Scriitorul zilei: Paul Cornea, n. 3 noiembrie 1924

     

         

Bucureştean dintr-o familie de evrei, s-a format în anii de mişcare legionară, deci a militat pentru drepturile evreilor. Eliminat din liceul Mihai Viteazul în 1940, nevoit să-şi continuie învăţătura la un liceu pentru elevi evrei, apoi s-a înscris la medinică, tot pentru studenţi evrei, dar abandonează după 2 ani. Cu venirea sovieticilor, a fost mereu în înalte funcţii politice, apoi şi administrative, tot mai înalte. Demascat el însuşi într-o şedinţă publică din 1958, pentru deviaţionism, totuşi cu greu a renunţat la utopia comunistă. A făcut Filologia din Bucureşti, licenţiat în 1948, iar din anul următor a început o carieră universitară ce nu s-a oprit nici după decembrie. Doctoratul în 1971, profesor la catedra de literatură română, şef de catedră, şef de secţie şi la institutul Călinescu, a  deţinut funcţii în ministerul Învăţământului, la Direcţia editurilor, la Studioul Cinematografic Bucureşti, iar după 1990, din nou ministru adjunct la Cultură, a continuat ascensiunea profesională, a devenit preşedintele Asociaţiei de literatură comparată, a participant la nenumărate congrese ştiinţifice de profil filologic, înainte şi după 1990.

A debutat încă în 1946, iar editorial în 1962, cu Studii de literatură română modernă. Critic şi istoric literar, cu deschidere spre comparatism, teoria literaturii şi studii interdisciplinare. De curând a apărut o carte de convorbiri ale mai tânărului Daniel Cristea Enache şi PC,  carte ce se bucură de un mare interes din partea criticii.

Opera literară:  Curs de istorie a literaturii române moderne (în colaborare cu D. Păcurariu), Bucureşti, 1962;  Studii de literatură română modernă, Bucureşti, 1962;  Anton Pann, Bucureşti, 1964;

De la Alecsandrescu la Eminescu, Bucureşti, 1966;  Originile romantismului românesc, Bucureşti, 1972;  Oamenii începutului de drum, Bucureşti, 1974;  Conceptul de istorie literară în cultura românească, Bucureşti, 1978;  Regula jocului, Bucureşti, 1980;  Itinerar printre clasici, Bucureşti, 1984;  Introducere în teoria lecturii, Bucureşti, 1988;  Aproapele şi departele, Bucureşti, 1990;  Semnele vremii, Bucureşti, 1995.

Antologii, ediţii:  Documente şi manuscrise literare, I-V, Bucureşti, 1967-1985 (în colaborare);  Gândirea românească în epoca paşoptistă, I-II, introducerea editorului, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Mihai Zamfir);  Reviste literare româneşti în secolul al XIX-lea, prefaţa editorului , Bucureşti, 1970;  Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc (1830-1870), introducerea editorului, Bucureşti, 1976;  „Propăşirea". „Foaie ştiinţifică şi literară", Bucureşti, 1980 (în colaborare cu Mariana Costinescu şi Petre Costinescu);  I. Heliade-Rădulescu interpretat de..., introducerea editorului, Bucureşti, 1980;  Scrieri literare inedite1820-1845, prefaţa editorului, Bucureşti, 1981 (în colaborare cu Petre Costinescu şi Andrei Nestorescu).

Alexandru Ecovoiu (n. 3 noiembrie 1943)

(pentru detalii privind biografia, opera, receptarea critică, premii, traduceri, vezi Google, vezi Wikipedia)

În rubrica pe care o deschid azi, consemnez excelenţa prozelor, nu multe dar impecabile stilistic ale lui Alexandru Ecovoiu, scriitor mai tânăr (decât subsemnatul!) unanim considerat unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii româneşti actuale. I-am citit cărţile, l-am admirat colegial, drept pentru care l-am invitat să vorbească la lansarea, în 2002, a romanului meu Veneticii, unde şi-a început spiciul cu fraza: "Totul este dramatic în acest roman, iar adeseori chiar tragic!".

Pe cel de al patrulea roman al său mi-a dat acest autograf: „Dlui Ion Lazu, condeier sensibil, profund, preţuirea mea. 12 09.2002. Al. Ecovoiu.”

La mulţi ani, Alexandru Ecovoiu!

Notă: În mod intenționat nu fac completări la acest text, anume spre a se vedea cum a debutat această rubrică a blogului meu. I.L.

                         

Alţi scriitori:

Traian Demetrescu, n. 1866

Gr. Beuran, n. 1924

Mihai Minculescu, n. 1949

Poezia zilei, Ion Lazu

Cearcăn              

Sculptorului Constantin Popovici

S-a lărgit cearcănul

Tristeţii prin care mă uit

Mai adânc decât leagănul

Din ani de demult.

Cearcăn vânăt ca vineţişul

Primeşte-mă-n leagăn la tine

Şi cândva mă aruncă-n frunzişul

Galaxiei miloase vecine.

1969

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2003
30 iulie, Continuare: Spre casă mă gîndeam: În ce fel apare literatura mea? Mai întâi, de la curiozitatea privind firea umană, de la contemplarea scenelor de viaţă, apoi de la meditaţia asupra a ceea ce este general uman aici, pînă ajung la întrebarea: ce se află în spatele a ceea ce se vede? Care sunt mobilurile doar în parte sesizate chiar de actanţi? Şi brusc apare o iluminare, o revelaţie – am intuit taina acelei întîmplări şi mi-o notez. Acesta fiind peştele cel mare al scriitorului, intuirea a ceea ce se află în spatele aparenţelor, a lucrului repetabil, cunoscut, acceptat de toţi. O nouă explicaţie, mai aproape de adevărul psihologic.  Or, abia în momentul revelaţiei psihologice ceva se mişcă în lăuntrul scriitorului, el se însufleţeşte, se simte inspirat să noteze, prin aceasta scribul reuşind să capteze inefabilul, pulsul vieţii.

Ieri seară s-a dat pe Radio Actualităţi la 0:55 interviul meu cu Puşa Roth, despre Veneticii, luat prin telefonul mobil în după amiaza zilei de duminică. Se pare că lectura propriu-zisă a celor două pagini va fi transmisă într-o altă emisiune, poate chiar la noapte: Pagini pe furiş. Doamna Roth mi se plîngea efectiv că li s-au luat toate emisiunile culturale, e un dezastru, îi e ruşine că lucrează la Radio. Etc.

Tot ieri citesc în Ziua Literară interviul lui Marian Drăghici cu Ioana Dinulescu, poeta foarte sobră şi autentică din Craiova. Seara îl rog pe MD să-mi dea telefonul Ioanei, îi telefonez, răspunde chiar ea şi discutăm de parcă ne-am văzut ieri. În realitate nu ne-am văzut poate de 20 de ani, dar are calitatea rarissimă de a fi naturală, de o camaraderie francă şi dezinhibată, care ar putea trece drept mare siguranţă de sine, cînd nu va fi fiind decît un bun simţ nativ, net. Îi promit să-i trimit Veneticii, azi dimineaţă îi scriu un autograf şi expediez plicul. Promitea să-mi facă în septembrie la Craiova o lansare cu surle şi tobe, radio şi Tv, numai să nu-mi închipui că am să vînd cărţi. Nu, zic, chiar aşa de naiv n-oi fi, oricît de poet!  Lidia, auzind, vrea să meargă şi ea, pentru afacerea noastră. Ioana îmi spunea că fiică-sa Crenguţa, eminentă la Drept, frumoasă, “varianta mea reuşită”, nu-şi găseşte de lucru. Abia aştept să văd dacă poate citi cartea mea şi ce impresie îi va face, în amănunt.

Este practic imposibil de găsit o explicaţie a faptului că nici unul dintre colegii care au cumpărat cartea în decembrie nu mi-a telefonat că a terminat-o şi că i-a/ nu i-a prea plăcut. Poate că într-adevăr textul meu e prolix şi indigest, la dimensiunea asta.

Ca o confirmare, a doua zi citesc rezultatele unui sondaj făcut printre studenţii anului IV din Arad, reiese că sunt date de-o parte romanele de peste 300 pagini, în care situaţie, nici despre Breban şi Buzura nu se prea vorbeşte.

(din Gândirea înceată, în manuscris)

 Va urma

Fotografii... din ciclul ”Pietre”

Scriitorul zilei: Gh. Șincai, n. 28 febr. 1754 - d. 2 nov. 1816

            

Dintr-o familie de ţarani provenită din Şinca Veche, Braşov, s-a născut la Râciul de Cîmpie, actualmente com. Şincai, Tg. Mureş. Eminent elev, a învăţat în limba maghiară la colegiul reformat din Tg. Mureş, apoi la Bistriţa, la Cluj şi la Blaj, continuându-şi studiile, de data asta împreună cu Samuil Micu, nepotul episcopului Inocenţiu Micu-Klein,  la Viena şi la Roma; datorită pregătirii sale excepţionale, a devenit bibliotecarul Colegiului respectiv din Roma, cu acces nelimitat la orice document din bibliotecă, drept care a copiat şi transcris cu maximă acribie, din biblioteca romană dar şi la Viena şi Budapesta nenumărate referiri la istoria românilor - un aport inestimabil, la acea vreme, necesar deşteptării conştiinţei naţionale. Din 1784 a devenit director general al şcolilor româneşti din toată Transilvania, înfiinţând nu mai puţin de 300 şcoli confesionale. Împreună cu prietenul Samuil Micu a redactat şi editat la Viena, în 1780, prima gramatică tipărită a limbii române, faimoasa Elemanta lingue daco-romaniae sive valachicae.. Tot el a editat cărţi şcolare precum Abecedarul, Gramatica, Aritmetica, Catehismul, puse la dispoziţia şcolarilor, redactate în termeni adecvaţi înţelegerii elevilor. practic a introdus în învăţământ termenii de bază ai studierii materiilor şcolare.

Citeşte mai mult: Dionis Popa, Gheorghe Şincai, Blaj, 1944

Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, Editura Academiei, 1979;

Serafim Duicu, Pe urmele lui Gheorghe Şincai, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1983;

Mircea M. Tomuş, Gheorghe Şincai - viaţa şi opera, Bucureşti, Editura Minerva, 1994;

Ioan Chindriş, Poezia lui Gheorghe Şincai, în vol. Cultură şi societate în contextul Şcolii Ardelene, Cluj-Napoca, 2001, p. 179-212.;

Ioan Chindriş, Istoricul Gheorghe Şincai, în "Astra blăjeană", IX, 2004, nr. 1(30), p. 5.

Poezia zilei, Anton Pann, m. 2 nov.1854           

Despre cusururi sau urâciuni

Povestea vorbii

Spun c-a fost odată un crai oarecare

Ce avea din fire un nas foarte mare;

El îşi vedea bine cusurul ce-l are,

Dar tot gândea cum că poate i să pare.

Supuşii şi alţii, carii întrebase,

Că îi şade bine îl încredinţase.

Căci cine-ndrăzneşte la unul mai mare

Să-i spuie de faţă cusurul ce-l are?

Tot pe acea vreme ş-în acea cetate

Era ş-o cocoană gheboasă în spate,

Ce o amăgise lingăii să crează

Că ea e în lume cea dintâie rază,

Cu poezii, versuri o încorunase

Ş-a se ţine zână o înfumurase.

Aceasta se duse la craiul odată,

Cu alt oarecine având judecată,

Şi văzând că craiul hatâr ei nu-i face

Să vorbească-n parte-i după cum îi place,

Prerumpând cuvântul, zise cu mirare:

- Va-a-ai de mine, ce nas ai mare!

Pe craiul cu astă vorbă îl împunse,

Dar deocamdată nimic nu răspunse.

Ea însă părându-i că nu auzise

Între alte vorbe iară îi mai zise.

Craiul şi aceasta o-nghiţi cu noduri,

Ea nu-nceta însă de a-i da iar bolduri

Şi mai zise iarăşi: - Ce ciudat îmi pare!

N-am mai văzut încă astfel de nas mare!

Se înăspri craiul şi zise: - Cocoană!

Ştii că eşti cu totul ciudată persoană!

Ce îmi tot spui mie că-mi e nasul mare

Şi nu-ţi vezi cocoaşa ce-o porţi în spinare?

Cusurul ce mare nu ţi-l simţi din spate

Şi-l judeci p-al altui, el ţ-e greutate.

Plecând ea să meargă şi ieşind în tindă,

Zise craiul iară, privind în oglindă:

- Nu a fost minciună ce a zis neştine

Că greu se cunoaşte cineva pe sine!

Alţi scriitori:

Iulia Hasdeu, n. 1869

Cincinat Pavelescu, n. 1972

Laurenţiu Fulga, n. 2 nov. 1911 - d. 16 nov. 1984

Ion Lazu - O pagină de jurnal, 2003

30 iulie. Mă văd la intersecţia Calea Călăraşi-bulevardul Dacia cu Damian Crăşmaru, îl salut, vine spre mine, îi spun că l-am auzit de curînd la Radio împreună cu Carmen Stănescu, intervievaţi de Viorica Ghiţă Teodorescu, o reporteră specială, care a trăit printre scriitori şi artişti şi ştie să intre în universul lor, să pună accente, întrebări provocatoare de răspunsuri sincere, spontane. Da, zice, a lansat o carte, eram şi eu pe-acolo… o carte e altceva. Spectacolele sunt trecătoare. Dar, zic, acum sunt mijloace de înregistrare pe peliculă, se pot păstra vreme îndelungată…A, zice, nu e de loc acelaşi lucru. Am revăzut filme celebre, n-am mai înţeles de ce-mi plăcuseră, în ce constă arta lor. Aşa e, confirm, şi eu fusesem un admirator entuziast al filmelor lui Antonioni, le-am revăzut acum cîţiva ani şi m-am foarte mirat ce anume va fi putut să-mi placă în acea monotonie şi înţepeneală şi preumblare prin camera goală.

Zice: Un evreu deştept, unul dintre cei 2-3 oameni care m-au impresionat prin rafinamentul lor, îmi dă telefon să mă uit la un film cu Marlene Dietrich. M-am uitat cu mare atenţie şi la sfîrşit m-am întrebat: Oare are această MD vreun pic de talent, o frumuseţe cît de cît? Absolut nici un pic de talent, asta nu avea talent nici să-şi dea jos chiloţii de pe ea. Zic: Cîndva, la începutul carierei mele de geolog am dat la radio un interviu Violetei Andrei, interviul meu a venit imediat după al dv., care vorbeaţi despre meseria de actor, asta prin anii 62-63, cred. Nu pare să-și amintească...El stă pe Bdul Dacia, îi trec zilnic prin faţa ferestrei opt mii de autoturisme. Zic: Flanez adesea pe Dacia, mă uit cu admiraţie la clădiri, la vile, îi fericesc pe cei care trăiau acolo înainte de război. Da, vile foarte frumoase. Dar a existat această nebunie a lui Ceauşescu, să facă din Bucureşti o metropolă, asta ar însemna peste 3 milioane de locuitori. Aici s-au pripăşit ţiganii, suntem un oraş plin de ţigănime, de oameni urîţi, ca ăsta care trece prin spatele dumitale, nespălat. Zic:. Păi nu au lichidat groapa Floreasca şi i-au mutat pe ţigani în blocurile din faţa Sălii Palatului? Nu ne duceau pe noi, studenţi sau deja ingineri, să cărăm parchetul, să rînim molozul? Da, zice, eu am fost membru de partid, dar lucrurile astea le spuneam în şedinţe, nu-mi era teamă. Această viermuială de oameni. Nu ni se spune în tinereţe ce e viaţa, ce să facem pentru a deveni oameni în adevăratul înţeles al cuvîntului. Eu am avut profesori foarte buni, mă apreciau, mă luau la ei acasă, colegii erau foarte invidioşi, însă acei oameni nu mi-au spus, din reţinere, din delicateţe, din cine ştie ce prejudecăţi, cum să abordez viaţa, cum să mă blindez împotriva marilor lovituri şi deziluzii. Viaţa nu înseamnă doar să-ţi iei nevastă, să faci copii, să mănînci, papa-caca… Merg pe strada asta, calea Călăraşi, era acum zece ani o viaţă fadă, acum s-a umplut de magazine. Eu trec şi mă uit, asta e meseria mea, nu? Şi văd că angajază numai fete tinere. Fetele de azi sunt frumoase, nu zic, sunt apetisante, îi văd pe patroni cum le pun să şteargă geamurile de sus şi ei se uită la fundul lor, de sub scară. Multe familii s-au destrămat dintr-asta… Şi, zic eu, multe firme au dat faliment tot din asta, tinerele respective nu au nici o chemare pentru negoţ. Aici poţi da faliment cu atîta frumuseţe, însă fără talent de negustor.

Zic: Poate din delicateţe, poate din resemnare, poate convinşi că ei înşişi nu pot reprezenta un model, ci mai curînd o pildă de eşec, acei bravi profesori nu v-au dat îndrumări… A trebuit să luăm totul pe cont propriu, de la capăt. Dar, zic, mi se pare că ni s-a dat încă din adolescenţă tot setul de mijloace pentru a decela singuri care trebuie să fie atitudinea justă, să ne alegem modul de conduită care să ne convină, un mod care să fie şi demn şi uman. Iar aceşti oameni insipizi, gregari, ce ne înconjoară şi ne sufocă în astă urbe fioroasă, nu sunt decît mîlul din care au apărut întotdeauna oameni ca Brâncuşi, ca Marin Preda, etc. Nu putem fi toţi exemplari, elită. I se pare că a venit vîrsta cînd nu-şi mai poate face planuri de viitor. L-a întrebat o tînără reporteră ce planuri de viitor are. Şi el: Dumneata cîţi ani ai? 24? Să-ţi spun ce planuri am pentru următorii 10 ani? Poate pentru un singur an! Dacă mă întrebai acum 30 de ani, ţi-aş fi vorbit despre planurile mele pe treizeci de ani, dar acum… Eu: Viitorul e singur, cum spunea prietenul meu Ludovic Antal. Şi îl aduce în discuţie pe Cioran, asta legat de tema morţii, de spectrul finalului, care pe C. l-a înspăimîntat încă de tînăr. La 26 de ani vorbea cu fior despre teama de moarte, de dispariţia inevitabilă. Eu, zic, îl citesc mai mult ca pe un poet cu minunate intuiţii, ideile lui filosofice nu prea contează pentru mine. A fost obsedat de moarte, dar pot susţine că mai mult decît de frica morţii îi era teamă de muncă. Un om care ar fi făcut orice numai să nu-l pui la treabă. Tresare, zice: Asta e o idee foarte inteligentă. Şi adevărată, din păcate, zic. Ştiţi că unele persoane se prostituează numai şi numai din cauză că le e imposibil să se scoale la 5-6 dimineaţa ca să poată fi la program? Da, ştie. Pe vremuri a vrut să pună în scenă o piesă a unui rus,  Ş., se chema Prea multă minte strică, dar nu a reuşit, nu l-au lăsat. Zic: Am văzut acest film, e unul dintre primele filme văzute de mine, prin anii ‘52-‘53, îmi pare...

Şi tot aşa, ne îndemnăm la vorbă, ne despărţim de vreo 3-4 ori şi apoi reluăm discuţia, fiecare mai are de adăugat ceva… Ce-ar fi să scot eu o carte cu acest actor, persoană atît de agreabilă şi comunicativă?

Va urma

Fotografii...

Scriitorul zilei: Nicolae Davidescu, n. 1 nov. 1887 - d. 12 iunie 1954

                 

Al doilea dintre cei patru copii ai unui inginer constructor, schimbându-şi domiciliul în funcţie de lucrările sale, viitorul scriitor şi publicist a făcut o parte din gimnaziu la Tache Protopopescu din Slatina, mutat  din cauza rezultatelor slabe la o altă şcoală din Bucureşti, unde fiind coleg cu Al.T. Stamatiad, este dus la Cenaclul Sburătorul, apoi şi la revista lui Ovid Densusianu. A debutat cu poezii, înainte de bacalaureat, în Viaţa nouă, a făcut  stagiul militar, s-a înscris la Litere în Bucureşti, fără să-şi definitiveze studiile. S-a raliat Grupului nostru, în preajma lui Ion Minulescu. Colaborări intense la reviste, în perioada 1910-1916.

În 1910 i-a apărut primul volum de poezii, La fântâna Castaliei, cu poeme în stil parnasian, impecabil cizelate stilistic. O piesă Iov, 1911, publică traduceri din marii poeţi francezi moderni Mallarme, Baudelaire, din Villier de Lisle-Adam, Theophil Gautier, dar şi din Oscar Wilde, 1916. Tot acum îi apare al doilea volum de poeme, Inscripţii, pe care îl va reedita, cu completări, în 1922. Poeme în ton simbolist, visul şi resemnarea, toamna provincială, punând accente uneori stranii. Va face frontul din primul război, luat prizonier la Turtucaia, a pătimit aproape doi ani de lagăr în Bulgaria, ceea ce ne aminteşte de cazul mai cunoscut al lui G. Topârceanu, cu Stara Planina. Revenind, va fi redactor la Steagul, va colabora la revistele vremii. Îi apar începînd cu 1924 două volume de critică literară, în fapt note critice, comentarii culturale, eseuri: Aspecte şi direcţii literare, de un anumit eclactism, însă cu o prezentare  exactă a literaturii noastre. A scris şi nuvele, schiţe, romane. O monografie Ernest Renan, 1923; editează o antologie Ştefan Petică. Obţine premiul S.S.R., este ales vicepreşedinte al SSR. Polemizeată cu Barbu Fundoianu, apoi cu Eugen Lovinescu şi cu Garabet Ibrăileanu, în legătură cu simbolismul din lirica română.

În 1927 începe publicrea unui întins poem, în 6 cărţi, Cântecul Omului, despre evoluţia umanităţii, oarecum o replică la Legenda Secolelor de Victor Hugo. Combativ, se orientează spre naţionalism, publică un studiu ce naşte vii controverse, despre I. L. Caragiale ca fiind cel din urmă ocupant fanariot.  Apoi despre Arghezi ca poet minor. Urmare, poate, a unei idiosincrazii pentru abordările satirice. Pe aceeaşi linie naţionalistă, scrie despre Primejdia iudaică, 1939. Este Director general al teatrelor, în 1938-1939, concomitent secretar general la ministerul Cultelor. Al Doilea război mondial îl surprinde ca redactor la Acţiunea. A editat o foarte pertinentă Antologie a poeziei române parnasiene, 1943. Imediat după Război, mai apucă să publice două traduceri, în colaborare. Înlăturat din viaţa publică, este arestat în 1948, condamnat la 5 ani detenţie pentru antisemitism. Cu puţin înainte de terminarea pedepsei, moare în 1954 în închisoarea de la Ocnele Mari-Vâlcea.

Abia în 1975 îi sunt republicate Aspecte şi direcţii..., iar în 1977 o culegere de poezii.

Opera literară:  La Fântâna Castaliei, Bucureşti, 1910;  Iov, Bucureşti, 1911;  Zâna din fundul lacului, Bucureşti, 1912;  Sfinxul, Bucureşti, 1915;  Inscripţii, Bucureşti, 1916; ediţia Bucureşti, 1922; Aspecte şi direcţii literare, I-II, Bucureşti, 1921-1924; ediţie îngrijită şi prefaţă de Margareta Feraru, Bucureşti, 1975;  Ernest Renan, Bucureşti, 1923;  Conservator & C-ia, Bucureşti, 1924; Crima din Strada Nopţii, Bucureşti, 1925;  Cântecul Omului, partea I: Iudeea, Craiova, 1927; Vioara mută, Bucureşti, 1928;  Leagăn de cântece, Bucureşti, 1929;  Fântâna cu chipuri, Bucureşti, 1933;  Helada, Bucureşti, 1935; Roma, Bucureşti, 1936;  Evul Mediu, Bucureşti, 1937;  Naţionalismul în presă, Bucureşti, 1938;  Primejdia iudaică, Bucureşti, 1939;  Apocalips profan, Bucureşti, 1941;  Renaşterea, Bucureşti, 1942; Ţara Românească, Bucureşti, 1944;  Poezii. Teatru. Proză, ediţie îngrijită de Margareta Feraru, prefaţă de Const. Ciopraga, Bucureşti, 1977;  Fântâna cu chipuri, îngrijită şi prefaţă de Cătălin Davidescu, Craiova, 1990. Antologii:  Din poezia noastră parnasiană, Bucureşti, 1943. Traduceri:  Villiers de l'Isle Adam, Nuvele, Bucureşti, 1911, Vestitorul, Bucureşti, 1915; Theophile Gautier, Arria Marcella, Bucureşti, 1911; Oscar Wilde, Parabole, Bucureşti, 1916;  Anatole France, Domnişoara Roxana, Bucureşti, 1925.

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Davidescu,

http://www.crispedia.ro/Nicolae_Davidescu

Poezia zilei, Nicolae Davidescu

Umbra camerelor

Sunt camere de-acelea ce sunt pline

De noi, şi-n care sufletele noastre

Se-mprăştie tăcute şi senine

Şi se deschid ca florile prin glastre

În mijlocul tăcerii lor depline.

În draperia mobilelor grele

De pulberea nostalgicelor vise,

Şi-n galbenul masivelor perdele

De-a pururea uşor întredeschise,

Ne risipim ca nişte vechi dantele.

De-aici, al nostru suflet, când se-adună

Se furişează pentru-ntâia oară

Prin draperii, discret, şi se-mpreună

În leneşele nopţi de primăvară

Cu strălucirea razelor de lună.

Apoi nimic; puţină poezie,

Închisă-n ritmuri de epitalame,

Se-mprăştie pe-a umbrei trândăvie

Şi caută ca, pe minore game,

Să prăfuiască tot ce-a fost să fie.

Sfârşit de toamnă

Oh, după ce, ieri, vântul acidulat de ger,

Umflându-se-n scheletul copacilor, stătuse,

Din arbori frunze rare se desprindeau stingher

Şi cu intermitenţa acceselor de tuse.

Apoi simţit-am gândul ascuns al toamnei cum

Răsfrânge pretutindeni coloarea-i de sulfină,

Iar cerul se făcuse un larg alcov de fum,

Greoi ca atmosfera murdară de uzină.

Pe uliţă, impresii adânci de doliu-mic

Treceau ca un nostalgic convoi de-nmormântare,

Şi tainic, trecătorii, cu clătinări de dric,

Păreau că duc povara tăcerii în spinare.

Prin cafenele, oameni, visând trecutul mai,

Şedeau şi, sub asaltul de gânduri nenţelese,

Cu ochii duşi în fundul paharului cu ceai,

Doreau tovărăşia vecinilor de mese.

În mintea lor bolnavă şi-n sufletul lor ros

De moartea dureroasă a zilelor în noapte,

Şovăitoare, iarna, intră ca un miros

Subtil de pâine caldă şi de castane coapte.

(Din volumul La fântâna Castaliei)

Alţi scriitori:

Constantin Stare, n. 1865

D. Almaş, n. 1908

Vasile Nicolescu, n. 1929

Mircea Muthu, n. 1944

Eugen Uricaru, n. 1945

Aron Cotruş, m. 1961

Mihai Drăgan, m. 1993

Ion Lazu - O pagină de jurnal 2003

25 iulie. Unii s-or întreba ce să le mai dai celor mai sus citaţi, pentru că deja au luat totul, au ras tot ce se putea! Răspunsul simplu este: Ei vor lua totul şi mult mai mult decît atît, fiind exact oamenii care nu se vor sătura niciodată de bani, putere, faimă, onoruri. Dacă, să zicem, l-ar face pe Adr. P. preşedintele Academiei, i s-ar părea prea mult? Nu, el e pe deplin convins că asta i se cuvine şi încă de multă vreme - şi încă multe altele. Şi aşa mai departe. (Apoi citesc în Observatorul cultural un pamflet al lui Vadim împotriva bardului de Bîrca, acesta inflamat de faptul că Păşunescu a fost sărbătorit la scară naţională-Cotrocenică, pe cînd lui i se dă cu flit. Două fiare, cum ar fi spus Nicolae Ioana…)

Dar să merg înapoi, cu rememorarea lunii ce a trecut și pe care n-am consemnat-o în jurnal: Visi Ghencea din Slatina îmi dă un telefon, încîntat de romanul meu, pe care “îl legumeşte” ca să nu-l termine prea repede. O să i-l dea şi dnei Ionică Maria, interesată de literatură, dnei Romanciuc, etc, eventual o să şi scrie despre Veneticii. Asta mă face să-i citesc unica-i cărțulie, Paşaport pentru olteni, cu unele sclipiri, cu unele scene şi subiecte bine văzute. Problema e stilul, să nu rămînem la nivelul snoavei. 

M-am văzut la el la birou cu ATD, deci la M.I. (acolo unde-i era locul, ca să o citez pe Sexagenara...) , îmi dă vreo cinci cărţi de-ale sale, le citesc, îi dau telefon şi îi spun că m-a impresionat poemul şi, din nou, Antimetafizica. Din păcate nu-şi aminteşte că am fost pe vremuri la el în garsoniera din Slatina şi mi-a dat să citesc primele lui poezii, notate pe nişte caiete şcolare, cu bună impresie. Promite să citească romanul meu în septambrie, în concediu. Mă văd pe stradă şi cu Valentin F. Mihăescu, nu a scris pentru că nu a citit, acum e în mari tensiuni căci Ministerul Informaţiilor s-a desfiinţat. Deci impresia mea despre apartenenţa lui (acoperită) se confirmă. Mai grav e că nu dau nici un semn Grişa Gherghei, Ion Iovan, prietenii mei. Ce să te mai aştepţi la necunoscuţii de la Oradea sau Suceava sau Piteşti…  sau de la dioscurii Manolescu şi Simion! Dacă mă gîndesc bine, mă supără mai mult faptul că, nescriindu-se despre cartea mea, ea nici nu va fi citită de masa largă a cititorilor, cei care se lasă orientaţi de critică. De mirare că prietenii din Calli, în aceste opt luni care au trecut de la revederea noastră nu au dat nici un semn. M-aş fi aşteptat să citească Veneticii-1, eventual să-mi scrie…

Însă e clar că nu acesta e felul potrivit de a ţine jurnalul pe linia de plutire, scriind pe sponci, din rememorări, căci multele idei şi sugestii ale zilei, acele intuiţii care pot fi partea de originalitate a scriitoruluui, toate astea se pierd. E drept, m-am ocupat de recitire şi regîndire pentru emisiunea radio, unele idei sunt notate, dar… Poate ar trebui să le trenscriu aici.

 Va urma

Fotografii... cărțile prietenilor mei: Ștefan Dimitriu, Nicolae Rotaru, Florentin Popescu.

Adăugaţi o legendă