Scriitorul zilei, 4 iulie: Haralamb Zincă, n. 4 iulie 1923 - d. 28 dec. 2008  

 

Născut la Roman (evreu de origine, Hary Isac Zilberman), a fost ucenic de frizer, apoi băiat de prăvălie la Bucureşti 1934-1940, iar în timpul războiului, la nici 22 de ani a fost pe front, conform mărturisirilor incomplete, probabil de partea Armatei roşii, de la început şi până la victoria finală, cu tot ce va fi însemnat asta, după cum sugerează Marian Popa în Istoria sa. Îmediat după război, îl găsim activist de partid şi de sindicat, bibliotecar la ARLUS, 1945-1946; mai aflăm că între 1950-1951 a  fost la Şcoala de literatură Mihai Eminescu, învăţăcel şi totodată profesor. Ceea ce i-a asigurat în continuare funcţia de redactor şef-adjunct la Tânărul scriitor, la Luceafărul, la Viaţa Românească şi la Gazeta literară, 1962-1966, revistele-cheie, care dădeau tonul, conform indicaţiilor la vârf; după care va fi director al Casei scriitorilor, până la pensionare. 

A scris la început literatură partinică, propagandistică, apoi s-a făcut remarcat în domeniul literaturii de tip poliţist-de spionaj; a publicat nu mai puţin de 50 de titluri şi a scris scenariul pentru câteva seriale TV „pe linie”, despre izbânzile antihitleriste; în a doua parte a carierei sale, s-a axat pe romane de spionaj economic-industrial, cu virtuţi de montaj şi de suspans, dar cu finaluri previzibile.

A decedat aproape uitat, după o lungă suferinţă de boala Altzhaimer.

Opera literară (selectiv): 'Un civil in transee' (1959), 'O invitatie dupa miezul noptii' (1967), 'Crima de la 217' (1979); nuvele: 'Cazul R-16' (1953), 'Urmele' (1958), 'Zefirul' (1964), 'Ordinul 'Stejarul' in actiune' (1965), 'Dragoste moarta' (1975) si romane: Moartea vine pe bandă de magnetofon; 'Ultima toamna' (1958), 'Dintre sute de catarge' (1961), 'Ochii doctorului King' (1968), 'Limuzina neagra' (1973), 'Un glont pentru rezident' (1975), 'Glontul de zahar' (1981). 
De asemenea, a scris o serie intreaga de carti-document: 'si a fost ora H' (1971), 'Ultima noapte de razboi, prima zi de pace' (1985), 'Revelion 45' (1989), 'Cosciugul agentului K-05' (1991), 'Spion prin arhive secrete' (1993), 'Noiembrie însângerat' (2000). 

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Haralamb_Zinc%C4%83

 http://www.romlit.ro/haralamb_zinca_octogenar

Poezia zilei: Ion Lazu     

Tăcere şi cuvânt

E gândul cel cu care vărui

Un cer în care n-ai să sui,

Tăcerea e a fiecărui

Cuvântul e al nimănui.

E jalea cea cu care nărui

Un vis în care n-ai să sui,

ci taci – şi în tăceri să stărui –

Cuvintele sunt ale cui?

Întoarcă-se de-aceea-n sine

Cel care crede şi nu minte!

Tăcerea doar  ni se cuvine –

Cu gura plină de cuvinte!

Şi dacă totuşi adevăru-i

Copilul minţii cel mai drag,

Tăcerea-i partea fiecărui

Cu vorbe-n gură strânse cheag.

(1980)

Alţi scriitori:

Bartis Ferenc, n. 1936

Theodor Răpan, n. 1954, Balaci

Poezia zilei: Theodor Răpan, n. 4 iulie 1954


Sonetul XXIX

Ceasornicele toate vor să tacă
Și icul minții, iată, vers despică,
Din horbota trăirii se ridică
Semeț, poetul, paraclis să-și facă.

Ce să-nțeleg? Cum să te-nving, furnică?
Poruncitoare, inima-mi se-mbracă
În smirnă și lumini de promoroacă:
Ivirile-n sonet mi se dumică.

Vrei să culeg din cer milostivirea
Lăsând zălog hainilor iubirea?
Arată-mi, Tată, căile spre Rai!

Vei dărui câmpiei munte, mare?
Privighetorile avea-vor zare?
Hai, spune, Doamne, cu mine ce gând ai?


Sonetul LVIII

De unde vin și cine sunt și unde
Mă-ndreaptă pasul în căderi albastre
Nu știu. Or ști pustiile sihastre!
Întreabă-le. Eu n-aș putea răspunde!

Nu cerceta măceluri, nici dezastre,
Ci caută să te strecori sub unde,
Acolo unde ochiul nu pătrunde
Și-ai să-nțelegi triadele măiastre.

Sunt pregătit să-mi beau din corn otrava,
Prin uși de vânt nu-ți încerca izbava:
Chilimul desfrunzirii stă la pândă!

Răspunde-ți iute, nimeni n-o să vadă,
Trecutul e-ngropat tot în zăpadă:
De mierea ta e gura mea flămândă!

(din Testament în Alfabetul Tăcerii, ed. TipoMoldova, 2013)




Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2006

14 oct., sîmbătă, ora 6:57. Aseară, telefon de la Lidia, foarte veselă; peste zi fusese la lansarea unei cărţi Miltiade, texte de-ale lui ATD despre Nenoiu. La care şi ea a citit la urmă în mod foarte iscusit o poezie. Coman Şova s-a apropiat să-i aducă mari laude, apoi şi alţii, iar Lidia le-a vorbit despre Bacoviana din 30 octombrie şi ei au promis că vor veni la Tinerimea română. Încîntată de succesul ei personal.

Înainte de prînz venise IM să-mi aducă alte pagini din partitura mea. Zice că nu a putut tăia nici un rînd. Vrea să ne recitim mai întîi fiecare partea lui şi abia după aceea pe a celuilalt. Nu pare să accepte ideea cu cele două variante.

Apoi îl iau: Mihai Viteazu, pentru aventura lui ca domnitor, se împrumutase sume colosale – şi în loc să plătească măcar unele datorii, îi măcelăreşte pe creditori. Ce ar fi ajuns ţara sub un astfel de descreierat? Apoi vine în Ardeal cu armate şi bani de la Rudolf – ce ar fi urmat? Nu e clar că ne ducea la dezastru, în loc să ne priască Unirea făcută de el? La care IM lansează un atac foarte dur şi mă acuză ca resentimentar şi violent. Bine le-a făcut, erau cămătari străini, care sugeau sîngele naţiei. Etc. I-aş fi zis: Erau finanţiştii Europei, toate principatele europene se foloseau de împrumuturi – şi Spania, şi Italia şi Veneţia; nu era posibil progresul fără finanţe. IM zice că ar dori o putere autocrată la noi, care să-i alunge pe-alde Becali şi să-i taie pînă la unul! O idee foarte creştinească, zic. Şi adaug: Vorba lui Becali însuşi...

Înaintea mesei de seartă ne regăsim pe faleză cu IM, el venind de la magazin, părăsim faleza, unde era prea vînt şi ne plimbăm printre vile, la adăpost. Zorleșteanul nostru schimbă tonul, dar nu prea mult. Semn că între timp se gîndeşte la ce-am discutat. În fapt, ideologia comunistă i s-a infiltrat în gîndire, inclusiv naţionalismul, dar şi ura contra regilor.

La masă, reiese că şi prinţul Duda e un pseudonim, evreu la bază.

Îi spun lui IM: Dta îl admiri pe Păunescu, i-ai trimis volume, te-a publicat. Pe mine nu m-a publicat chiar niciodată. Dar te-ai dus la el? I-ai trimis cărţi? Nu, zic, nu i-am trimis cărți cu autograf. Păi atunci? Ai fi vrut să umble el după dta? Nu, doar să-mi publice poeziile primite prin poştă, nimic în plus. Ieri venise vorba despre I.D.Bălan, ins penibil, alt ţigan. Le povestesc întîlnirea din faţa restaurantului Cina, eram cu cineva şi ni s-a plîns că nu i se publică la timp cărţile – asta după ce fusese ministru adjunct la Cultură timp de 5-6 ani. Ce tupeu! Propun să se menţioneze pe coperta cărţii noastre şi numele editurilor care au refuzat să o publice: Polirom, Paralela 45, Curtea veche... O inovație, nu?

Telefon de la Gelu, aflat la Bucureşti, după ce a trecut pe la Slatina, unde Goe se află în comă. Îi spun că sunt la Neptun, chiar lîngă hotelul unde l-am vizitat acum nişte ani, cînd venea la tratament.

Gh.I. mă face să renunţ la vreo 3 pagini din cap. I. Eu însumi am ajuns cu lectura pînă la cap. 5, eliminînd vreo 440 de rînduri.

Ce-mi spune IM despre C. I.? Că nişte rude de-ale lui CI, albanezi, erau consideraţi în sat oameni foarte ciudaţi. Unul dintre ei, la moarte, a dat foc unui sac de bani pe care îi adunase cu zgîrcenie, ca să nu le rămînă fraţilor şi nepoţilor. Şi că Doina J. ar fi scris un articol că la cenaclul poetului nici o fată nu scăpa neregulată.

Înainte de masa de prînz, o plimbare în trei spre haltă. Gh.I. despre şeful A. B., care se supăra că revista nu-i publică poza mai mare lui Iliescu.

Va urma

Fotografii de vacanță - Toscana, iunie, 2015

Scriitorul zilei: Zeno Ghiţulescu, n. 3 iulie 1929

  

 Născut la Band, jud. Mureş, a făcut liceul la Făgăraş şi Tg. Mureş, absolvit în 1947, apoi facultatea de medicină clujeană, cu licenţa în 1953, devenind medic radiolog. A debutat cu poezii în 1957 şi a continuat să publice volume de versuri în descendenţa expresionismului blagian şi traduceri din lirica maghiară. S-a încercat de asemenea în dramaturgie şi în roman.

Opera literară: Discul,  1972; Bucuria cuvântului,  1974; Între Pământ şi Cer,  1977; Foc nestins,   1980; Aripa din piatră,  1986; Prima zăpadă,  1990; Periplu, 1993; Veşnicul început, 1996, cu o prefaţă de Al. Cistelecan; Izbăvitoarea povară, 1998; Pod pestre abis,  1999; Poeme (Antologie), 2000; Provocarea labirintului, 2002 ; Povestea vântului,  2004; Clepsidra secretă, Ediţie bilingvă română şi engleză,  2004

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Zeno_Ghi%C8%9Bulescu

http://www.crispedia.ro/Zeno_Ghitulescu

 

Poezia zilei, Zeno Ghiţulescu

 Între pământ şi cer

Neliniştea şerpuia printre frunze

Îşi desfăcea eşarfele de umbre,

Atârnandu-mi de priviri

Idoli de lut.

Doar o rază de soare mi-a întins

O frânghie să mă caţăr în sus,

Tot mai sus,

Şi n-am observat cum amurgul

Îşi ascuţea stiletul...

Şi eu atârnam între pământ şi cer.

Ioana Dinulescu, n. 3 iulie  1950

 

                        
Rosa canina

Între mine şi clipă: o flacără,

un rug de care-mi odihnesc tâmpla-nsetată.

Păsări seamănă brazde în zbor,

o ploaie rodnică peste zări

se arată.

Îngenunchez la altarul de iarbă -

tipsie acum, ţărâna mă poartă;

turnuri de răcoare ascund

rosa nimbată.

Ferec pleoapele şi lumea, jumătate

se dezveleşte: un fruct

cu carnea străvezie;

cealaltă jumătate a ei se iscă

sub degetele închipuirii mele,

în câmpie.

Frânghie de fum

Strig; nu-ţi aflu numele

printre cuvinte.

Flacăra pasului tău pluteşte

pe deasupra de ierburi;

nu aflu, deci, urma ta pe nisip,

pe frunza căzută din ram mai devreme.

Prin amara risipă a amurgului în câmpie

colind tărmul, petale de  măr

se cern peste zare -

lacrimi pâlpâitoare în trupul

de cretă al zilei...

Acest ţărm unde stăpânea

o oră de cretă - prima mare tristeţe:

dragostea ce mă ţinu legată

de un stâlp ca de fum,

cu o frânghie de fum.

(din Călătorie de recunoaştere, Ed. Scrisul românesc, 1982)

Alţi scriitori:

Al. Bistriţeanu, m. 1976

Nicolae Oprea, n. 1950

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2006

10 0ct. 2006, continuare: Scrie Cţa Buzea în Rom. Lit. 40, Jurnal - Creştetul gheţarului, pagini de probă, despre Adrian P.. „Lirismul i se degradează în cantitate, în relatare, în anecdotic... exerciţii de versificaţie, un mod incomod, deşi plăcut, de a se elibera de energii anarhice... le citeşte prietenilor, de la care aşteaptă extaz şi aplauze. Şi le primeşte!... Vrea să-şi adune poemele politice într-o carte cu care să devină temut...”

În zori mă întîlnesc cu IM pe faleză, îi spun că m-a impresionat ardoarea din prestaţia lui Mircea Diaconu, inclusiv regretul exprimat explicit că Mihai V nu are în spate un partid politic care să-l susţină – cu subînţelesul că Wurmbrand îl are pe UDMR. Şi îi precizez: Dragul meu, acum foarte sincer şi pentru că suntem numai noi doi pe toată plaja Neptunului și nu numai, îţi spun că privind cele două filme şi încercînd să judec cît mai obiectiv, mi se pare că totuşi MV nu a fost mai mult decît un aventurier fascinant, mare războinic, viteaz cît zece, o legendă vie, un mit, etc; dar mă întreb ce s-ar fi ales după unirea pe care el a realizat-o? Cum ar fi condus? Ce ar fi construit pentru statul nou înfiinţat, le-ar fi fost mai bine locuitorilor etc? Pe cînd e lucru vădit, Carol I a construit o ţară modernă, cu legi, instituţii, edificii, a dat stabilitate, a dat progresul, prosperitatea, a marcat ieşirea din Evul mediu. Nu ne-a dat el mitul întemeietor, l-a dat Mihai Viteazul, în schimb Carol I chiar a întemeiat un stat modern, cel mai important şi stabil stat din această parte a Europei. Deci, dintre cei doi în discuţie, eu l-aş alege pe Carol! Iar dacă ar fi să pot vota acum, l-aş vota în continuare pe Eminescu, aud că se mai poate vota pînă pe 21 octombrie, cînd e finala.

IM se arată foarte iritat de opţiunea mea (probabil pentru că se pliază pe a lui Patapievici, care în viziunea lui IM a influenţat lucrurile, a dat tonul...). El militează pentru miturile întemeietoare. Şi se repede: Văd că ai o ură viscerală împotriva regimului comunist. Dar pe-atunci, de ce ai tăcut? De ce n-ai protestat? De ce ai primit un salariu bun? Zic: Acel salariu l-am primit pe drept, pentru munca de calitate prestată timp de 39 de ani ca inginer specialist. Dar n-am intrat în partid, iar ca să nu mă cheme la stîlp, mi-am lăsat barbă, după doar 2 ani de inginerie. Discuţia se opreşte aici, căci intrăm la masă. Acolo le spun celor doi scriitori: Da, aceste mituri întemeietoare sunt necesare în istorie. Dar să luăm aminte că ele au fost scoase în faţă abia la 1848. Căci pînă atunci, nu numai la noi, ci în întreaga Europă, în afară de Franţa, singura care a fiinţat ca stat neţional încă de la anul 900, să nu uităm că exista o acută fărîmiţare medievală, Italia s-a unit abia la 1864, cu Cavour şi Victor Emanuel, Prusia era despărţită de Germania, iar Bulgaria şi Polonia nici nu existau ca naţiuni, practic toate naţiunile europene au devenit state abia după destrămarea imperiului Austro-Ungar, după Primul război Mondial.

Iar la comentariul de ieri al lui IM, precum că jurnalul Cţei Buzea este ajustat, spun: Nici nu se poate altfel. Autorul lucrează mereu asupra textelor sale. El este stăpînul suveran pe textul lui în tot timpul pînă la publicare, dar şi după aceea; are libertatea să adauge, să scoată, să modifice, să rescrie şi să facă tot ce vrea cu textul său, în ideea de a-i da forma pe care o consideră cea mai elevată stilistic. Fie că menţionează ce a modificat, fie că nu. Atunci Gh.I. povesteşte că i-a plăcut o poveste de Ştefan Bănulescu din Iarna bărbaţilor şi l-a re-publicat. A primit un telefon revoltat de la autor: Dle I., credeam că-mi eşti prieten... El: Credeam că vă fac o surpriză plăcută. Nu, dle Istrate, eu sunt stăpînul absolut al textelor mele! S-a făcut mic Gh. I., care voise să-i facă pe plac lui Bănulescu. Şi, zice Gh.I.: Spre mirarea mea, a venit apoi St.B. să-şi ia banii pentru textul pe care abuziv i-l publicasem. Dreptul lui...

Şi ce n-am adus în discuţie, dar o voi face cu prima ocazie: Cum să văd eu măreţie şi model demn de urmat de o naţiune în cazul unui bastard precum Mihai Viteazu, care făcuse împrumuturi absolut fanteziste în vederea operaţiilor sale militare, încît ţara nu le-ar fi putut achita nici dacă fiecare locuitor ar fi fost vîndut ca sclav?! Dar el ce face? Îi cheamă pe toţi creditorii în aceeaşi zi şi pune să fie tăiaţi pînă la unul... Or, aflînd de asta, simţul moral al românului, inclusiv cel al amicului meu IM nu clipeşte măcar; probabil/desigur se gîndeşte: Bine le-a făcut, mama lor de expoliatori! Eu însă nu pot să recomand drept model naţional pe un astfel de aşa-zis erou...

Jurnalul Cţei Buzea mi se pare la cel mai înalt nivel, iar poezia Calvarul este cu adevărat genială. Îi spun lui Gh.I. că o consider cea mai valoroasă poetă a noastră. Mă întreabă dacă i-am citit Roua plural. Păi, zic, nu eu sunt redactorul de carte, la Vinea?! Îmi citeşte o însemnare a lui din 1979, cînd AP l-a cîştigat pe Andrei în urma unui proces în care a cumpărat pe toată lumea. A transcris ce i-a spus CB la telefon.

Va urma

Fotografii din Toscana, iunie 2015. Prima comuniune a nepotului Giovanni 

 

Scriitorul zilei: Octavian Paler, n. 2 iulie 1926 - d. 7 mai 2007

         
             

   

Una dintre personalităţile carismatice ale vieţii culturale de după 1989, Octavian Paler s-a născut într-o familie de ţărani transilvăneni, în satul Lisa de lângă Făgăraş. A făcut şcoala primară în satul natal, apoi cu o bursă a venit la liceul Spiru Haret din capitală, însă înaintede ultima clasă a intrat în conflict cu directorul liceului, (fratele tatei) şi a făcut clasa a VIII la Făgăraş, luându-şi bacalaureatul la Sibiu, 1945. S-a remarcat la disciplinele umaniste: filosofie, latină, elină, dar şi ca tânăr ciudat, orgolios, imprevizibil, prezumţios.. Urmează cursurile la Litere şi Filosofie dar şi pe cele de Drept.

A făcut o carieră la vârf  în politică şi în publicistică; între 1965-1970 a fost vicepreşedintele Radiodifuziunii şi Televiziunii, apoi redactor-şef la România liberă (1970-1983), cel mai citit cotidian din România socialistă; în paralel, a fost membru supleant în CC-PCR (1974-1979), iar în continuare deputat în Marea Adunare Naţională (1980-1985), după aceste 2 decenii de înalte funcţii este înlăturat , pentru critici aduse politicii  regimului. 

Dotat din plin cu  strălucite valenţe intelectuale: inteligenţă, memorie, cultură, spirit disociativ etc, inclusiv cu dorinţa puternică de realizare personală,  nu s-a dedicat unui domeniu ştiinţific, de cercetare, filosofiei etc, ci s-a propulsat la vârful ierarhiei intelectuale aservite, a timpului. 

Aşa se explică de ce, ajuns mult mai târziu la literatura propriu-zisă (a debutat editorial abia în 1970, cu poezii), deşi s-a instalat cu aplomb între scriitorii foarte productivi şi de mare succes, totuşi confraţii, poate şi fără să-l citească atent, l-au considerat la acea vreme un autsider, desigur de talent şi pe merit poziţionat, dar totuşi, venit din afară, iar mai corect spus: dintre potentaţii vremii.. Abia după Decembrie 1989, continuând să scrie în acelaşi ritm de mare forţă, a fost pe deplin acceptat ca unul dintre principalii actanţi ai vieţii culturale româneşti. De fapt este unul dintre iniţiatorii GDS, împreună cu Ana Blandiana şi Mihai Şora. A devenit cel mai reputat interlocutor şi comentator  la posturile TV, pe teme de politică, morală, viaţă socială. Mereu sagace, pătrunzător, nemilos cu greşelile altora.

S-a remarcat de la debut printr-un stil foarte strâns, pe cât de fluent, de mare mobilitate şi cuprindere, în prima etapă militând pentru principiile democraţiei, dar în curând, părăsind opţiunile de partid, desolidarizându-se de comilitoni, a devenit un virulent critic al stărilor din România. De altfel chiar titlurile cărţilor sale sunt elocvente din acest punct de vedere: deşertul.. solitar, oglinda spartă, coridă, labirint... sunt sintagme din perioada a doua, criticistă, a exegetului. Mizantropia sa, în forme devenite patetice, bine racordată la nemulţumirea generalizată, i-a asigurat maximă audienţă TV; mai trebuie adăugat, în spiritul adevărului, că la Târgurile de carte anuale era singurul scriitor asaltat efectiv de cititori, pentru autografe. 

Se făcuse cunoscut prin jurnale de călătorie, oarecum în stilul lui Montaigne, pe care l-a ţinut la mare preţ; cărţile lui de călătorii sunt comentarii dezinhibate privind aspecte culturale şi de istorie, fie că se referă la Grecia, Egipt, Italia, Franţa sau Mexic. Un stil fluent, dens ideatic, care atrage pe cititorul dornic să-şi reamintească lucruri despre care ştie câte ceva şi să-şi precizeze unele chestiuni de filosofie a culturii şi istoriei. Nici o pagină din Paler nu e stagnantă, ideea nu bălteşte, ci discursul se mişcă, pluriform, căutându-şi conexiunile, rezonanţele, contraargumentele. Orice aserţiune, emisă peremptoriu, se dovedeşte chiar emitentului discutabilă - o va întoarce pe toate feţele, într-un spectacol intelectual cu surprize şi lovituri ca de teatru. Nu este greu să conchidem că Octavian Paler a intuit o formulă optimă pentru a-şi ţine în priză cititorii, pe parcursul cărţii şi de la un volum la altul. Punerea în abis a problemei aduce formulări memorabile, paradoxul se urmează insolitului ca atare, cugetarea capătă înflexiuni lirice, emfaza se ascunde în spatele mărturisirii abrupte. Personalite puternică, contradictorie, neobosită în a-şi prezenta opiniile cu privire la tot şi la toate, în varianta lor mefientă, instalat fără ezitare în postura unui Socrate ce le vorbeşte semenilor de la înălţimea înţelepciunii sale infailibile, Octavian Paler este cazul omului ieşit din rând şi care nu ezită să valorifice la maxim calităţile sale native şi câştigurilor dobândite prin frecvantarea marilor repere ale istoriei. Un redutabil erou al vremurilor noastre, cu tot ce incumbă unui astfel de personaj, fatalmente mediatizat la maxim...

În a sa Istorie... de azi pe mâine, vol. II, Marian Popa îi consacră 3 coloane (p. 982-983), neuitând să prezinte în detaliu aspectele carierei politice şi dând a se înţelege că în memorialele de călătorie "prelucrarea miturilor nu depăşeşte banalul...", că autorul este "un maestru al bunelor intenţii", însă "incapabil să pornească ceva de la sine, chibiţ mitologic, etic şi cultural-artistic"; dl N.Manolescu, părând a-i reproşa  criticului de la Koln inaderenţa, şi considerând verdictul său "negativ şi pe alocuri sarcastic", nu se află totuşi foarte departe de reţinerea aceluia cu privire la scrisul lui Paler, ale cărui eseuri de călătorie, "impregnate de livresc, împănate de citate şi referinţe, calofile", sunt în fond o concesie făcută cititorilor relaxaţi, cărora le induce "satisfacţia de a recunoaşte în citatele abundente şi comode câte ceva din ceea ce au învăţat ei înşişi în şcoală". Ar fi de văzut şi opinia lui E. Simion din Dicţionarul Scriitorilor Români, apreciată de dl N.M. ca "foarte favorabilă, dar cumpănită". p. 1175.

Opera literară: Umbra cuvintelor; Drumuri prin memorie I (Egipt, Grecia); Drumuri prin memorie II (Italia); Viaţa pe un peron; Scrisori imaginare; Apărarea lui Galilei; Aventuri solitare; Deşertul pentru totdeauna; Un om norocos; Mitologii subiective; Caminante, (1980)(Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania); Autoportret într-o oglindă spartă, (2004); Caminante. Jurnal şi contrajurnal mexican, (2005), ediţia a doua, adăugită; Viaţa ca o coridă; Un muzeu în labirint; Eul detestabil; Vremea intrebărilor; Rugaţi-vă să nu vă crească aripi; Don Quijote în est; Polemici cordiale; Calomnii mitologice, editura Historia (2007); Convorbiri cu Octavian Paler (conlocutor fiind Daniel Cristea-Enache), editura Corint, 2007; Poeme, editura Semne-Artemis, 2008;

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Octavian_Paler

Poezia zilei , Octavian Paler: 

Definiţia lacrimei

Lacătele de piatră

Se deschid cu râuri

Lacătele de apă

Se deschid cu stele

Lacătele din noi

Se deschid cu o lacrimă. 

Definiţia pasului absent

Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu 
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent. 

Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale 

3 iunie 2007, duminică, dar am eu zi de tihnă?! Spre gară, pentru Octavian Paler, vorbesc cu locatarul din fundul curţii: înainte a stat aici dna Paler, în corpul din spate, a murit şi ea. OP mi-a fost ca un tată, îmi spunea Nicuşor, era om foarte bun, ne-am aciuat aici eu şi cei doi fraţi ai mei, fără chirie, mi se ridică părul când mă gândesc că a murit, în doar 10 minute. Lucra până la 3 din noapte. Foarte bun om. Îl tot aştept să vină. Noi l-am mutat de la Leu, apoi de la Cişmigiu. Primea pe-aici, pe uşa din faţă, pe cealaltă intra el, acolo e bucătărioara. Din păcate, căsuţa fiind destul de departe de stradă şi gardul înalt, faţada nu se vede. Să ne sfătuim unde punem placa. 

 (...)

16 august 2007:  La casa Muşatescu nu răspunde nimeni, deci mergem prin Griviţa în Buzeşti şi Al. I. Cuza, să punem placa lui Octavian Paler, pe gardul de fier, în stânga porţii, singurul loc cât de cât convenabil. Dl Nicu, tolerat în acareturile din fundul curţii, ne ajută, îl regretă pe O.P., oftează, repetă că i-a fost ca un tată. Ultima dată dna Geta a plâns. Apoi n-a mai venit...

Şase plăci puse în 8 ore... La 22:15 Marian îmi dă telefon pentru mâine dimineaţă, inclusiv cu placa lui Eugen Barbu refăcută. Revenit acasă, Lidia foarte deprimată, a fost prea puţină lume la înmormântare, nici măcar salariaţii MLR, dar nici atâţia alţii pe care Alexandru Dan Condeescu i-a ajutat. S-a citit o scrisoare penibilă de la un fiu din America, precum că n-a putut veni la înmomântare...Numai tată (mort) să nu fii !

Alţi scriitori:

M. Kogălniceanu, m. 1891

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 2006

13 oct., ora 6:10. Un ţînţar îmi hărţuieşte odihna de noapte. Aseară tîrziu vorbesc cu Lidia, are încă probleme cu rănile de la picioare, oricum nu poate risca o venire aici. Nu a putut asculta bine transmisia de pe internet a recitalului de la Blaj, se întrerupea şi se relua tocmai cînd era mai interesant. Andrei spune că aşa se întîmplă cînd sunt prea mulţi care vor să asculte o transmisie. Lidia se arată încîntată.

Seară cei doi convivi neptuniști laudă jurnalul Cţei Buzea, Gh. I. spune că el i-a sugerat rubrica Roua plural. Ambii se miră că eu nu mă dau în vînt după AP ca mare poet. S-ar putea găsi poezii antologice, susţine IM. Da, zic, dar el a scos Cartea cărţilor de poezie, o cărămidă de 15 cm grosime. Se poate? Chiar aşa?! Am asistat la debutul lui, i-am citit ciclurile de poezii, am relatat favorabil despre prestaţia lui în cenaclul Labiş, precum ştii, dar insul a devenit prolix, s-a diluat şi s-a umflat, este excesiv. Pe cînd cei doi se declară impresionaţi de fair-play-ul lui Adr. P., faţă de ei şi de toţi scriitorii în general. Le-a publicat cu promptitudine grupajele de poezii. Nu le mai spun că pe mine nu m-a publicat chiar niciodată, peste tot pe unde a fost. În schimb le spun în glumă că îmi este dator 150 lei, Gh.I, opinează foarte serios că ar trebui să-i cer acei bani. O idee sinceră, dar caraghioasă, cred. Lui i-a returnat banii de fiecare dată. Gh. I. stătea în aceeaşi bancă la facultate cu AP şi în tot timpul orelor bîrcanul scria pe foi mari poezii, cu scrisul lui foarte mare. Megalomanie, zic, ins care vrea să ocupe cît mai mult spaţiu vital. Pe cînd Cţa Buzea are scris ordonat şi mărunt. I. are manuscrisele tuturor episoadelor din Roua-plural. Şi sute, mii de corespondenţe din ţară şi din diaspora. IM rău impresionat de faptul că în timpul peroraţiilor nu-şi aminteşte vreun nume, vreun citat. I se pare de rău augur... Zice IM: Eu chiar iubesc această ţară, acest neam! Mă pomenesc lăcrimînd la un vers, la un cîntec popular, la filmul cu Mihai Viteazul. Eu nu, zic, îl consider o făcătură...

Aseară mă uitam în sus la pescăruşii ce ne survolau şi mi-am dat seama că văd o dungă în plus la aripa din dreapta. Şi în general, în aceste trei zile, din cauza şi a vîntului puternic, ochii mi s-au umflat rău, ieri noapte chiar m-au durut destul de tare, iar la citit n-am văzut bine nici cu ochelarii. IM spune că ieri d.m. a fost tocmai la Bazar, să-şi cumpere ziarul. Se plîngea că la înapoiere a făcut 35 minute, prin staţiunea absolut pustie. Zic: 2-3 km, nu mai mult! Dar tot el spune: Să profităm, să facem plimbări lungi. Cei doi au o părere execrabilă despre I. Crînguleanu, care se îmbăta cumplit, pînă cădea din picioare, ca un pop, ca o scîndură, zice Gh.I. Odată a citit la o întîlnire cu cititorii, Gh.I. a fost aplaudat, iar imediat după asta I.C. l-a înjurat ordinar în culise. Altă dată, la Iaşi, IM l-a scos de la o recepţie, beat criţă, minţindu-l că este căutat de Nicu Ceauşescu. Aşa a reuşit să-l ducă la hotel. A doua zi IC nu-şi mai amintea ce s-a întîmplat.

IM, citind jurnalul Cţei Buzea, zice de cei doi: Ăştia au fost copiii Uniunii, au luat tot ce se putea lua; spune astea cu un fel de regret că nu a procedat la fel. Probabil gîndindu-se și că nu a reuşit să aibă statutul celor doi.

Gh.I., prieten cu Fănuş, cu Pucă, care le desena copiilor lui şi i-a ilustrat o carte. Fănuş către Pucă, cu mare lipici la copii: Bă, ţigane, şi copiii trag tot la tine!

Gh.I. constată aseară că acestă formulă cu noi trei la Neptun este una fericită. El are grele probleme de familie, altfel s-ar simţi minunat aici. Tot el: Mă plimbam cu Mihaela, ea avea 18 ani, blondă, frumoasă, cu nişte picioare trăsnet, dar eu cu ochii după altele. Mă opreşte unul şi-mi zice: Tîmpitule!, a ta e mai frumoasă! La Moscova se îndrăgostise de el logodnica translatorului. Ileana M. îi zice: Fă-i ceva, altfel ăştia o să creadă despre noi românii că suntem nişte fraieri...

Gh. I. ne vorbeşte despre Victor C. ca de cel mai odios securist. Hoţ de manuscrise, de moşteniri. Ar fi omorît-o pe Miliţa Petraşcu, ca să o moştenească. Sinistru!

Tot de la Istrate aflu că Dan L. era dintr-o familie de ţigani, l-a vizitat cu un grup acasă, locuia la periferia Iaşului, a văzut despre ce oameni e vorba... În acest caz, capătă o notă ridicolă secvenţa de la Aula facultăţii de drept, cînd la o manifestaţie pro-regalistă, apare pe scenă Dan L., scandînd: Numai sîngele albastru / Ne mai scapă de dezastru!

Gogu A., şi el tot ţigan, spun cei doi, în cunoştinţă de cauză. Şi cîţi alţii vor fi fost sau sunt... Și toți: hartiști!

Va urma

Fotografii de vacanță - Toscana, iunie 2015