunăre, când a ieşi de la Radio, pe deasupra lui s-a iscat şi a ţipat insistent un asemenea stol de pescăruşi, rătăcit dinspre Dâmboviţa. O coincidenţă care i-a reţinut atenţia. Imitându-l pe Jules Verne, cu a sa Insula misterioasă, carte care l-a marcat ca nicio alta, ştergându-i-le din memorie pe celelalte citite, NM a început să publice în foileton un roman, desigur nedus până la capăt.

După un șir impresionant de exegeze, Nicolae Manolescu vine cu o carte de memorialistică. Nicidecum de ficțiune, domeniu pentru care nu se știe competitiv. Or, în literatură nu se știe niciodată, dacă nu încerci. Garabet Ibrăileanu a rămas în conștiința cititorului român prin romanul Adela, publicat cu 3 ani înainte de moarte. G. Călinescu a fost viu în vremea comunismului prin marile lui romane de tip balzacian: Enigma Otiliei, Bietul Ioanide, Scrinul negru. Oricum ar sta lucrurile, în Istoria sa critică, NM nu acordă nicicum atenția cuvenită sectorului memorialistic, privit cu surprinzătoare mefiență. Nu este memorialistica parte din literatură? Nu sunt scriitori care au devenit celebri scriind doar memorii?

 

Alţi scriitori:

Aron Pumnul, n. 1818

Nina Cassian, n. 1924

Nicolae Iorga, n. 6 iunie 1871- d. 27 noiembrie 1940.

Irina Petraş, n. 1947

Petru Comarnescu, n. 23 nov. 1905 - m. 27 nov. 1970

Victor Eftimiu, n. 24 ianuarie 1889 - d. 27 noiembrie 1972

George Almosnino, n. 17 iulie 1936, d. 24 noiembrie 1994

Ion Lazu - Ieri, la încheierea Târgului gaudeamus,  un tur de forță pe 

la standuri...