Scriitorul zilei: Gheorghe Brăescu; poezii, fotografii de autor

Scriitorul zilei: Gheorghe Brăescu, n. 29 ianuarie 1871 - d. 15 martie 1949

S-a născut la Iaşi, ca fiu al unui arendaş.  Şcolarizare problematică, adolescenţă aventuroasă, ajungând să facă doi ani în legiunea franceză africană. Revine şi urmează o şcoală de ofiţeri, dar alege să fie profesor la o şcoală de subofiţeri şi inspector cultural al armatei. În Primul război mondial, ca maior în timpul campaniei din Transilvania este rănit, îşi pierde braţul drept, dar drama personală nu se încheie aici, căci ajunge prizonier la nemţi, într-un lagăr din vestul Germaniei. În 1918, cu grad de general, este trecut în rezervă, la 47 de ani. Începe să frecventeze cenaclul Sburătorul, foarte bine primit de Lovinescu. Se lansează pe piaţa literară, colaborând la numeroase reviste ale vremii.

În lagărul german, ca să-şi amuze camarazii de suferinţă, începe să spună istorioare cazone, descoperindu-şi înzestrarea nativă. Schiţe umoristice, 1922; Schiţe vesele, 1924; Un scos din pepeni, 1926; Alte schiţe vesele, 1928; La clubul decavaţilor,1929. Publică şi câteva romane, inspirate din cele trei medii pe care le cunoştea îndeaproape: cel cazon, cel sătesc şi cel al mahalalei bucureştene: Moş Belea, 1927; Conaşii, 1935; Margot, 1942, însă rezultatele îi dezamăgesc pe cititorii vremii, încântaţi de schiţele sale scrise impecabil stilistic, concetrat, cu vervă, cu umor irezistibil. Scrie şi teatru, însă numai Ministrul este pusă în scenă. Memorialistica sa din Amintiri se citeşte cu oarecare interes pentru atmosfera dezinhibată a anilor de copilărie ai autorului.

***

Din Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale, în manuscris:

28 iulie 2008. (...)  Înapoi spre pţa C.A.Rosetti şi de acolo cu troleibuzul până la staţia Vlad Ţepeş, unde cobor şi vin puţin înapoi, în căutarea numărului 24, unde a locuit Gh. Brăescu, mort în 1949. Noroc că l-am depistat în cartea de telefon de la Academie. Pe atunci un scriitor nu prea avea telefon, dar dacă îl avea, atunci după nume se menţiona: scriitor, ziarist, medic, avocat etc., lucru care a fost aruncat peste bord pe vremea comunismului, când toţi eram oameni ai muncii (sau duşmani ai poporului). O clădire pe colţ, cu trei nivele, nu mare, dar cu gust, acum în vizibilă degradare. Dar există o altă intrare prin curtea din spate, unde se vede un alt corp de clădire; la poartă, lanţ cu lacăt şi semne că prin curte acţionează un câine de pază. Revin la intrarea de pe colţ, uşa deschisă, sun la parter, la etajul I, la II, nişte etaje foarte înalte, ca pe vremuri. Cobor, îmi notez numele de pe cutiile poştale şi când să ies, uşa se deschide, apare o locatară. Scenă cam pe muchie de cuţit. Poate că s-a speriat. Dar mă legitimez, mă explic. Ştie de scriitor, a locuit în apartamentul de la parter, acum acolo stă o familie foarte tânără, plecată, care vrea să vândă. Doamna Adam e de acord, însă trebuie să vorbesc şi cu ceilalţi, să vin dimineaţa din timp sau după 19. Nu se arată dispusă să vorbească cu ei, ea vine acasă după orele 23, atunci e prea târziu să-i deranjeze; nu le ştie nici telefoanele. Ca între buni vecini. Ies şi fiind pe Mecet, întreb de şcoală, mi se arată direcţia, dau de o şcoală pe Austrului, e în reparaţii, un muncitor mă conduce la altcineva, acela imediat îmi spune că sunt pe o cale greşită, probabil caut altceva, aici e o şcoală de copii cu deficienţe de vedere, iar cea pe care o caut e la următorul colţ, tot pe stânga. Ajung. O clădire impozantă, cu porţi pe la ambele capete, prima fiind baricadată cu lanţ, deci vacanţa mare!, intru într-o clădire anexă, de la celălalt capăt al clădirii, o tânără drăguţă – şi înţeleg imediat de ce – îmi spune că acolo e o secţie a poliţiei, intrarea la şcoală e pe la celălalt capăt, când nu sunt în vacanţă. Va trebui să aştept. Or, placa Magdei Isanos aşteaptă şi aşa de ani buni, în cancelarie...

Seara, Lidia îl sună pe Murgeanu, vorbesc şi eu. Şi văd că tot nu înţelege de ce mă implic atât cu plăcile. Poate pentru că orice formă de muncă voluntară a fost compromisă de comunism. Cum, zic, nu înţelegi că asta va fi o nouă carte? Aşa da!, consimte I.M. (...)



***

Ion Lazu: La vedere

Un laz în pădure, o galerie

În trupul muntelui   un istm în mare

O claie de lumină sub vintrele

Nopţii – nu-ţi adjudeci, doar pentru tine.

Ci te culci odată cu găinile, lăsând

Durerea la vedere, în canatul uşii.

Soarele cade-n apus, tu în partea

Cealaltă, ca despicaţi în două cu stânga

De-o bardă. Nu te menţin deasupra

Iubire, ambiţie, artă. Te laşi asemenea

Lunii, smuls dintr-o planetă moartă.

1980, Păuşeşti - Vâlcea

Ion lazu: fotografii de autor: 

Scriitorul zilei: Martha Bibescu; poezii, fotografii de autor

Scriitorul zilei: Martha Bibescu, n. 28 ianuarie 1889 -d. 28 noiembrie 1973.

 
 Scriitoarea franceză de origine română era fiica lui Ion Lahovary şi a Smarandei Mavrocordat. prin căsătoria ei în 1905 cu George Valentin Bibescu, continuator al familiei domnitoare din Ţara Românească, devine principesă, înrudită prin soţ cu altă scriitoare româno-franceză, contesa  Ana de Noailles, dar şi cu Elena Văcărescu, iar prin rudele din Franţa înrudită până şi cu familia lui Napoleon. Şi-a făcut educaţia în Belgia. În 1908, în urma unei călătorii prin diverse ţări, inclusiv Persia, împreună cu soţul diplomat, îi apare prima carte de însemnări de călătorie Les huit Paradis, în curând premiată de Academia franceză. Cu numele său sau sub preudonimul Lucile Decaux a scris numeroase romane, unele cu conţinut evocator-irstoric, altele de ficţiune, dar şi poezii: Isvoru- Ţara sălciilor, 1923; Papagalul verde, 1923; Destinul lordului Thomas; 1927; La bal cu Marcel Proust, 1928; Confesiuni şi portrete, 1970; Corespondenţa cu Paul Claudel, 1972, Portrete regale, Raiul naiadei..., A scris eseuri, a ţinut conferinţe. Dintre care destule editate şi la noi, (un Jurnal politic), dar mai ales după Decembrie 1989. A avut un număr record de prestaţii la o emisiune culturală la radio France. O prezenţă magnetică: frumoasă, inteligentă, instruită, talentată, generoasă, încântând pe toată lumea, căutată şi admirată de mulţi intelectuali de frunte ai Franţei, ai Angliei, ai Europei.

***

Se întîmplă că această rubrică a mea, pe care am iniţiat-o din spirit ludic, nepretenţios, şi ca semn al ataşamentului meu declarat pentru ideea de scriitor român, nu a avut de la început şi cu atât mai puţin în desfăşurarea sa, vreo legătură cu ideea de istorie literară, ignorând prin urmare ierarhiile pe bază de criterii valorice, fiind doar o înşiruire simpatetică de nume care au ajuns într-un fel sau altul până la mine. Căci altfel, văd a se practica în tratate şi istorii literare o discriminare fără excepţie a românilor care nu au scris sau nu scriu în româneşte. O face, spre mirarea mea şi Marian Popa, în foarte temeinica şi echilibrata sa Istorie. (Şi totuşi, din câte înţeleg eu ca ne-filolog, istoria unei literaturi musai să includă şi traducerile, ca fenomen de interacţiune cu literaturile lumii, cu cele vecine sau înrudite în ultimă instanţă...Iar mai simplu spus, câţi dintre colegii mei de generaţie nu-şi vor fi încropit pospaiul de cultură literară citind traducerile de la Cartea Rusă, apoi şi din alte literaturi, în secetoşii ani 50, când marii noştri scriitori interbelici erau la index?!). Măcar G. Călinescu, în paragraful ce li-l rezervă străinilor, spune fără echivoc, de exemplu despre Panait Istrate: nu a fost şi nu va fi scriitor român. Traducerile pe care el însuşi le-a făcut din propria operă sunt considerate fără valoare, lipsindu-le, chipurile, chiar ceea ce le-a asigurat succesul francez: exprimările de metec. Şi adaugă, cu un fel de satisfacţie: iar istoriie literare franceze nu îl menţionează nici măcar la indice. Căci, o scrisese în acelaşi paragraf, dacă un muzician precum Enescu poate cânta pe toate meridianele, scriitorul (cât este) e al limbii pe care o alege. În articolul cu pricina nu-i face loc decât Anei de Noailles şi lui Ch.A.Cantacuzino.

Ce bine că nu sunt şi nu mă tentează să fiu critic şi istoric literar! Am citit cu delicii poezioarele Marthei Bibescu: Ţara sălciilor, Flautul de soc. Dar cu şi mai mult profit La bal cu Marcel Proust, care mi s-a părut nu preţios pandant la opera marelui francez. Apoi, nu pot uita că Marta Bibescu a fost soră de caritate pe frontul primului război mondial, un fel de mamă a răniţilor, dar şi o persoană cu minte ascuţită, care a ştiut să le transmită combatanţilor noştri manevre ale inamicului nemţ. Că apoi a avut un rol cum nu se poate mai important în tratativele de la Paris, în urma cărora s-a ivit ca din cenuşă,- întrecând cele mai nesăbuite aşteptări!- România Mare. A rămas până în ultima clipă a viaţii sale, deşi despărţită de ţară, o militantă inimoasă şi cu deosebire influentă întru binele naţiunii. (Acelaşi impact teribil l-a avut asupră-mi opera lui Panait Istrati, indiferent de acuzatele carenţe ale traducerilor; inclusiv confesiunile din Cum am devenit scriitor.).
E chiar minunat că atâtea lucruri care nu încap într-o riguroasă istorie literară îşi găsesc un loc privilegiat în inima cititorului - inocent, cum altfel? - (de oriunde ar proveni ele!), răsfăţându-se el, de pildă, într-o plină de ciripituri dimineaţă de vară, întins în iarba grasă a Parcului Palatului Mogoşoaia - ultima proprietară: Martha Bibescu! - la umbra cărţile în floare...
 Pe când cele două principese ale poesiei, Ana de Noailles şi Martha Bibescu  s-au însingurat într-o criptă din cimitirul parisian Montparnasse...

***

Ion Lazu: Sine qva non

La temelia vieţii stă apa sine qva non
Pe dinafară şi pe dinăuntru tot ce palpită
Scăldat e în apă
Dar mai ales la originea vieţii
Dar mai ales în desfăşurarea ei
Dar mai ales la urmă de tot
ea redevine apă.
Astfel şi Cuvîntul –
Care este la începutul tuturor lucrurilor
Văzutelor şi nevăzutelor
Care este pe tot cuprinsul vieţii lor de lucruri
Şi care este, la fel de puternic şi neclintit
După aceea.
(1986)


Ion Lazu: fotografii de autor: