Scriitorul zilei: Ion Murgeanu
http://ilazu.blogspot.ro/2012/06/scriitorul-zilei-ion-murgeanu.html


Poezii de Ion Murgeanu
(n. 7 iunie 1940)

Toiagul înflorit

Era a noua dimineaţă de când călătoream

Răscruci necunoscute păduri ocolitoare

Şi-n zare turle argintii urcau până la cer

Toiagul înflorise; din mâna ce-l purtase

Un roi de fluturi albi săltau aici pe coastă

Mireasma cunoscută doar de mirosul meu

Era deci o biserică şi-n ia un cor de îngeri

Toiagul înflorit m-a scos în calea luminată

Vestiri pe care le vestise cândva sufletul meu

Dar cât am stat să-mi număr zilele şi anii

Din creanga înflorită de pe toiagul meu

Zvânci un porumbel ca o poruncă albastră

Toiagul înflorit era acum un  copăcel

m-am aşezat trudit de drum la umbra deasă

şi îngerii  zburaseră spre culmea izvoroasă

unde ştiam că locuieşte Dumnezeu. Băteam

în toaca de închipuiri în chipuri noi se disipaseră

roind într-un văzduh de aur chipul meu

cât aş fi numărat până la trei  bătusem

la  poartă cu  toiagul înflorit; visasem?! 

Sonetul fanion

Priveam de la fereastră cum morţii înfrunzesc

Cum se blonzise vremea prea aspră peste ţară

Şi mă gândeam ce bine-ar fi să fiu  afară

Simţeam de pe frunzare cum morţii ciripesc

Din luntrea lor mai rămăsese inutilul Caron

Bătrân şi gârbovit în tău un rest de altă vară

Ci oastea înfrunzirii insinuă un ton uşor

Din frunza ei de cridă câţiva mai întrebară

Un lucru pentru care chiar nu aveai răspuns!

Atunci la ce te mai zgâieşti la noi mi-au spus

Au crezi că suntem încă-n servici la fanion

Ori crezi c-am fost trimişi şi n-am ajuns

Ori că închipuirea ta-i bolnavă şi barbară?!!

Chiar că tăceam; n-aveam niciun răspuns.

(poeme preluate de pe blogul poetului Ion Murgeanu) 

Poezia zilei: Lidia Lazu

PREUMBLARE DE VIS

Hălăduind prin munţi

doar noi trei

ne simţeam ca acasă

foarte rarele întâlniri

cu sălbăticiunile erau o bucurie 

lipsită total de vreun gând

sperios

stăteam neclintiţi şi

acele minuni pădurence

se uitau spre noi

şi nu se grăbeau să fugă

dimpotrivă păreau că

ne fac o mică paradă

răsucindu-se în loc

ori alungindu-se după

cine ştie ce

chemare stranie

pe care doar ele o auzeau

petele de culoare intensă

laminate pieziş de

jocul luminii strecurate

printre frunze

aprindeau în noi emoţii

copleşitoare

la care ne putem întoarce

ori de câte ori dorim

ion lazu: Pagină de jurnal, 2013

 
Convorbiri cu Alex. Ştefănescu, de Ioana Revnic, Ed. Allfa, 2013, 270 pagini. (partea a doua)
 

Reproduc o frază din jurnalul anului 1992, publicat mai zilele trecute pe acest blog: "Colegul Liviu se miră că eu fac sublinieri pe cărţile pe care le citesc. I-am răspuns: Eu nu doar citesc o carte, eu o muncesc!" 

N-am mai lungit discuţia cu fostul coleg de facultate, coleg cu mine şi în anul 1992, când notam în jurnal. Sperând că a înţeles "unde bate vorba" mea. 

Mie, dimpotrivă, mi se pare că o carte iese îmbogăţită dintr-o lectură de acel gen. Lectura însăşi fiind o interacţiune a cititorului cu textul propus de autor. Asta în toate cazurile, fie vorba şi de capodopere ale antichităţii sau ale clasicilor. Oricum ar sta lucrurile, cartea de Convorbiri cu Alex. Ştefănescu (achiziţionată la Bookfest şi citită imediat) este plină de sublinieri şi de adnotări. Ce frumos arată o carte muncită! Şi ce tristă întâmplare: să citeşti o carte şi ea să nu-ţi solicite reacţii, de niciun fel. Criticul în chestiune, stârnit să se confeseze, face afirmaţii tranşante cu privire la literatură în general, la scris şi scriitori, cu privire la criticul literar în speţă şi la menirea sa. Iată:

"Ca să fiu sincer, până la urmă, tot literatura a fost cea care, pe la optsprezece, nouăsprezece ani, m-a făcut să mă uit mai atent la oameni. Nu realitatea, ci literatura, în mod special marii scriitori ruşi - Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Cehov - m-au învăţat să acord importanţă oamenilor." p. 62-63.

Despre criticul literar: "...nu ne rămâne decât să stabilim a posteriori un traseu şi să sesizăm eventualele inconsecvenţe ale scriitorului cu el însuşi. Să descoperim regulile pe care scriitorul şi le-a făcut pe parcurs şi să constatăm dacă s-a abătut de la ele."(p. 66). "Scrisul este o aventură, iar scrisul despre scris - la fel."(p. 67)

 Într-o carte de convorbiri ale unui critic ajuns la glorie dar şi la senectute (Alex. Ştefănescu face mare caz de acest aspect, ceea ce un mai vârstnic ca mine priveşte cu oarecare suspiciune) cu o tânără literată, în cazul Ioanei Revnic foarte avizată dar şi foarte hotărâtă să "scoată tot" de la interlocutor, fie şi cu întrebări  îndrăzneţe, chiar nemiloase -, lucru care nu a scăpat celor care au prezentat cartea la târg -, autoevaluările intervievatului sunt practic inevitabile.  Provocate de cel care întreabă, livrate din plin de cel ce răspunde, aşteptate de cititor ca pe o mană cerească, autoevaluările ca atare sunt în sine o chestiune foarte delicată, nu? Între modestia propriu-zisă, conţinută, a unora, sau mai bine ori mai rău jucată de alţii şi relatarea aşa-zis detaşată a faptelor de arme (scripturale), şi până la flagrante "exageraţiuni", vorba lui Maiorescu, cititorul avizat/prevenit din timp, cam ştie la ce să se aştepte. Ai mai citit astfel de autoevaluări, te aştepţi la o aşezare mai temeinică a lucrurilor. În acest sens, nu am fost defel curios să citesc autoevaluările lui Adrian Păunescu, ele nu pot fi decât hiperbolice, excesive. Aici se pare că funcţionează acel tertium non datur: ori personalitatea este de excepţie şi ea, la rigoare, ni se prezintă ca atare - lucru de înţeles până la urmă, cu toate stridenţele aferente: o muncă titanică, a unui Hasdeu, a unui Hugo, a unui Păunescu, până la urmă, nu poate fi prestată decât de o personalitate accentuată, cu resurse fizice şi spirituale de excepţie (nemaivorbind şi despre talentul ieşit din comun); ori nu este vorba în fapt despre o operă remarcabilă - şi atunci lauda de sine devine penibilă. În ce mă priveşte, modelul meu de scriitor a fost dintotdeauna A.P. Cehov, care a scris enorm, prin raportare la scurta-i viaţă, şi totdeauna la nivelul capodoperei, iar pe de altă parte nu a făcut niciodată caz de propria persoană.

Te gândeşti că suntem, în mod minunat, beneficiarii (până la un punct sau până la capăt) al unor firi cu care am fost înzestraţi de la naştere, trecute nouă de "părinţii din părinţi"; că la drept vorbind, prea puţin putem face ca să ne-o schimbăm, să o augmentăm. Şi că tot ceea ce întreprindem, în bine dar şi în rău este urmarea prin deducţie a acestui dat preexistent în noi. Criticul mărturiseşte că încă de pe la 8 ani a avut convingerea că vocaţia sa este literatura, poezia în primul rând. Din tot ce ni se relatează sau din ce ştiam deja, se poate trage încheierea lipsită de echivoc că Alex. Ştefănescu nu a precupeţit niciun efort ca să-şi slujească vocaţia. A citit enorm, totdeauna cu creionul în mână, dar ajutat şi de o memorie fastuoasă, iar în paralel a încercat de timpuriu să-şi valorizeze înzestrarea: a publicat poezii în ziarul local (girat de Platon Pardău), s-a remarcat la banchetul de sfârşit de liceu, dând citire unei foarte lungi poezii sentimental-umoristice în care le-a făcut parte tuturor profesorilor şi colegilor... Un adevărat triumf personal, cum singur declară. În anul întâi de facultate fiind, îi scrie unui amic gălăţean: ..."vreau gloria, ieşirea din anonimat". Manifestarea publică în ipostaza de poet i s-a părut dintotdeauna cum nu se poate mai firească. (La 15 ani îngroapă în pământ o poezie de-a sa - şi una a iubitei sale - convins de valoarea textului, în eternitate). Într-aceasta ignorând posibilele riscuri: la o agapă de cămin studenţesc, a dat citire unei parodii după Împărat şi proletar (despre ţărani colectivişti şi şefii de brigadă), text savuros (lansez ipoteza că punctul de pornire au fost versurile lui Labiş: "Împotmoliţi la marginea miriştii / În gând înjură vremea tractoriştii."), care însă i-a adus incomensurabile nenorociri, începând cu deschiderea unui dosar de urmărire. Deja ştim: anchete drastice, excluderea din UTC, nu şi din facultate, la intervenţia dnei Zoe Dumitrescu Buşulenga. N-a mai putut fi reţinut ca asistent, carieră universitară ratată... Nici să se înscrie la doctorat, nici să beneficieze de alte înlesniri, necuvenite celor cu dosar. (Dureroasă ironie a soartei, specifică perioadei comuniste: turnătorul lui Alex. Ştefănescu primeşte repartiţie la televiziune, iar cel turnat, cum deja am spus, la nomoloasa...Caşvana... Turnătoarea lui îi va fi lector la prima carte de versuri - o va respinge chiar fără să o fi citit...). (Mă contrariază faptul că Alex. Ştefănescu scrie în trei rânduri acest lucru: La acea dată - în anul I de facultate - nu aveam habar de existenţa Securităţii. E una să nu-i fi dat importanţă, ca şcolar, ca licean-vedetă, şi cu totul altceva să nu fi auzit, în 1965-66 de Oblonita instituţie. Dar temutele-sâcâitoarele Cadrele - care "hotărăşte totul!", unde anual depuneam adeverinţe, declaraţii? Dar Dosarul? dar arestările-condamnările-Canalul groazei etc?  Ceva nu rimază în acesată afirmaţie, aşa cum este ea formulată).
O dorinţă obstinată de reuşită în lumea literară, o încredere deplină în destinul său, sprijinul unor Adrian Păunescu, Nicolae Nanolescu, Ştefan Bănulescu, Florin Mugur etc l-au ajutat să se impună în cariera de critic literar. I se deschide o rubrică de "comentarii critice" în Luceafărul; face carieră în presa vremii... Revenind: o putere de muncă ieşită din comun l-a propulsat în topul criticilor de la sfârşitul veacului trecut. Debutul în forţă, la 24 de ani, apoi cartea despre Nichita Stănescu au stat la temelia unei afirmări impetuoase, neobişnuite la noi. În timp, criticul nostru, mereu prezent acolo unde se fac jocurile şi gloriile, nu s-a ferit de ajutorul mediatic, emisiunile de ani şi ani la televiziune i-au asigurat popularitatea. Datele temperamentale, repet, i-au îngăduit aceasta. Dar abia cu Istoria literaturii contemporane, 1941-2000 a dat marea lovitură a vieţii sale.  Succes eclatant, inclusiv mari câştiguri băneşti, drept care şi-a împlinit o veche dorinţă: să fie proprietarul unei case cu grădină şi livadă, undeva la ţară... Cum îi e felul, Alex. Ştefănescu a făcut mare caz şi de această realizare a sa, pe de o parte confirmare a succesului net, pe de altă parte ocazie să ne vorbească despre neasemuitele-i îndemânări într-ale gospodăriei, practic în orice acţiune de care s-ar apuca. Îndemânări moştenite de la "a sa mamă", căreia îi aduce un extraordinar elogiu. În sinea mea mă complăcusem în ideea că Veneticii mei reprezintă măcar din acest punct de vedere o performanţă (Ana Blandiana: "Nu cunosc în literatura română un mai frumos omagiu adus mamei."). Acum sunt nevoit să constat că există un omagiu şi mai ardent, cel adus de Alex. Ştefănescu. Ce-i drept, eu m-am folosit de mijloacele mediate ale romancierului, neaplicându-i personajului meu nici un singur epitet, pe când criticul îşi declară pur şi simplu, la scenă deschisă, iubirea şi admiraţia pentru a sa mamă (el e fiul ei!).
Criticul mărturiseşte a fi în mod fundamental un admirator al familiei (sale) şi îi evocă într-o lumină idealizantă pe tatul său, şeful secţiei financiare a urbei, mare cititor de literatură, devotat carierei fiului său, pentru care a conspectat nu mai puţin de 1000 titluri din literatura română, dar şi pe cei doi fraţi mai mici, ambii profesori universitari la Politehnică. Nu doar inteligenţa lor, valorizată la maxim, dar şi calităţile sufleteşti-umane, dar şi harurile artistice primesc note de "zece cu plus", cum însuşi studentul filolog primise la un moment dat. 
Cu o convorbitoare ce nu se dă în lături de la întrebările cele mai dure/delicate, aflăm ce crede criticul despre femeie şi despre taina ei, despre dragoste, despre sex ca atare, dar şi despre sexul femeii, imagine asupra căreia revine, cu retuşuri, de trei sau patru ori în cuprinsul cărţii.
va urma

ion lazu, Cărţile prietenilor mei: Ion Murgeanu, Excelsior, Colecţia Opera Omnia, ed. Tipo Moldova, 2013

Poetul Ion Murgeanu, fotografie de Ion Lazu

 



































ion lazu, Fotografii...Lumânărele...

Scriitorul zilei: Felix Sima
http://ilazu.blogspot.ro/2012/06/scriitorul-zilei-felix-sima-poezia.html

Poezia zilei

Lidia Lazu: RUGĂMINTE

Rând pe rând zilele

încărcate de iubire

le înşir împrejurul meu

şi le rog să mă topească

încet

să nu se grăbească

pentru că şi ziua de azi

are de dat ofrandă

cu duiumul -

nu simple stări

nu vise năroade –

numai sclipiri diamantine

ale adâncurilor sufletului

călătorind uneori atât de

departe încât celor din jur

li se poate părea

că s-a dus de tot

iar mie mi s-ar părea

că pot urni şi munţii din loc

dacă voi şti să-l

folosesc ca punct de sprijin.

 ion lazu: Pagină de jurnal, 2013
Convorbiri cu Alex. Ştefănescu, de Ioana Revnic, Ed. Allfa, 2013, 270 pagini.

La această rubrică unde postez pagini de jurnal din ultimul deceniu al veacului trecut (din volumul Lamentaţiile Uitucului, în manuscris) şi unde mai demult postasem pagini din jurnalul de dinainte de Decembrie (apărut în acest an în volumul Vreme închisă, Ed. Europress), am să scriu despre cartea Ioanei Revnic Convorbiri cu Alex. Ştefănescu, lansată la recentul Bookfest şi pe a cărei pagină de gardă am obţinut de la tânăra orădeancă un graţios autograf. Fiind vorba însă despre o carte de confesiuni ale criticului şi istoricului literar Alex. Ştefănescu, poate ar trebui să-i expediez dsale acest text, mai ales ştiindu-l interesat de tot ce se scrie despre domnia sa. Nu o fac, totuşi, pentru bunul/răul motiv că la această vîrstă a subsemnatului nu mă mai îndeamnă inima să-i asaltez pe criticii literari, nici cu cărţile mele dar pînă la urmă nici cu texte ca acesta, care îi privesc direct.

Am terminat ieri-alaltăieri de citit cartea de confesiuni (prima citită dintre cele pe care le-am procurat la Târg), cu foarte bună impresie. Dacă aş fi femeie, probabil cartea mi-ar fi plăcut şi mai mult, căci A.Şt. scrie cu intenţia declarată de a cîştiga sufragiile cititoarelor, în primul rând. Ce-i drept, e mai lesne să scrii cu adresă la o anumită categorie de cititori, or, criticul de la Suceava (cum îi place să o declare, deşi s-a născut la Lugoj şi a trăit acolo primii 6 ani de viaţă), ştie / a simţit bine şi fără greş acest lucru. Nu e de mirare că mi-a plăcut şi mie, cunoscut fiind faptul că îndeobşte scriitorul are un suflet de femeie, vrem nu vrem s-o recunoaştem.

Tot ce povesteşte criticul despre sine, despre naştere, părinţi, familie, copilărie, iniţiere în tainele vieţii, despre şcoală, liceu, facultate (despre căsătoria în ultimul an cu colega de serie, ploieşteanca de bună extracţie Domniţa Andreiovici, care avea să facă o remarcabilă carieră editorială) şi apoi despre repartiţia la Caşvana, comună noroioasă dinspre Suceava, unde nu mai ajunsese niciodată un cadru didactic cu studii superioare, apoi despre mutarea precipitată la Constanţa, unde vreme de 4 ani a funcţionat la revista Tomis, la recomandarea lui Nicolae Manolescu, însă "pus pe liber" la o reducere de personal, despre angajarea cu sprijinul lui Adrian Păunescu la Scânteia Tineretului, apoi la suplimentul Magazin, iar imediat după 1989 intrarea cu sprijinul aceluiaşi N.M. (omul providenţial al carierei sale, cum este considerat pe drept) în redacţia României literare, pentru 20 de ani, primii 5 ani ca redactor, iar următorii 15 ca redactor-şef, episod încheiat dramatic, prin îndepărtarea sa din redacţie (alungarea sa, cum cu jale spune), sunt evocate cu pregnanţă. Destule aspecte îmi erau deja cunoscute, căci am citit câteva volume din Jurnalul secret al criticului. Inconvenientul unor astfel de confesiuni stârnite de cel ce pune întrebări, îndeobşte ghidându-se după ceea ce deja se ştie despre intervievat, din alte prestaţii, este cu eleganţă evitat de criticul prevenit asupra acestui risc, abil în răspunsurile sale. În câteva rânduri, criticul recunoaşte că a relatat în mai multe împrejurări episodul respectiv, sau a vorbit în public despre el. Excedat, reproduce/citează uneori episodul în chestiune. Minunată este evocarea obţinerii unui număr de 10 poezii de la Nichita Stănescu, la Athene Palace, venit de la Constanţa special pentru asta. Poetul i le-a dictat pe loc, în şoaptă, în vreme ce comesenii discutau despre fotbal. După ce s-a asigurat că deja îi dictase zece poezii, i-a mai dictat încă una, l-a lăsat să o citească, l-a întrebat dacă îi place şi apoi i-a dat foc cu bricheta: "ca să rămână numai a noastră".  Aş citi la nesfârşit astfel de paragrafe, şi nu sunt deloc puţine în cartea discutată aici, Alex. Ştefănescu fiind, fără pic de îndoială, dintre rarii critici literari cu talent de scriitor. De altfel criticul insistă asupra faptului că scrie în mod programatic poezii de la vârsta de 8 ani şi că toată viaţa a făcut critică literară cu sentimentul provizoratului şi cu speranţa că se va întoarce cât mai curând la adevătara-i vocaţie.

Foarte vii şi nuanţate sunt evocările marilor scriitori pe care i-a cunoscut: la facultate, la revista Tomis, la Magazin, la România literară şi cu care s-a împrietenit în timp, dar şi a oamenilor cu care a avut întâlniri de suflet, iar foarte rar şi conflicte. Sunt câteva secvenţe memorabile; despre mama şi tatăl său, despre copilăria plină de bucurii şi miraje, despre episodul când a fugit de acasă, la vârsta de 16 ani, pentru o săptămână, răzleţindu-se în codru, împreună cu o liceană iubită, ducând o viaţă realmente edenică, hrănindu-se cu ce se găsea la faţa locului, cam ca în Walden de Henri David Thoreau, dacă vă amintiţi cartea americanului, apărută prin anii 60-70. (Acela, discipol al filosofului T. Emerson, locuise în pădurea de lângă lacul Walden timp de un an şi jumătate, fără alte mijloace de existenţă decât cele pe care reuşea să şi le procure la faţa locului - ca să demonstreze că lucrul este posibil, chiar în modernitate.) Însă împrejurarea  asupra căreia insistă memorialistul/ intervievatul este episodul din primul an de facultate, când fiind turnat de diverşi colegi de facultate şi prieteni  de cămin, nimereşte în malaxorul Securităţii, suportând două săptămâni de anchetă drastică, traumatizantă la culme, în subsolurile de la sinistra Malmaison...  Anchete care durau 6-8 ore iar uneori zile şi nopţi la rând, cu întreruperi numai pentru masa anchetatorilor. Alex. Ştefănescu publică în anexă la carte articolul Şi eu am fost la CNSAS, articol apărut mai întâi în România literară, dar pe care nu l-am citit la momentul respectiv.  A fost consternat să constate că îl turnaseră cei mai buni prieteni ai săi, inclusiv unele fete frumoase, cu care se afla în idile. Nu le dă numele ci doar iniţialele, în ideea de a nu-i deconspira pe foştii amici, unii amici şi în momentul de faţă, iar alţii morţi, cum se întâmplă ("unii morţi, alţii plugari..."). Totuşi, pentru că respectivele persoane, colegi de filologie, fuseseră evocate în cuprinsul confesiunilor din carte, se obţine efectul nedorit/nedeclarat de autor, cel al deconspirării în fapt a acelor bieţi turnători... Criticul ştie ce spun, o va înţelege şi cititorul cât de cât atent... Are însă mare dreptate criticul când afirmă că nu doar cel turnat era un adolescent de 18 ani, ci şi turnătorii erau la fel de tineri, în formare, toţi victime ale maşinăriei poliţiei politice. Şi criticul se lansează într-un adevărat rechizitoriu împotriva Securităţii, arătând că un număr de 18 ofiţeri de securitate, bine plătiţi, privilegiaţi, desigur trecuţi de o anumită vârstă, îşi câştigau în mod fraudulos salariile făcând caz şi instrumentând o anchetă împotriva unor tineri încă în formare, care le căzuseră victime (consideraţi "primejdioşi pentru orânduirea socială"!). Sunt înşirate numele tuturor acestor ofiţeri superiori, cărăra desigur nu le este defel ruşine pentru faptele lor abominabile. Care în cazul concret al lui Alex. Ştefănescu s-ar fi putut încheia cu condamnarea şi întemniţarea studentului slobod la gură, dar care, printr-un noroc, care totuşi a fost o fractură în cariera viitorului critic, s-a încheiat cu excluderea din UTC. Însă piesele acuzatoare au rămas la dosar, l-au tras în jos toată viaţa pe critic, printre altele l-au exclus de la doctorat. În fapt, Alex. Ştefănescu a realizat mult mai mult decât un doctorat, decât o carieră universitară, decât una academică. A scris nenumărate cărţi, câteva fundamentale, de critică şi istorie literară. Poate tot nu se înţelege acest lucru: o carte de literatură temeinic scrisă, echivalează cu un doctorat. Practic, cu fiecare carte a sa, criticul a mai trecut un doctorat. Volumul de muncă este oricum similar şi în mai mare măsură creativ. Mii de nopţi nedormite, ar reieşi din confesiunile criticului. Nu ne îndoim de aceasta. Iar în fapt, câţi dintre semenii noştri, care privesc spre scriitor ca spre o ciudăţenie (prezumpţioasă) a naturii ştiu de-adevăratelea câte ore, câte zile, luni şi ani de muncă dură, (nenormată şi nenormabilă!) necesită scrierea unei cărţi de două sute de pagini - darmite a unei sinteze de 1500 de pagini ?!
Alte câteva apecte pe care le ridică mărturisirile criticului Alex. Ştefănescu  ar merita în sine o discuţie specială. Pe mâine...

Cărţile prietenilor mei...

ion lazu, fotografii...

Nepoţelul, la 1 an...

 În Groapa Văcăreştilor...,III

Scriitorul zilei: Gheorghe Lazăr
http://ilazu.blogspot.ro/2012/06/scriitorul-zilei-gheorghe-lazar.html

Pagini de jurnal,1992

21 nov. 92. Ieri seară Pan I. la noi, pînă pe la 20,30. Apare şi Miţi, transfigurată, plutitoare, în stare de beatitudine religioasă. Fără măcar să stea o clipă ca să tatoneze atmosfera şi să-l simtă pe vizitator, se repede să-l îndoctrineze pe Izverna; îi dă şi o foiţă propagandistică. Tocmai lui Izverna, care ştie dogmă ortodoxă, nu glumă... Aceşti sectanţi ajung la o completă rupere de realitate. Oare aşa ar trebui să se întîmple? Un om cîştigat pentru Dzeu să fie un om pierdut pentru societate? Ăsta să fie preţul fericirii dată de credinţă? Pare că e mai decentă, mai omenească rătăcirea, chinul, nefericirea celui necredincios, prin comparaţie cu acest gen de fericire buimacă, egoistă, cu ochelari de cal. Dacă Dzeu ţi-a deschis ochii, fii cu ei pe semeni, pătrunde-i în toate ungherele sufletului, cunoaşte-i şi ia-i aşa cum sunt.

Îi dau lui P.I. albumul Natura… şi îi împrumut spre lectură Muzeul… Ar vrea să iniţieze o editură. Eu: cititorii se îndepărtează de literatura română iar scriitorul român se îndepărtează fără voia sa de şansa de a mai publica o carte. De ce aş mai scrie? Despre ce să scriu?

62 de morminte de faraoni deja descoperite.

22 nov. 92. Vis cu MP, inclus în Ruptura.

Se întîmplă o chestiune ciudată, pe care abia acum o văd în dimensiunile ei adevărate: “Predînd” amintirea (sau observaţia sau ideea) coalei de hîrtie, deci jurnalului, arunci acea informaţie afară din creier, o expulzezi din malaxorul ideatic, ca şi cum ai fi scăpat-o de pe banda transportoare,  ea devenind inertă, pierdută pentru tine. Notezi ca să nu uiţi, vorba lui Eminescu, dar notînd un gând, numai hîrtia îl mai ştie, tu îl ignori din clipa următoare şi în acest fel mai mult pierzi decît căştigi, ratînd prelucrarea datei, integrarea ei într-o semnificaţie mai largă. Ba, mai grav, te dezobişnuuieşti să manevrezi informaţii mental. Hîrtia e un alt fel de meninge…

23 nov. 92. Diferenţa dintre neobrăzaţi şi cei cu bun simţ ar fi aceasta: cei din urmă trăiesc şi în intimitate de parcă vorbele, faptele, gesturile lor s-ar desfăşura la scenă deschisă, în faţa instanţei opiniei publice, pe cînd obraznicii, chiar şi cînd vorbele, gesturile, acţiunile lor sunt de factură publică, ei se comportă ca şi cum ar fi singuri, într-un cotlon, sau sub plapumă, la adăpost de orice privire indiscretă, de oricine care să le poată reproşa mîrşăviile. Ignorând instanţa morală, omniprezentă.

D. Stăniloaie, 90 de ani: “Un om cu transcendenţă nu e niciodată singur, ci cu toţi ai săi… Nu pot să cred că părinţii mei nu mai sunt. Nu pot să cred decît că valoarea umană este eternă.” (Exact cuvintele cu care se încheie Rămăşagul meu. Interesantă coincidenţă! Ca ins ce nu s-a omorît citind filosofie, mă bucură gerozav cînd ajung intuitiv  la idei cu care manevrează aceşti oameni docţi.)

(Din Lamentaţiile Uitucului, în manuscris)

va urma

Poezia zilei 

Lidia Lazu

O ALTĂ SPERANŢĂ

Mereu în aşteptarea

marilor evenimente

m-avântam către ziua

de azi ca un Tsunami

şi tot ce înghiţeam

mi se părea mult prea puţin

încercam să mă caţăr

fără piroane şi fără frânghii

în piscul zilelor

celor mai măreţe

şi uneori mă trezeam

în aer

cu fuioare de nouri

agăţate de poale

numai că tocmai din acea

întâmplare nu ştiu cum se

făcea

aterizam iar în picioare

singură -

mai hotărâtă

să străbat munţii

cu hăurile lor

să cuprind mările

cu insulele lor

ca să mă pot linişti

pe un drum prăfuit

printre spice de grâu

cu maci înroşiţi

de plăcerea revederii

şi cu dorinţa nebună

de a mă adăposti

înainte de-a începe iar

să plouă

CAZUL NICOLAE BREBAN, ÎN DESFĂŞURARE...

http://www.cotidianul.ro/decimarea-elitelor-creatoare-ale-romaniei-215017/

Cazul Breban. Paul Goma: „Daca Nicolae Breban va fi judecat dupa acele probe se va comite o nedreptate flagranta”

Publicat de admin în Cazul Breban în 06 4th, 2013 | fără răspunsuri

■  Cazul Breban

Paul Goma: „Dacă Nicolae Breban va fi judecat

după acele probe se va comite o nedreptate flagrantă”

„Hotărârea este dată cu încălcarea legii fundamentale a statului”

■ Nicolae Breban „nu a fost un «om al organelor»”

Revista Cultura (nr. 16-19/ 2013), condusă de acad. Augustin Buzura, publică un amplu dosar dedicat Cazului Nicolae Breban, dosar ce începe cu Sentinţa civilă nr. 4430, dată în şedinţa publică de la 02.07.2012, în Dosarul nr. 3084/2/2012, în care CNSAS cerea Curţii de Apel Bucureşti să constate calitatea de „colaborator al Securităţii” în cazul lui Nicolae Breban. Sentinţa a fost primită de Nicolae Breban în data de 18 aprilie 2013, la peste circa 9 luni după pronunţare. Între timp a văzut lumina tiparului cartea-eveniment Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea arhivelor securităţii (Editura Polirom, 2013), semnată de disidentul Gabriel Andreescu, cercetător, care, în capitolul dedicat lui Nicolae Breban, demonstrează, în baza lecturii celor 13 volume din Dosarul Breban de la ACNSAS, că N. Breban nu a fost colaborator al securităţii: „Nu se poate imagina ce complexitate, ce ciudăţenie, ce contorsionări umane povestesc documentele despre viaţa lui Breban. Inclusiv «minunea» că nu a fost un «om al organelor», în ciuda tuturor acelor situaţii care puteau sugera contrariul”. Revista Cultura publică texte axate pe acest caz, semnate de Sergiu Andon, Paul Goma, Aura Christi, Virgil Tănase, Virgil Nemoianu, Augustin Buzura, Basarab Nicolescu, Ioan Buduca etc.

■ „Procesul condamnării unor nevinovaţi în plină libertate

seamănă covârşitor cu procesele staliniste”

Devine tot mai limpede un adevăr flagrant: una dintre bolile cele mai grave ale societății românești postdecembriste este eliticidul, iar „procesul condamnării unor nevinovaţi în plină libertate – menționează Aura Christi (Cultura, nr. 18/ 2013) – seamănă covârşitor cu procesele staliniste. Victimele supuse unui soi de lapidări în piaţa publică sunt cunoscute. Numele fiecăreia dintre acestea a deţinut luni, ba chiar, în anumite cazuri, ani de-a rândul primele pagini ale cotidianelor, revistelor literare, ziarelor: Adrian Marino, Nicolae Breban, Nicolae Balotă, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Eugen Uricaru, Cezar Ivănescu, Mircea Iorgulescu (ultimii doi scriitori îmbrânciţi – de acuzaţia nefondată, conform căreia ar fi fost colaboratori ai securităţii – în boală, iar mai târziu în moarte) ş.a. Dosarul de presă făcut în anul 2011, când – în lipsa unor probe, în lipsa unei decizii definitive şi irevocabile a instanţei – s-a lansat pe majoritatea canalelor media acuzaţia conform căreia romancierul Nicolae Breban a colaborat cu organele securităţii ceauşiste, are peste 230 de file în format word. Acum circa doi ani, mulţi colegi i-au luat apărarea autorului Buneivestiri. Între aceştia, Eugen Simion, Augustin Buzura, Ioan Groşan, Lucia Hossu-Longin, Ion Vianu, Lucian Vasiliu, Petru Ursache, Ileana Cudalb, Liviu Ioan Stoiciu, Adi Cristi, George Schwartz, Virgil Tănase, Virgil Nemoianu, Nicolae Iliescu, Bogdan Creţu, Eugen Negrici, Alex Ştefănescu, Magda Ursache, Ion Lazu şi alţii, mulţi alţii. Gabriel Andreescu a citit cele 13 volume ale dosarului Breban păstrat în ACNSAS, scriind un serial documentar, bine informat, imparţial, publicat în revista Timpul (nr. 8, 9, 10, 2011), apoi preluat, cu acordul autorului, de revista Contemporanul (nr. 10, 2011). Constatarea disidentului Gabriel Andreescu nu lasă loc confuziilor: «Din perspectiva legii, constatarea «colaborării» lui Breban e o gafă».”

■  „Verdictul încalcă dreptul fundamental la libertatea convingerilor,

este periculos pentru cultură și contrar unei societăți democratice”

În Recurs, av. Sergiu Andon menționează, între altele, referindu-se la sentința civilă nr. 4430, dată în Dosarul nr. 3084/2/2012, că „Hotărârea se întemeiază pe o normă legală abrogată”, „Hotărârea este dată cu încălcarea legii fundamentale a statului”, „Verdictul încalcă dreptul fundamental la libertatea convingerilor, este periculos pentru cultură și contrar unei societăți democratice”. Sergiu Andon: „Particularitatea Cazului BREBAN este aceea că acțiunea, procesul și verdictul au semnificații mult mai largi decât o pricină obișnuită. Metaforic dar exact, se poate spune că parte în proces este însăși literatura română a unei epoci, cu oamenii ei buni sau răi, curajoși sau lași, de valoare sau nulități. Procesul intră inevitabil în istorie. De fapt a și intrat. Actul de justiție nu poate ignora această perspectivă decât cu riscul de a ignora că el însuși, ca expresie a unei epoci, va intra în istorie. Și va caracteriza societatea respectivă cel puțin în evaluări de felul: dreaptă sau nedreaptă, inteligentă sau obtuză, echitabilă sau discreționară, cu respectul valorilor umane ori cu disprețuirea lor.

În concluzie, perspectiva istorică este nu numai a părților din proces, nu numai a actului de justiție, ci și, parțial, a imaginii societății contemporane. Cerința constituțională a raportării la necesar într-o societate democratică incumbă deci și aspectul necesar pentru o societate democratică, inclusiv pentru imaginea ei.

Deșertul, vidul din această perspectivă a hotărârii atacate și refuzul preconceput de a se admite proba testimonială ne obligă să propunem înscrisuri noi. Le oferă însăși viața. Viața se răzbună încă de pe acum pe rușinoasa hotărâre pe care o atacăm. Așa cum aprecia și Securitatea (precursoarea instituției reclamante), în lumea literară știrile sunt colportate cu viteza fulgerului. Vestea motivării Sentinței în cazul Breban a făcut ocolul continentelor Europa și America de Nord. Presa culturală din țară („Contemporanul. Ideea europeană”) a comentat pe larg sau chiar a reprodus hotărârea. Licențele de ordin juridic ale redactorilor nu sunt importante, importantă este reacția cititorilor de marcă. Personalitățile adevărate ale literaturii și conștiinței civice românești aflate în disapora s-au grăbit să transmită redacției mesaje sau chiar declarații solemne. Nu lipsesc vârfurile dizidenței culte față de regimul totalitar: VIRGIL TĂNASE, PAUL GOMA, GABRIEL ANDREESCU. În maniere diferite și cu diferite grade de indignare, cunoscătorii în detaliu ai relațiilor Securitate-lumea literară, știind și jocurile duplicitare fie ale Securității, fie ale adevăraților colaboratori ai acesteia, prestigioșii opinenți își exprimă la unison stupoarea față de verdict.” (Cultura, nr. 17/2013)

Fundaţia Culturală Ideea Europeană transmite pe circuitul naţional Declaraţia Domnului Paul Goma, invitând martorii oculari ai represiunilor din vremea dictaturii staliniste şi ceauşiste, specialiştii în domeniu, istoricii, juriştii, jurnaliştii, colegii de breaslă, membri ai Academiei Române şi ai USR, să se pronunţe pe marginea acestui caz. „Definiţia dată de lege noţiunii de «colaborator» – susţine, într-un text polemic Basarab Nicolescu, membru de onoare al Academiei Române – este atât de ambiguă, încât permite interpretări delirante ca cea în cazul discutat. Aceste interpretări delirante conduc inevitabil la o banalizare a răului ale cărei consecinţe, pe plan social, pot fi incalculabile. Ca membru al exilului românesc din Paris, din 1968 şi până în 1989, cunosc foarte bine zvonurile răspândite în Franţa de Securitate privind colaborarea lui Nicolae Breban. Dacă sentinţa este corectă, acest lucru înseamnă că Securitatea îşi denunţa proprii săi colaboratori. Rolul călăilor şi victimelor se inversează, toţi nevinovaţii devin vinovaţi, iar adevăraţii vinovaţi devin eroi. Cazul Nicolae Breban ar trebui să constituie o alarmă pentru forurile legislative care ar trebui să adopte de urgenţă o nouă lege conţinând o definiţie precisă (precum cea propusă de Gabriel Andreescu) a noţiunii de colaborator. Dincolo de aspectul legal, important este şi aspectul etic al cazului Nicolae Breban. El ar putea deveni un caz de jurisprudență, în virtutea căruia mulţi dintre intelectualii de marcă ai ţării se pot trezi peste noapte calificaţi drept colaboratori.”

Fundaţia Culturală Ideea Europeană

Paul Goma:

„Dacă Nicolae Breban va fi judecat

după acele probe se va comite o nedreptate flagrantă”

■ „Nu din acel motiv am fost eu arestat în 1977, apoi exclus din Uniune, apoi exclus din… ţară”

■ „ Recunosc: la început şi eu am aplecat urechea la vorbe-vorbe”

■ „O întrebare: cum ar trebui să se apere Breban de calomnii? «Dovedind», el, că nu a făcut servicii Securităţii? Dar cum să o facă?”

Declaraţie

Subsemnatul PAUL GOMA, scriitor, domiciliat la Paris, rue B. […]; arondismentul […], declar:

L-am cunoscut pe NICOLAE BREBAN la Bucureşti, în a doua jumătate a anului 1965, în casa prietenului nostru, Alexandru Ivasiuc. Nu ne-am împrietenit, prea multe amănunte biografice ne despărţeau. Ne-am mai întâlnit cu alte ocazii – rare. Eu aveam despre scriitorul Breban o opinie bună; el nu avea nici o opinie – nu mă citise.

Am intrat la revista România literară în septembrie 1968, girat de Geo Dumitrescu. Breban era şef-adjunct. Nu am avut nici un prilej să ne întărim prietenia. – De altfel, eu mă adresam cu „Tovarăşul Breban”, el cu „Goma”, simplu. În 1971 Breban a devenit directorul revistei. Nu mi-a fost nici cald, nici rece, până în momentul în care el (Breban), aflat la Paris, a dat ziarelor occidentale câteva interviuri în care se manifesta împotriva „politicii culturale” a lui Ceauşescu. Atunci m-am gândit că membrul CC al PCR, scriitorul Breban, „va rămâne” în Occident!

În discuţiile cu confârtaţii, îmi exprimam acordul cu gestul nemaipomenit de curajos al lui Breban – eram mereu în minoritate, foştii prieteni din România, chiar în discuţii private îl criticau, acuzându-l că a profitat cât a profitat, iar acum „scuipă în gamelă” – de ce a dat declaraţiile acelea în presa străină. La acestea eu răspundeam: „Fiindcă în România nu l-ar fi publicat nimeni”.

Când s-a întors de la Paris – în 1974 – am aflat din ziare că la Editura Uniunii Scriitorilor va fi lansat un roman. M-am dus împreună cu soţia mea. Surpriză: nici unul dintre prietenii la toartă (cât timp fusese în CC) nu era prezent. Breban s-a consolat cu „mărunţeii” Mazilescu, Mălăncioiu, Turcea, Robescu şi cu mine.

În 1971 am avut un conflict cu Ivasiuc, prietenul amândurora. El, ca şef-adjunct al editurii lui Preda, s-a trezit vorbind vorbe. Că în romanul Uşa… sub două personaje „se ascundeau” Ceauşeasca şi Ceauşescu. Din pricina decodificării lui Ivasiuc, din acel an, nu am mai putut publica în propria revistă, nici măcar note de lectură (şi ca, supliment: nici socrul meu, Năvodaru, nici sora lui, traducători, nu au mai avut dreptul să publice).

În 1976 am făcut numeroase tentative de a primi cartea de muncă (fusesem dat afară… dar să nu se ştie).

1977 începe cu solidarizarea mea cu semnatarii Chartei `77 a Cehoslovacilor, cu izolarea mea de către Aparatul Poporului, la 1 aprilie fiind arestat. Aici se manifestă Nicolae Breban. Soţia mea avea telefonul tăiat, socrii mei aşişderi. La socrul meu Europa liberă era bruiată, eram arestat de câteva zile şi „afară” nu ştia nimeni. Soţia mea era total izolată, prietenii nu erau acasă, el, Breban, ne vizitase de două ori.

În acel moment, familia era în legătură cu procesul. Aflându-se în cabinetul avocatului Pora, în disperare de cauză, a telefonat şi la Breban. Şi Breban a răspuns! În câteva cuvinte. Soţia i-a spus situaţia noastră. Şi culmea: Breban a întrebat-o de unde telefonează, Ana i-a spus şi Breban i-a spus să aştepte, că va veni. Şi a venit (la Pora)! Astfel soţia nu a mai fost total izolată.

Al doilea episod… nesemnificativ: după eliberare, eu eram într-o stare de… nefuncţionare evidentă. Fusesem evacuaţi din apartamentul nostru şi stăteam la socri. Or, socrii aveau nevoie de nişte aşternuturi pentru mine, iar acestea se aflau în cufere, în pivniţă. La cine să facem apel să ne ajute? Mai mult în glumă, am telefonat (acum mergea!) lui Breban. I-am spus of-ul într-o doară, nu credeam că are să vină. Şi Breban a venit! A coborât în pivniţă, s-a murdărit de var, a cules pe umeri păianjenii…

După ce m-am exilat, nu am mai avut legături cu Breban.

Recunosc: la început şi eu am aplecat urechea la vorbe-vorbe: cum se explică faptul că, în afară de excluderea din CC şi de la revistă, Breban nu a mai păţit nimic? Pe limba noastră: nu a fost arestat? Şi cum se explică „naveta” lui între Orient şi Occident?

„Probele” acuzării nu sunt probe. Afirmaţiile lui Breban – faţă de securişti, că Goma n-are talent –nu m-au lasat indiferent, însă nu din acel motiv am fost eu arestat în 1977, apoi exclus din Uniune, apoi exclus din… ţară.

Dacă Nicolae Breban va fi judecat după acele probe se va comite o nedreptate flagrantă.

O întrebare: cum ar trebui să se apere Breban de calomnii? „Dovedind”, el, că nu a făcut servicii Securităţii? Dar cum să o facă?

Aceasta este concluzia mea.

Drept care semnez,

        Paul Goma

Paris, 28 aprilie 2013

 Sursa: Cultura, nr. 18/ 30 Mai 2013

http://blog.ideeaeuropeana.ro/?p=3573http://blog.ideeaeuropeana.ro/cazul-breban-paul-goma-daca-nicolae-breban-va-fi-judecat-dupa-acele-probe-se-va-comite-o-nedreptate-flagranta-3573.html



Fotografii la Bookfest... vorbe-vorbe din Târg...

G.L. : Nu vreau să spun să nu ne mai trimitem copiii la şcoală, dar adevărul e că şcoala l-a omorât pe Caragiale (în ideea că abia noua ediţie Ion Vartic îl va repune în drepturi pe marele clasic...)
L. B.: S-au spus şi se spun nenumărate prostii despre declinul Europei. Eu am încercat să iau lucrurile în serios...
A. C. : Ne mirăm încă şi astăzi şi ne punem întrebarea ce anume i-a determinat pe intelectuali de primă mână din Germania, oameni cu pregătire temeinică, filosofică, ştiinţifică... să adere necondiţionat la ideologia nazistă...
A.Şt.: Când mă gândesc la ce se petrece acum în România am imaginea unei sticle goale în care se toarnă dintr-o găleată, însă fără o pâlnie, deci cea mai mare parte din lichid se iroseşte...
B.N.: Editura mi-a publicat, caz unic în literatura noastră contemporană, o serie de autor în 7 volume, însumând 5.500 pagini!
La o lansare: Foştii securişti încă mai au tupeul să susţină că ei erau cei mai mari patrioţi din România...
Un autor de SF: Dacă A. N. a obţinut  cel mai mare succes de vânzări la actualul Târg, de ce nu ne-am strădui să-l alegem în toamnă preşedinte al Uniunii?

Ioana Revnic, caligrafiind un autograf pentru Ion Lazu

După lansarea Bujor Nedelcovici

Standuri pentru cei mai mici cititori...

Curtea Veche, în topul editurilor de la Bookfest

Filosoful Mihai Şora îl prezintă pe poetul Ion Mureşan. Ardelenii între ei...

La standul editurii Vinea, Petru Răileanu moderator la colocviul Centenar Gherasim Luca

Cel mai vândut autor de la Târg... Chiar aşa!!!