7      august: Horia Lovinescu, n. 7 aug. 1917 - d. 16 sept. 1983

 Născut la Fălticeni, ca nepot de frate al lui Eugen Lovinescu (tatăl, Octav Lovinescu, avocat, iar pe linie maternă - Ana Cetăţeanu, din Ardeal, Subcetate - descinzând din familia Ion Budai Deleanu - alţi literaţi din familie fiind scriitorul Anton Holban, văr şi Vasile Lovinscu, frate, filosof); viitorul dramaturg a făcut liceul în urbea natală, între 1932-1936, apoi Literele şi Filosofia la Bucureşti, licenţa în 1942; îşi va susţine doctoratul la Iaşi, 1946, cu un subiect din Ch. Baudelaire. A debutat în presa literară a vremii cu Lumina de la Ulmi, piesă aservită proletcultismului; jucată în anul următor, premiată. A continuat să scrie piese de teatru, în cele mai diferite modalităţi, fără o grijă specială pentru originalitate, preocupat de problemele de conştiinţă (aşa numitul teatru de idei, sau teatrul psihologic - atras de validarea morală a faptelor, prin teme scoase în dezbatere din observarea realităţii sociale. Începuse prin a aduce pe scenă o temă pe linie: adaptarea la exigenţele socialismului a vechilor familii din burghezia interbelică: Surorile Boga, Citadela sfărâmată  etc, dar continuă cu teme de conştiinţă, în care luciditatea trebuie să aibă câştig de cauză faţă de sentimente etc (o falsă logică a acelor decenii fiind că nemulţumirile aduse de socialism musai să cedeze în faţa ideologiei imbatabile, comuniste...) Autorul a uzat de mijloacele teatrului clasic, folosindu-se de simboluri, de alegorii, de parabole,  aducând în prim-plan dezbaterea de idei, oarecum în maniera lui Camil Petrescu din Danton, din Act veneţian. Horia Lovinescu nu s-a cruţat nicicum, scriind an de an noi piese, toate jucate pe scenă, adunate în volume, premiate... Nu a dus niciodată lipsă de subiecte, inclusiv reluând conflictele din antichitate și Ev mediu: Cain şi Abel, Meşterul Manole, drama urmaşilor la tron ai lui Ştefan cel Mare, cu o nuanţă poematică, în felul cum abordaseră aceste probleme, în alte literaturi europene: Gunther Grass, Max Frisch,  Fr. Durrenmatt. A scris scenarii de film: Meandre, Citadela sfărâmată. 

În 1960 devenise director al Teatrului Nottara, cu care a făcut turnee în ţări din Europa. Va fi jucat pe scene europene, dar şi în China.

 

Opera literară: Lumina de la Ulmi, 1954; Citadela sfaramata, 1955; Oaspetele din faptul serii,  1955; Elena, , 1956; Hanul de la rascruce,  1957; O intamplare,  1958; Si pe strada noastra,  1959; Surorile Boga,  1959; Revederea,  1962; Teatru, 1963; Moartea unui artist,  1965 (1975); Teatru,  1967; Maria,  1970; Teatru,  1971; Si eu am fost in Arcadia,  1971; Teatru, I-II, 1973; Ultima cursa,  1976; Adolescentul,1977; Picu,1978; Teatru, I-II, 1978; Citadela sfaramata,  1981; Rimbaud, eseu critic, , 1981; Noaptea umbrelor. Orasul viitorului. Karamazovii, 1983; Negru si rosu,  1984. Traduceri: M. Satrov, in numele re-volutiei, drama eroica in trei acte si opt tablouri, in colab. cu Nadia Lovinescu, , 1959; M. Sizova, Mica balerina,  1961; A. Veicler si A. Misarin, Cantecul vantului, poem,  1961.

 

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Horia_Lovinescu

 http://www.romlit.ro/horia_lovinescu

 http://www.autorii.com/scriitori/horia-lovinescu/

*

Am pus placă memorială pentru dramaturgul Horia Lovinescu la adresa din str. Batiștei nr.1-3, dar de fapt la scara de pe N. Bălcescu, pe colțul dinspre Intercontinental.

 

 

 

Ion Zamfirescu, n. 7 aug. 1907 - d. 31 dec. 2001

   

 

Născut la Craiova, face şcoala primară şi liceul Fraţii Buzeşti, apoi se înscrie la Litere şi Filosofie în Bucureşti, absolvind în 1929; îşi ia doctoratul în filosofie în 1931, specializându-se în filosofia culturii şi în filosofia istoriei. O vreme fusese profesor la liceele Sf. Sava, Gh. Lazăr şi Mihai Viteazul, apoi profesor universitar.  La reforma învăţământului din 1 dec. 1948 rămâne şomer. Cu greu este admis ca suplinitor, în suburbie. În perioada stalinismului acut, redevine profesor de liceu, până în 1960, când prin concurs accede din nou la învăţământul universitar, la catedra de literatură comparată, până la pensionare, în 1968.

Spirit enciclopedist, pe linia Maiorescu, Iorga, Gusti, aparţinând generaţiei din care s-au remarcat Dan Botta, Eliade, Noica, Cioran, Vulcănescu, preocupat de câteva aspecte fundamentale ale cunoaşterii omului şi a istoriei filosofiei şi culturii, deşi, mai cunoscut ultimei generaţii ca istoric al teatrului universal şi naţional, Ion Zamfirescu  nu s-a considerat un creator de filosofie, ci un cercetător dublat de un militant pentru difuzarea în mase a culturii, filosofiei, istoriei.  O declară singur:.." să ajut oamenilor de a se cunoaşte pe ei înşişi. Am pus în aceasta stăruinţă, credinţă şi dragoste". Despre români, ca naţiune: "Condiţiile istorice nu ne-au îngăduit până acum realizarea unei mari civilizaţii materiale, dar în schimb ne-au prilejuit o adâncire deosebit de fină şi de nuanţată a realităţii noastre sufleteşti. Pentru aceasta se cere un simţ intuitiv special, o iniţiere caracteristică, în stare să străbată în substraturile vieţii noastre sufleteşti."

Autor a nu mai puţin de 8 monografii, începând cu cea a liceului la care predase: Gh. Lazăr, Ion Zamfirescu a participat la campaniile de etnografie-sociologie ale prof. Dimitrie Gusti, cu care şi-a luat şi doctoratul, în 1931; bursier la Geneva, la recomandarea lui Tudor Vianu; predă la clasa specială unde învăţa Regele Mihai. După activitate în învăţământul liceal, din 1943 este titular al catedrei de Filosofia culturii la Universitatea Bucureşti, concurând cu C. Noica - la Cluj aceeaşi catedră era onorată de Blaga.

Opera:  Elemente de estetică, 1935, Spiritualităţi româneşti, 1936, Orozonturi filosofice, 1942, Destinul personalităţii, 1942, Breviar de psihologie, 1947 sunt cîteva dintre lucrările Profesorului. Între 1947 şi 1965 nu are drept de publicare, o pierdere mare pentru cultura noastră. Revine cu lucrări fundamentale: Istoria universală a teatrului, în 3 volume 1958-1968, Panorama dramaturgiei universale, 1973, Drama universală şi naţională, 1976. Și seria dedicată dramaturgiei continuă cu alte titluri. Oameni pe care i-am întâlnit, 1987, Pagini memorialistice, 1995. Opera sa filosofică este reeditată sub îngrijirea lui Marin Diaconu: Scrieri filozofice, în 2 volume, 2005.

 

Cititi mai mult: http://www.caslam.ro/docs/Ion%20Zamfirescu%20-%20ultimul%20maiorescian.pdf

*

 

I-am pus o placă memorială pe str. Henri Coandă, nr. 44, S.I., cele două imobile, al scriitorului și al savantului fiind spate în spate. Imaginea se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.

 

 

 

 

Poezia zilei, Linda Maria Baros, n. 6 aug. 1981

Ies pe stradă cu îngerul

 

Ies pe stradă cu îngerul, ca un lanţ înfăşurat pe mână.

Albită de varul pereţilor.

Bărbaţii pe care-i întâlnesc

îmi ling mâna şi gleznele,

mă urmează-ndeaproape.

Calc pe ei ca pe nişte cărbuni aprinşi,

ca pe valuri, pe-acoperişuri.

N-am nici o milă

pentru bărbaţii care mă iubesc.

Lanţul meu le-a crăpat pe spate pupile de şarpe.

Mă salută cei care-au dormit

pe marginea înaltelor acoperişuri,

cei care şi-au dus plămânii până-n adâncul apelor

– ca pe nişte câini subţiri de vânătoare –

şi i-au obişnuit să respire acolo.

Mă salută, de jos, ceilalţi – civilii. Atinşi de comatoză.

Cei care-au dinţii sparţi cu ranga.

Magnificele clinici, interpuşii.

Dezmoşteniţii sorţii mă salută, contuziile, tusea.

Poate, sub pat, ţevile puştii fumegă încă.

Am ieşit pe stradă cu îngerul. Mă-ntorc acasă.

Ca un lanţ înfăşurat pe mână.

 

 

Aceste zvelte forme ale cunoaşterii

 

Stăm cu toţii în acvariul sălii de aşteptare.

La toaletă e linişte, e pace, e clor.

Şi dintr-odată, pe neaşteptate, intră înotătoarele

– înalte şi subţiri –,

coborând în viteză de pe faleze,

cu bărbaţii ascunşi sub costumul de baie.

Pubisul lor bombat luminează

ca un triunghi negru, reflectorizant, feţele camionagiilor.

Însă camionagiii, da, se uită la ele cu subînţeles.

Fiindcă ele au sexul în formă de H,

de la constanta de expansiune a Universului.

Iar noi stăm cu toţii în acvariul sălii de aşteptare.

Într-un fel de aşteptare chimică.

Universală.

 

 

Alţi scriitori:

Aurel Mihale, n. 1922 

  

6      august: Cezar Ivănescu, n. 6 aug. 1941 - d.  24 aprilie 2008

      

S-a născut la Bârlad, tatăl agent veterinar, mama (Xantipa) de naţionalitate albaneză. Liceul la Bîrlad, filologia la Iaşi, după care este profesor în Moldova, redactor la Almanahul literar şi la Argeş, perioadă când debutează în teatru cu Mică dramă,(pusă în scenă de Radu Boroianu la Teatrul Al. Davilla, în tandem cu Vin soldaţii, de George Astaloş), iar din 1971 redactor la revista Luceafărul. Debut în ziarul Flacăra Iaşului, 1959, iar în volum cu Rod, 1968, remarcat de Marin Preda, cu care va fi prieten pe viaţă. Devotat poeziei, a citit în original textele liricii medievale, a îndrăgit muzica truverilor, a înfiinţat în Piteşti orchestra Baaad cu care a cântat pe scenă din poezia proprie, din Pindar, Villon, Baudelaire, E. A. Poe, Eminescu, Bacovia. În 1978 a editat o antologie de poezie românească, de la Dosoftei la D. M. Ion. A tradus împreună cu soţia sa Maria Ivănescu, fostă colegă de facultate, din Fr. Celine, din Mircea Eliade. În 1980 a iniţiat cenaclul Numele Poetului, lansând nume importante ale noii poezii româneşti. La desfiinţarea cenaclului, în 1983, intră în greva foamei; o mai făcuse în 1960, când a fost exclus din cenaclul filologiei ieşene, dar şi în 5 ianuarie 1990, protestând împotriva desfacerii contractului de muncă de către Mircea Dinescu; cum şi în 4 februarie 2008, împotriva aceluiaşi Dinescu, care îl învinuise de colaborare cu securitatea. În 14 iunie 1990 este victima mineriadei; altă agresiune, în plină stradă, dovadă a faptului că era considerat de securitate intratabil. Scrisese o carte în care moartea lui Marin Preda era considerată o crimă a poliţiei politice; o alta, în colaborare, despre moartea lui Nicolae Labiş. Ultimul conflict cu conducerea Uniunii Scriitorilor pare să-i fi adus moartea prematură.

 

Opera literară: Rod, 1968; Mica drama, debut în teatru, 1969; Rod III,  1975; Rod IV,  1977; Muzeon,  1979; La Baaad,  1979; Fragmente din Muzeon, 1982; Doina, 1983, 1987; Rod, 1985 (Col. „Cele mai frumoase poezii”); Sutrele muţeniei,  1994; Jeu d'Amour, 1995; Rosarium,1996; Rod/Seed Time and Harvest, ediție bilingvă română-engleză, 1996; La Baaad, 1996; Pentru Marin Preda,  1996; Timpul asasinilor, documente și mărturii despre viaţa, moartea şi transfigurarea lui Nicolae Labiş, volum semnat împreună cu Stela Covaci, 1997; Poeme,  1999; Efebul de la Marathon, 2000; (Biblioteca pentru toţi); Doina (Tatăl meu Rusia), 2000; Opera poetică, 2. vol.,  2000; La Baaad/In Baaad, ediție bilingvă româna-engleză,  2006; Lojë Dashurie (Jeu d'Amour), antologie de poeme în limba albaneză, traducere din limba română în limba albaneză de Luan Topciu, Botime Ora, Tirana, 2007; Poeme şi Proză, ediţie coordonată de Mircea Coloşenco, proiect iniţiat de Fundaţia Culturală „Dr. C. Teodorescu” Bârlad, 6 august 2008...

 

Citeşte mai mult:  http://ilazu.blogspot.ro/2011/12/noi-suntem-stelele.html

 

 

Poezia zilei, Cezar Ivănescu

Amintirea Paradisului

 

Când eram mai tânăr

şi la trup curat,

Într-o noapte, floarea mea,

eu te-am visat.

Înfloreai fără păcat,

într-un pom adevărat

Când eram mai tânăr

şi la trup curat.

 

Nu ştiam că eşti femeie, eu bărbat

Lângă ţine cu sfială m-am culcat

Şi dormind eu am visat; tu, visând,

ai lăcrimat

Când eram mai tânăr

şi la trup curat

 

E pierdută noaptea aceea

de acum!

Carnea noastră, de-i mai ştii

al ei parfum

Poamele ce-n poame stau,

gustul cărnii tale-l au

Şi cad mâine toate, putrede,

pe drum.

 

Fă-l să fie, Doamne Sfinte,

numai om

Pe acel care ne-a ispitit sub pom

Şi când pomul flori va da,

fă să-i cadă carnea grea,

Cum cădea-va, după cântec,

mâna mea…

 

Rosarium

 

stau în pământul sterp fără noroc,

cadavrul mi-l îngrop şi mi-l dezgrop

gropar al vieţii mele fără viaţă

trăită-n scârbă, în dezgust şi greaţă,

plătit cu Timpul care mă omoară

dator vândut celui ce mă plăteşte

din groază mea nu pot ieşi afară

cum Soarele arzând se osândeşte!

  

                                                         

Alţi scriitori:                          

Ion Marin Iovescu, n. 1912

G. Vâlsan, m. 1935

Linda Maria Baros, n. 1981 

 

 5 august: Marin Preda, n. 5 august 1922 - d. 17 mai 1980

 

               

Născut în Siliştea-Gumeşti, jud. Teleorman, ca penultim copil, din opt, ai părinţilor Tudor Călăraşu şi Joiţa Preda; mama mai avea două fete din căsătoria cu un prim soţ care a murit în război, iar tatăl mai având trei băieţi dintr-o căsătorie în care soţia murise, probabil la o naştere; viitorul scriitor a făcut şcoala primară în satul natal, alte două clase la Balaci, în vecinătate, mereu excepţional la carte, deşi prezenţa era fluctuantă, din motivele îndeobşte ştiute...după care, îndrăgostit de carte şi impresionat de învăţătorii pe care îi avusese, se decide pentru şcoala normală; însă nu cea din Turnu Măgurele, în apropiere, unde se percepeau taxe mari, ci se prezintă la Câmpulung Muscel, fiind respins la vizita medicală, pentru miopie.  Merge tocmai la Abrud şi va face doi ani acolo, următorul an se transferă la Cristur-Odorhei, însă în 1940, datorită Diktatului de la Viena este nevoit să revină în Regat, de data asta la Bucureşti. Înainte de ultimul an la şcoala normală, se hotărăşte să renunţe la învăţământ, să se dedice scrisului... Geo Dumitrescu îl ajută să devină corector la ziarul Timpul; mai apoi va fi secretar de redacţie la Evenimentul zilei, condus de Ion Vinea. Sunt însă intervale când trăieşte la voia întâmplării, fără adăpost, fără mijloace materiale.  Debutase în 1942, cu o proză Pârlitu, dar scrie multe alte povestiri şi schiţe, adunate abia în 1948 în volumul Întâlnirea din pământuri. În anul 1943 participase la Cenaclul  Sburătorul  unde citeşte schiţa Calul, făcând tuturor o foarte bună impresie. Între 1943 şi 1945 face serviciul militar. Va fi corector la  România liberă, apoi din 1950 redactor la  Viaţa românească. În 1954 se căsătoreşte cu scriitoarea Aurora Cornu, dar vor divorţa în 1959; se căsătoreşte cu  Eta Vexler, iar în final cu Elena, cu care va avea doi fii. Îi apar, pe rând romanele ciclului Moromeţii şi altele, care vor face din el cel mai respectat scriitor din lumea literară, temut şi de autorităţile comuniste. Traduce  Ciuma, de Camus,  Demonii, de Dostoievski. În 1968 este ales vice-preşedintele Uniunii Scriitorilor, în 1970 devine directorul editurii Cartea românească; în 1974 este ales la Academie.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Preda

 http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Marin+Preda

 http://www.jurnalul.ro/arte-vizuale/marele-singuratic-marin-preda-537865.htm

http://www.marinpreda.net/

 

Opera literară:1948 - Întâlnirea din pământuri, roman; 1949 - Ana Roşculeţ; 1952 - Desfăşurarea;1955 - Moromeţii, roman, volumul I;1956 - Ferestre întunecate;1959 - Îndrăzneala; 1962 - Risipitorii, roman;1967 - Moromeţii, roman, volumul II; 1968 - Intrusul, roman; 1972 - Imposibila întoarcere, roman; 1972 - Marele singuratic, roman;1973 - Întâlnirea din pământuri, roman (ediţia a 2-a); 1975 - Delirul, roman;  1977 - Viaţa ca o pradă, roman; 1980 - Cel mai iubit dintre pământeni, roman, 1981.

 

 

Ion Lazu: Scene din viaţa literară, ed. Ideea europeană, 2007, pag. 99-101:

25 ianuarie 1980: (...) Nu de mult, la lansarea  colecţiei Hyperion a Cărţii româneşti, cu primii trei poeţi antologaţi (Virgil Mazilescu, Mircea Ciobanu şi Constantin Abăluţă) şi în prezenţa directorului editurii Marin Peda, plus Mircea Iorgulescu, care a vorbit despre noua colecţie şi despre autori, după care s-au făcut lecturi din volumele respecive, lumea adunată în librăria Sadoveanu, multă-puţină cîtă va fi fost, şuşotea, se fîţîia, iar cînd a fost vorba de acordarea autografelor, bravii cititori au întors spatele şi din doi paşi erau pe trotuar, de parcă îi alunga cineva din urmă. Mi-a părut foarte rău şi am fost deprimat toată seara. Mă întrebam: Cum ar trebui să arate pentru aceşti bucureşteni un eveniment editorial? Ce speranţă de recunoaştere şi de succes poate să aibă un tînăr condeier, dacă lui Marin Preda în persoană nu i se acordă nici un pic de consideraţie?!

18 mai 1980. La telefon aflu vestea aproape sigură că Marin Preda a murit: vineri seara a avut o comoţie cerebrală urmată de stop cardiac. Mircea Ciobanu îmi confirmă şi-mi spune să fiu miercuri dimineaţa la Bucureşti. Îi zic, adînc tulburat: "Vezi, de aia se grăbea el aşa! Bietul Monşer, alt om prea singur!"

Prea tulburat de evenimente şi “în continuă mişcare”, cum se spune în prospecţiuni, n-am notat nimic despre înmormîntarea lui Preda. Mircea, foarte răvăşit, povestindu-mi împrejurările în care Preda a murit, la Mogoşoaia. Fac de gardă, la Muzeul Literaturii, deodată cu Catinca Ralea, în echipe de cîte şase. Preda cu o rană pe tîmplă. Multă lume. Discursurile ascultate de pe trotuar, nu ştiam cine vorbeşte: Caraion?

Deschid abia marţi Luceafărul şi citesc articolele “La moartea lui Marin Preda”. În frunte, articolul lui Eugen Barbu. Mă şi întrebam ce atitudine va adopta. S-ar fi zis că era cazul să tacă, pe hîrtie, rămînîndu-i să se exprime faţă cu amicii, eventual în termenii: E drept că l-am duşmănit, dar nu pînă la a-i fi dorit moartea. Deşi poate i-a şi dorit-o, uneori. Cîte gînduri urîte învîrte omul în cap! Unele îi vin anume ca să se poată lepăda de ele, ca de diavolul… Mai ales că M.P. avea o sănătate fragilă şi un mod de viaţă necumpătat, ce mare lucru pentru rivalul său să se fi gîndit că Morometele n-o mai duce mult – şi atunci cine o să rămînă cel mai mare scriitor din ţară, oglindă-oglinjoară? Ce face însă E.B.? Scrie un articol plin de suferinţă la dispariţia unui mare scriitor, vorbeşte despre “nedreapta cădere a salcîmului”, în urma căreia cîmpul va rămîne urît şi fără repere… Emoţionant, nu?

Mai grav însă pare celălalt aspect, al prietenilor care l-au antrenat în “viaţa nesportivă”, acei aşa-zişi amici care cu bună ştiinţă, ar vrea să spună Adrian Păunescu, l-au lichidat pe romancier, cum odinioară pe Labiş. Şi vor plînge tare, adaugă cu disperare specială Cezar Ivănescu, care susţine că l-a apărat cu braţele sale (citeşte: cu pumnii lui de fost boxeur) de prietenii care îl trăgeau la beţie. Cel mai complex şi cel mai profund scriitor român. Primul romancier care nu a scris despre ţărani privindu-i din balcon. Lua tranchilizante şi totodată consuma mult whisky. Nu ştia să se odihnească, se simţea bine doar scriind dezlănţuit. Etc.

Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici: “Şi era silit să trăiască aşa pe marginea prăpastiei, cu desăvîrşire singur, fără o singură fiinţă care să-l căineze…”

Idem: “ Înainte era lumina. Acum unde mă duc? Unde? Nu mai auzea decît bătăile inimii sale.” Întrebarea mea: Ce a adus nou existenţialismul, de care s-a făcut atîta caz, peste ceea ce deja descoperise Tolstoi şi alţii, încă în secolul XIX?

(…) Iată ce socoteli îmi făceam: Am scris cîteva cărţi cînd încă nu-mi erau clare multe din lucrurile importante ale vieţii. Le-am scris cu oarecare îndîrjire, cu exasperare la limită, dorind să mă eliberez de o prea grea povară sufletească - şi doar pe jumătate convins că va ieşi ceva de interes general, cum este literatura. Însă ferm convins că este singura mea cale de mîntuire. Acum mă gîndesc că nici nu are prea mare importanţă dacă ele sunt valoroase sau doar onorabile. Rebreanu a scris şi texte mai slabe, dar poate că nu conta decît munca lui şi bucuria pe care o simţea atunci. (Văd că şi despre Preda se spune acelaşi lucru.) Dar ce-i pasă lumii de omul Rebreanu, de cele ce a pătimit el în timp ce-şi scria cărţile magistrale sau mai puţin strălucite!? Sau de Marin Preda. Aşa că, de fapt, nu contează cine anume dintre noi a scris sau va scrie marile cărţi ale acestor ani.

 

Alţi scriitori:

Gh. Bejancu, n. 1926 

Ion Lazu - Un copac...

4 august: Veronica Micle, n. 22 aprilie 1850 - d. 3 august 1889

 

      

 

S-a născut la Năsăud, tatăl său murind încă înainte de naşterea Veronicăi. În acelaşi an 1850 mama se mută cu cele două fetiţe la Tg. Neamţ, iar în 1852  se stabileşte cu familia la Iaşi. Veronica face Şcoala centrală de fete, absolvind în 1963 cu calificativul "eminent". Un an mai târziu, în 1864 se căsătoreşte cu Ştefan Micle, cu 30 de ani mai vârstnic, profesor universitar la Iaşi, apoi rector al Universităţii.  Vor avea două fiice, în 1866 şi 1868. În 1872, în timpul unei călătorii la Viena, îi este prezentat Mihai Eminescu. El va veni la Iaşi, în 1874, ca director al Bibliotecii centrale. Iubirea lor platonică, celebrată în lirica poetului şi unanim cunoscută, este concretizată în 1876, dar abia spre sfârşitul lui 1879, după moartea profesorului Ştefan Micle se va pune problema oficializării unei căsătorii. Nepregătit, nehotărât, demisionar într-ale vieţii, Eminescu tergiversează, sub cele mai diferite motive, dar poate foarte îngrijorat cu privire l propria sănătate. După o ruptură de aproape 2 ani, la sfârşitul lui 1881 relaţia este reluată, dar în august următor are loc ruptura definitivă.

În 1886 Veronica Micle donase mănăstirii Văratec casa din Tg. Neamţ, moştenită de la mama sa. În acelaşi an apare un volum din scrierile Veronicăi Micle: Poezii, traduceri din Lamartine şi Gauthier, aforisme.

Unanim considerată muza Poetului naţional, adorată de acesta, Veronica Micle, mamă a două fete de liceu, repetând soarta mamei sale, de asemenea văduvă cu două fiice, nu avea o situaţie materială asigurată, căci pensia de urmaş, aşteptată de pe urma profesorului Micle, nu a fost aprobată la timp. Tergiversarea se poate să se fi datorat şi lui Titu Maiorescu, ce nu i-a trecut cu vederea Veronicăi faptul că la sfârşitul liceului compăruse ca martoră a acuzării într-un proces intentat Mentorului de la Junimea. Vor mai fi fost şi alte motive, fapt este că nedreptatea a precumpănit, strivind-o pe biata femeie, cu comportament discutabil într-o societate conformistă. Eminescu însuşi, care s-ar fi cuvenit să pună piciorul în prag, s-a derobat: obosit, bolnav, strâmtorat, nehotărât, incapabil să-şi asume răspunderea, toată această dramă, deductibilă din corespondenţa celor doi îndrăgostiţi, cunoscută în întregime abia spre anul 2000, oglindeşte falia dintre realitate şi iluzionarea în van.

 

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Veronica_Micle

 https://melidoniumm.wordpress.com/2012/08/04/un-destin-tragic-veronica-micle/#comment-907

 http://www.veronicamicle.eu/

 

 

 

Imaginea se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, 2009.

 

 

Poezia zilei, Veronica Micle

 

Frumoasă, sfântă poezie

 

Frumoasă, sfântă poezie,

Ce-ai fost unicu-mi Dumnezeu

Pe dulcea ta zădărnicie

Cât preţ a pus sufletul meu.

 

Cât îmi părea că sunt de mare

Că idol eu mi te-am ales,

Cu ce avânt şi adorare

Prinos adusu-ţi-am ades.

 

Adânca mea cucernicie

De mitul tău când s-a legat,

Pe dulcea ta zădărnicie,

Sufletu-mi jertfă ţi l-a dat. 

 

 

Am plecat...

 

Am plecat far’ de căinţă

Şi m-am dus fără de dor,

Ca să uit a ta fiinţă,

Ca să uit al tău amor.

 

Şi plecând m-am dus în lume

Numa-n voia întâmplării,

Nici cu gând de zile bune,

Nici cu jalea-nstrăinării.

 

De-am mers mult pe-acea cărare

Nu mai ştiu de-atâta chin

Căci cu dor şi disperare

Îndărăt la ţine vin.

 

Alţi scriitori:

N. Ciobanu, n. 1931

C. Lupeanu, n. 1941

Paul Daian, n. 1954  

Ion Lazu - Ieri, în Grădina Botanică...