2 martie: Radu Gyr,  n. 2 martie 1905 - d. 28 aprilie 1975

  

 

 

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,

nu pentru pătule, nu pentru pogoane,

ci pentru văzduhul tău liber de mâine,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,

pentru cântecul tău ţintuit în piroane,

pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,

ci ca să aduni chiuind pe tăpşane

o claie de zări şi-o căciulă de stele,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi

şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane

şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte

pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,

pe toate ce slobode-ţi ies înainte,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!

Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!

Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

***

 

 

Născut la Câmpulung Muscel, a urmat liceul la Craiova, unde tatăl său era actor, apoi Literele şi Filosofia la Bucureşti, respectând interdicţia maternă de a nu se înscrie la Artă dramatică; devine asistentul prof. Mihail Dragomirescu. Înflăcărat patriot, a participat ca licean la luptele de pe Valea Jiului, fiind rănit de două ori. Şi-a luat pseudonim ca să evite persecuţiile directorului de liceu, mereu scandalizat şi vindicativ. A ucenicit cu scriitorii A. de Herz, Elena Farago, C. D. Fortunescu şi D. Nanu. A avut vocaţia prieteniei literare, admirator al lui Felix Aderca, G. M. Vlădescu, Ion Dongorozi, Gib I. Mihăescu, George Murnu, Mihail Dragomirescu, Ion Minulescu, Ion Pillat, Adrian Maniu, M. Sorbul, G. Gregorian, Al. Kazaban, I. Valerian etc. Îi va evoca pe toţi, cu deosebită comprehensiune, În memorialistica sa de sertar.

Talent precoce, publicând prin reviste literare şi înfiinţând reviste, prieten la Craiova cu poeţii Nicolae Milcu, I. Popescu-Ulmu şi George Dumitrescu, şi cu arheologul C. S. Nicolăescu-Plopşor, scriind piese de teatru jucate de liceeni pe scena craioveană, a debutat editorial la terminarea liceului, în 1924, cu  Linişti de schituri  şi a continuat cu alte volume de poezii, printre care: Cerbul de lumină, 1928, premiat de Academie, Cununi uscate, 1938, Poeme de război, 1942, Balade, 1943. A scris pentru copii, dar şi teatru, eseuri foarte avizate despre literatura noastră modernă dar şi despre cea franceză, din care a tradus masiv; a ţinut conferinţe. Colaborator la principalele reviste de dreapta: Universul literar, Gândirea, Gând românesc, Sfarmă-Piatră, Vremea, Axa, Iconar. Inspiraţia sa din tradiţie şi din ortodoxie, însă în linie modernă, diferită de mişcarea sămănătoristă, pe linia Ion Pillat, Vasile Voiculescu, îl face unul dintre principalii animatori ai mişcării legionare. Autor al imnurilor legionare, şef al legionarilor din Oltenia. În timpul scurtei guvernări legionare, ca director al teatrelor, iniţiază în Bucureşti Teatrul evreiesc Baraşeum, singurul existent în statele europene ale vremii, toate de tip fascist.

Pentru militantismul său ortodoxist a fost trimis de Carol II în lagărul politic de la Miercurea Ciuc, (monarhul era înciudat că nu reuşise să confişte în folos propriu Mişcarea), alături de Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade, alţi ideologi ai Mişcării. Trimis în lagărele de reeducare şi de Antonescu, hotărât să-şi lichideze principalul adversar politic, apoi amnistiat, trimis în linia întâi, spre lichidare, de unde se întoarce rănit, publică un nou volum inspirat din tragedia frontului, este din nou trimis în lagăr.... Iar în 1945, inclus în "lotul ziariştilor", este condamnat la 12 ani detenţie. La proces a declarat: "Eu am avut o credinţă." Supus unui regim de exterminare, în primii doi ani legat cu lanţuri de picioare. Eliberat în 1956, este re-arestat în 1958 pentru vina de a fi scris poezia "Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane!". Condamnat la moarte, pedeapsa îi este schimbată în 25 ani muncă silnică. A continuat să compună poezii de rezistenţă, memorate de colegii de celulă. (L-am amintit aici pe Ovidiu Cotruş, postarea din 24 februarie.). Este de înţeles că suferinţa îndurată cu dârzenie, fără cedări, transformată în martiriu, i-a însufleţit lirica, precum i-a şi legitimat-o. În 1964, la ieşirea din detenţie, este constrâns să colaboreze la revista Pentru patrie, adresată exilului, controlată îndeaproape de securitate, nedifuzată în ţară. O libertate perfidă, mai rea decât chiar închisoarea comunistă... În ultimii ani de viaţă scrie memorialistică: Calendarul meu -  Prietenii, momente şi atitudini literare - apărut la Ed. Ex Ponto, 1996,  constând în 160 pagini de text şi încă 100 pagini cu fotografii, documente şi scrisori facsimilate, prefaţă de Ion Popişteanu, îngrijită de fiica scriitorului Simona Popa-Gyr.

După Decembrie 1989 poezia lui este reeditată, ceea ce nu se întâmplase decât în 1982, la o editură din Canada. Ce-i drept, Nicolae Manolescu a îndrăznit să-l includă în  Antologia poeziei moderne, dar tirajul a fost scos din circulaţie.

 

citeşte mai mult:      http://www.radugyr.ro/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Gyr

 

 

Poezia zilei: Vlad Neagoe, n.  2 martie 1952 - Poetul la ani 70 !

   

 

 

Şi morţii

Şi morţii înfrânţi de ţărână,

şi morţii înfrânţi de lumină,

şi sentimentul de irealitate

aruncat în aer de mâini deschise,

şi drumul refăcut de spaima 

fiinţei şi a frumuseţii urcând

în urma furnicilor, pe coaja crăpată

a copacilor spun:

lumea asta nu întoarce nimic înapoi şi...

fac un gol prin care se mişcă

printre rodii înşiraţi la marginea drumului

şi revin mereu fumegând în cetatea zidirii

tot mai crenelată de priviri rătăcite.

Aerul din cămările adânci pare mai bătrân

în casa proaspătă, mirosind a busuioc

şi praful aşternut peste lucruri

 a punctat timpul, blestemat rival,

pe gura mută a altor vremi

şi vorbirea ce plesneşte în pustie -, 

e a altora, a iubirilor toate 

în amărâta nemişcare a cavităţii adormite

aici se naşte şi se moare - în golul care se mişcă,

se-aude sfioasa explozie a înfloririi,

mandibule de cavernă devoră

rădăcinile creaturii, miresmele

actele de binefacere târâte de tancuri

şi sărăcia însângerată de cei ce ne iubesc;

mă simt pustiit şi pustiul pătrunde

în cuvinte, cuvintele în fisurile oaselor

prin unde fine scânteietoare

până la uimire, până la noi ordine

a fi pe apucate până la ultima suflare

a fi pe picioare şi orb ca un gavanos

uitat în cuptor. Dar de acolo ce să sperăm?

Unde să mergem?                          

 

(din volumul Vorbirea care vede, ed. Albatros, 1999)

 

                                                                            

Alţi scriitori:

Al. Ciura, n. 15 nov. 1876 - m. 2 martie 1936

Petre Ghelmez, n. 1932

Sanda Golopenţia, n. 1940 

Ion Lazu - Oaspeți de duminică: Ana Calina 

Garaș, Octavian Apostoloiu, Alexander Hausvater

 

  

 

 

 1 martie: Alecu Ivan Ghilia,  n. 1 martie 1930

            

 

Născut într-un sat din comuna Şendricani, jud. Dorohoi, dintr-o familie de ţărani săraci şi cu mulţi copii, a fost adoptat de un unchi. A făcut şcoala primară în satul natal, Şcoala normală în Şendricani, apoi Academia de Belle-Arte din Iaşi, 1948-1950, unde devenise discipolul lui Corneliu Baba, care practic îl adoptase. Maestrul fiind înlăturat de la catedră, Ghilia se transferă la Institutul de Arte plastice din Bucureşti, spre ghinionul său nimerind în clasa lui H..H. Maxy, adversarul lui Baba. După un an de persecuţii, se mută la secţia istoria artei. Devine redactor la Contemporanul. Începe seria reportajelor despre colectivizare - pe când în satul natal, tatăl său era principala piedică în constituirea colectivei. Strâns între două opţiuni ireconciliabile. Dar scriind pe linie, cu fervoare, mereu în deplasări:  Cântece de drumeție, 1958; Scrisori din Bărăgan,  1959; Insula speranței, 1963.

Se îmbolnăveşte de plămâni. Dar succesele încep să apară: publică proze scurte, povestiri: Frații Huțulea, 1955;  Asaltul timpului, 1961;  Povestiri,   1964.  Dar şi poezii. Însă marele succes vine cu romanul  Cuscrii, 1958; Premiul Academiei. Alte premii, pe seama unor scrieri proletcultiste, maniheiste. Prieten şi cu Octavian Paler, pe care-l cunoscuse, licean, pe timpul refugiului din 1944, de teama armatei roşii, ajunşi cu căruţa până în satul Lisa, sub Făgăraşi. În 1980 are neplăcuta surpriză să i se respingă romanul  Întoarcerea bărbaţilor. Prieten cu Leonida Plămădeală, basarabean, acesta i-l prezintă pe părintele Constantin Galeriu, basarabean el însuşi, care îl converteşte religios pe fostul ateu şi slujitor al ideilor comuniste.

După Decembrie 1989, Alecu Ivan Ghilia, nerenunţând la scris, revine la pasiunea pentru pictură, afirmându-se ca unul dintre pictorii cu certă originalitate. Romanele sale, preponderent autobiografice, se întorc acum asupra "luminii din adâncuri", a raporturilor dintre cei vii şi antecesorii care, de dincolo de moarte, le călăuzesc paşii celor ce se nevoiesc pe-acest pământ, le ocrotesc devenirea lumească. De fapt, scrierile adevărate ale autorului sunt adordări autobiografice, despre lumea satului moldovean, cu fascinantele rude ce i-au marcat copilăria, despre anii de formare ca artist grafic şi scriitor. Jurnalul, poezia, înregistrarea în stil cine-verite a unor scene de viaţă sunt mixate într-o maniera care îl individualizeată pe autor.

Titluri ale unor scrieri de Alecu Ivan Ghilia:  Ieșirea din Apocalips, 1960; Îngeri biciuiți , 1967;  Appassionata, 1971; Recviem pentru cei vii,  1972;  Dragostea câinelui de pază , 1978; Un Oscar pentru Ana,  1982;  Întoarcerea bărbaților, 1991;  Piramida,  1995. 2 vol.

***

Am discutat mai îndeaproape cu dl Ghilia în primii ani de după Decembrie, la vernisajul unei expoziţii, în sălile din incinta Institutului Francez, prezentat fiind de poetul Pan Izverna, care îi publica lui Ghilia colaborările la  Dreptatea. M-a cucerit forţa de creaţie a plasticianului, abordarea dezinhibată a unor teme religioase. Am simţit râvna, dăruirea întru credinţă, noul mesaj ce trebuie transmis semenilor.

În fapt, revoluţia îl scosese în stradă pe scriitorul care pierduse orice speranţă privind sistemul ceauşist; este unul dintre cei trei scriitori arestaţi în noaptea de 21 decembrie, împreună cu Ion Murgeanu şi Florin Iaru.

 

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Alecu_Ivan_Ghilia

 http://stiri.botosani.ro/stire/29226/ALECU+IVAN+GHILIA%3A+%22Daca+nu+era+noroiul,+poate+ca+as+fi+ramas+in+satul+Ghilia+pe+vecie!%22.html

            

Poezia zilei - Gh. Asachi (n. 1 martie 1788 – d. 13 nov. 1869):

  

Cătră planeta mea

Cât ţi-s dator, o, stea mult graţioasă,

Că-n primăvara a vieţei mele

Tu m-ai ferit de strâmbe căi şi rele

Şi m-ai condus pe calea virtuoasă!

Tu-n sân mi-aprinzi făclia luminoasă,

M-ai adăpat l-ascree fântânele,

Şi când viaţa-mi îndulcesc prin ele,

Despreţuiesc chiar soarta fioroasă.

Ca să doresc a vieţei nemurire

Mă-ndeamnă raza-ţi care-n ceri se vede,

Cum statornică urmează-a ei rotire.

De la ţărmul fatal vasul purcede,

Ş-amu, plutind prin marea de pieire,

A ta rază la port mă va încrede.

 

George Vulturescu, n. 1 martie 1951 

    

    

Duminica fricii

E o târfă de seară în Nord

care-ţi lasă voalurile ei sordide în ochi

precum lasă şişurile cicatrici prin ungherele urbei.

Asta faci în duminica fricii tale din Nord

stai cu o târfă de carte –

lectura e un lupanar

„Matca se-mperechează şi moare.

Stupul e doar pentru cuvintele-albinuţe

Care fac ceara lumânărilor plăcută pentru biserici?”

Asta îi întreb pe bătrânii Barzi în duminica fricii

mele din Nord

care se hrăneşte cu hula hieroglifelor din alte cărţi.

Sunt cărpănoşi cu toţii, tari în definiţii

„Poemul are o glorie, iar poetul o moarte…

Nu eşti într-un cuib pe pagina lui la care barza

aduce puilor în guşă broaşte din mlaştini…”

Mai bine vezi la sclipirea unui cuţit

alunecând pe alt cuţit

decât în duminica fricii când nu-ţi dibuieşti

propria pagină. Îţi faci torţe din paginile

altor cărţi despre frică –

scrumul lor cade pe coala ta albă

ca o urnă răsturnată într-un osuar

nu mai ştii care fir de pulbere a fost un os de

tibie, care o aortă a inimii, care din lobul urechii.

E duminica fricii tale în mijlocul paginii

o târfă de frică ce te urmează în toate nopţile din Nord

când poţi să-i spui cenuşii

„Frate Borges,

frate Eminescu,

frate Kafka,

ceea ce arde continuă să viseze adierea vânturilor?”

Cenuşă e acum întreaga ta pagină pe care scrii

pe care ai vrea să scrii

dar în cenuşă firele de pulbere nu se aliniază

precum planetele pe ceruri

ci se grămădesc „fără cap şi coadă”

ca şi cuvintele de târfă

în urechea fricii tale din Nord

nu găseşti nici o piatră în care să poţi săpa o literă

nu găseşti nici un lemn de cruce pe care să

însemni un nume

lemnele se chircesc în lut şi-n sămânţă

căci barda e acolo

pe structura de rezistenţă a clarităţii din creier

claritate de târfă răbdătoare

barda e seară de seară acolo

şi frica ta pe coada ei

ca o mână de rege care face semn bufonului

să râdă în locul său

cine ar şovăi lângă curva asta de bardă

într-o noapte a fricii din mijlocul paginilor?…

 

Îţi trebuie un rege ca să fii bufon

Îl vezi

nu este un bufon cel care-mi poartă, stângaci,

cârja de orb pe străzile unui vechi oraş de pe Someş.

Acum a ricoşat cu ea într-o monedă de metal –

sunt forţe ascunse care lucrează pentru a ridica

o monedă din praful drumului.

Îngerii privesc din muşchiul de pe ziduri

„Va îngenunchea în faţa stemei şi a chipului regelui?…”

„Ar putea fi pedestraşul care a murit sub flamurile sale

fără să-şi poată ridica solda pentru mama din sat…”

Sunt forţe ascunse în monedele de pe drumuri –

sunt muşuroaie deteriorate ale stemelor

cu termite care întreţin frica bufonului

că regele nu se va recunoaşte în râsul lui.

Asta pot gândi acum când îl văd cu ochii lor

cum ridică moneda de pe jos şi

intră într-un bar. O aruncă pe tejghea pentru un

pahar de alcool.

O pajură s-a ridicat din desenul stemei umbrind sala.

Unul o vede. Poate doi.

Barmanul întoarce banul pe ambele feţe şi

nu găseşte nici o inscripţie.

Râde provocând mesenii

„– Cine împrumută un chip de rege

pentru această monedă?…”

Sandalele poetului laureat

Cânt sandalele tale, poezie.

Unii spun că au 99 oca de fier şi 99 oca de oţel.

Ele îmi sunt de-ajuns ca să mă-ntorc

până sub cruce. Argentinianul Borges se întreba

dacă atunci ţi-a fugit gândul la împărăţia

care te aştepta în ceruri sau la

o femeie care n-a fost a ta.

Acum Golgota e pustie, Nazarineanule.

În piaţa oraşului se recită psalmi despre rănile

Tale. La chioşcuri se vând suliţe drept suveniruri

precum a centurionului care ţi-a împuns coastele.

Eu intru la o votcă, unul predică între mese

„Cel Înviat a urcat la ceruri. Credeţi că era drept

să mai stea cu noi pe pământ aşteptând-o pe

Ioana d’Arc, cruciadele şi lungul şir de mucenici?…”

Altul îi răspunde

„Am fost putregaiul de iască… Când izbeşti piatra

cu amnarul, îţi trebuie rumeguş, iască, paie uscate

ca să prinzi scânteia pentru foc…”

În larma de afară se conferă diplome, coroniţe cu

frunze de laur.

Eu ies cu sandalele tale, poezie,

şi rătăcesc până la floarea de mac de pe câmp.

– Nici o suliţă nu trebuie să rănească pentru

sângeriul tău, floare de mac.

A văzut cineva sânge pe sandalele

poetului laureat?

Poem fără moaşă

Eşti mereu în alt vers – spic al lui Dumnezeu

pentru pâinea zilei de mâine –

pe firimiturile celei date nouă astăzi

stau aşezaţi heralzii pândind o zi de joi cu o ploaie mare

crainicii negri vin numai când cinezi

singur cu poemul zilei de azi

nu ai moaşă la el – te încurajezi cu sfatul unui francez

care a scris despre după-amiezile cu fauni

„poemul are loc de unul singur”

Asta mă pune pe gânduri dacă nu cumva

şi viaţa ta este o firimitură dintr-un alt vers

după cum şi Iisus e doar în epistolele apostolilor

În poemul cu moaşă Ecclesiastul scrie în locul tău

poţi cina cu apostolii

şi poţi înmulţi pâinea şi vinul

dar nu ştii ce vei scrie în versul zilei de mâine

pentru care mănânci pâinea zilei de azi

cum nici moaşa nu va să ştie dacă fătul va avea

două capete lipite unul de altul

sau va avea buze de iepure

Asta mă face să cârtesc

– nimeni nu vorbeşte despre firimiturile de la

masa Cinei de taină

– nimeni nu vorbeşte despre cealaltă mână

care înaintează numele scribului corifeilor Academiei

– nimeni nu ştie dacă s-a născut cel cu mâna

care-i va ciopli numele pe un lemn de cruce

Nu ai moaşă la naşterea poemului de azi –

mâinile tale îl spală de sânge şi-i taie

cordonul ombilical –

literele zburdă o vreme prin striaţiile creierului

precum mieii pe pajişte cu ochii în pământ,

cu gâtul îndoit nătâng

pentru ghearele cu care vulturii şi lupii

îi înşfacă dintre ierburi

acum ai sânge pe pagină –

sângele nu se-ntoarce niciodată în rană

nici literele pe nămolurile lăptoase ale nopţilor

din creier

o moaşă se poate spăla de sângele fătului

tu nu poţi aduna în jurul poemului de azi

nici doisprezece apostoli, nici doisprezece cerşetori

de pe stradă

doar heralzii lui Vallejo sunt aproape

ei adună oricând doisprezece blajini, doisprezece apostaţi,

doisprezece tâlhari

şi te pândesc cum tremuri între litere

ca într-o pădure sinistră care creşte în jurul tău

cu fiecare cuvânt al poemului de mâine

Ulise plătindu-şi călătoria

în bancnote cu chipul lui Brâncuşi

E un smintit de Prinţ:

bea vinul cel mai scump şi ţine pe genunchi

cele mai râvnite târfe ale oraşului

barmanul nu-i recunoaşte monedele de aur

cu stemele şterse lăsate pe tejghea

de la masa din colţ (unde scriu aşteptându-l pe

Buck Mulligan) mă ofer să plătesc în locul lui

cu bancnote pe care e chipul lui Brâncuşi

plecat de mult din oraş

spirala aceea, James Joyce, pe care ţi-a desenat-o

în Montparnasse, relativement tel que moi,

nu e decât un semn al fricii

de-a ne privi în ochi, le sens du pousser

pe străzile unde n-au călcat niciodată prinţi

„Frica e o colivie”, completă Prinţul

fără să se întoarcă spre mine.

– Tocmai am plătit în locul tău, dau să strig

dar jandarmii îmi pun întrebări despre monedele

cu steme şterse care nu figurează în Nomenclatorul

Monetăriei din oraş.

„Da, l-am văzut”, le declar. Dar nu ştiu niciodată

unde şi când îl pot întâlni. Eram la

Priveghiul nocturn al Finneganilor şi l-am auzit

strigând:

– Ieşi puţin afară, Lazăre! Judecata din urmă!

Cineva a început să cânte nazal:

„– Şi atunci fiecare din ei apucându-se să amuşine…

– … care după ficat…

– … care după părţile lui moi…

– … şi după restul organelor!…”

Nu e nici un Prinţ în oraş, mă ironizară jandarmii.

E cazul să pleci acasă: barmanul te-a iertat

pentru că i-ai vorbit despre moartea mamei,

studentele acostate la bar şi-au retras plângerile

pentru că le-ai povestit despre

furia lui Caliban care nu-şi găsea chipul în oglinzi

Am ieşit afară, pe străzi, cu sinele meu, oarecum,

terci, J.J. I-am făcut semn taximetristului

şi i-am dat o bancnotă cu chipul lui Brâncuşi.

„Eşti sigur, Domnule Bloom, că tăietorii de lemne

din codru vorbesc la crâşme despre

cercurile desfăşurării enigmatice din trunchiul

copacilor?…”

Se întoarse spre mine şi-i desluşii chipul de Prinţ şters

de pe monedele de aur.

„Spirala este o mare libertate: ea împrumută

invizibilul direct de la Domnul”. Aşa grăit-a

Prinţul, J.J. Şi eu eram acolo…

 [Vatra, nr. 8/2017, pp. 22-24]

 

 

Alţi scriitori:

Solomon Marcus, n. 1925

Magdalena Popescu, n. 1943

Nicolae Panaite, n. 1954 

 Cîteva cărți ale extraordinarului regizor Alexander Hausvater