Scriitorul zilei: Al. Al. Philippide; poezii; fotografii de autor

Scriitorul zilei: Al. Al. Philippide, n.1 aprilie 1900 - d. 8 februarie 1979

Al.Al. Philippide

***
 

M-atârn de tine, Poezie,
Ca un copil de poala mumii,
Să trec cu tine puntea humii
Spre insula de veșnicie
La capătul de dincolo al lumii.
Mă vei lăsa acolo singur
Alături de toți morții lumii?

Și în Egipt, acum cinci mii de ani,
Va fi fost poate un poet
Care și el încerca să măsoare
Hăurile vremii viitoare
Și care căuta să potrivească
Gândirea lui cea pământească
Pe ritmul deșirat al veșniciei.

Ce fericit era acel poet
Când se gândea că după moarte
Unul măcar din cele trei suflete-ale lui
Va rămâne să plutească mai departe
Pe valurile viitorului!
Cu neclintire el credea
Că după mii și mii de ani de zbor
Sufletul cel călător
Se va statornici pe-o stea
Cu care-apoi va hoinări prin haos.

Mumia lui mai zace poate încă
Și-acuma în vreo tainiță adâncă,
Privind cu ochi uscați de așteptare
Tavanul cu inscripții funerare.
Și poate noaptea când șacalii latră
Rencepe viața robilor de piatră.
O stafie de torță se aprinde;
Scot robii milenarele merinde;
Străvechile bucate de vatră fierb în bliduri;
Dănțuitoare roșii coboară de pe ziduri
Și-și farmecă stăpânul, fantomă ca și ele,
- Și sufletul cel veșnic plutește printre stele.

Dar eu, vlăstar al unei lumi bătrâne,
Roș de-ndoieli, bolnav de nostalgii,
Zadarnic caut o cerească pâine
În raftul vechilor mitologii.

Zadarnic caut să privesc și eu
Spre sigure limanuri viitoare;
În peșterile sufletului meu
Torța nădejdii pâlpâie și moare.
(O, blestemat să fie gândul care
Mă-ndeamnă s-o aprind mereu!)

Nimic în mine nu mă-mbie
Să cred în viitoarea mea mumie.

Încerc să-mi făuresc din îndoială,
Din visuri și melancolie,
O amăgire-originală.

Ajuns în preajma ultimului prag,
Mai ști-voi oare c-am trăit în Terra,
Prin veacu-al douăzecilea din era
Numită după un ilustru mag?

Voi fi atuncea unul dintre
Acele anonime duhuri
Care se-nghesuie să intre
Pe poartea marilor văzduhuri.

Se mai cunosc între ei morții?
Ce singur trebuie să fii
Când treci pe totdeauna pragul porții
În ceea ce aice numim noi veșnicie
Dar care-acolo poate este
O nouă înșelătorie
Cu spațiu și vreme și vechea poveste!

Se mai cunosc între ei morții?
Dar dacă dincolo vom deveni
Niște făpturi hidoase și mișele,
Noi care ne iubim ne-om dușmăni,
Iubind pe cei ce-au vrut să ne înșele,
Prieteni cu vrăjmașii noștri de-astăyi,
Vrăjmași ai celor care azi ni-s dragi?

O prea ciudată nălucire
În noaptea inimii învie!
Văd o străveche mânăstire
În preajma anului o mie
Pe care-un scrib extatic scrie
Pe-o foaie veche de psaltire,
Cu gând sfios de veșnicie:
E-aproape marea ispășire,
M-atârn de tine, Poezie! 

*** 

Născut la Iaşi, fiu al celebrului savant filolog Al. Plilippide, viitorul membru al Academiei române şi-a luat licenţa în anul 1921, continuându-şi studiile în Franţa şi Germania, în perioada 1923-1928. Va traduce apoi din Voltaire, din Novalis, marea lui pasiune, dar şi din Cehov, din Lermontov, răsplătit pentru aceasta cu Premiul USR pe anul 1979.

A debutat cu poezii dar a scris şi proză fantastică, eseuri (Scriitorul şi arta lui).

Volume mai importante: Aur sterp, 1922; Stânci fulgerate, 1930; Visuri în vuietul vremii, 1939; Poezii (antologie), 1962; Monolog în Babilon, 1967. Floarea din prăpastie (nuvele fantastice, 1942); Studii şi portrete literare, 1963; Studii de literatură universală, 1966, iar postum i-a apărut Vis şi căutare, 1979

Scriitor de mare prestigiu, fiecare volum a constituit un eveniment în viaţa literară a vremii.

***

Din Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale, în manuscris:
5 aprilie 2007 (...). 

Privindu-mi harta, ochesc în cartier numărul lui Al. Philippide, dincolo de Piaţa Iancului. Un trecător mă sfătuieşte să nu iau niciun tramvai, e aproape dacă o tai printre blocuri, pe jos. Aşa că iute ajung pe Elev Ştefan Ştefănescu, şi Avrig; trec Piaţa Iancului, intru pe-o alee în spatele blocurilor mari de la bulevard, vechile străzi au fost ciuntite prin sistematizare, întreb cu emoţie de Ilarie Chendi, să o iau prin spate, să ocolesc... nimeresc strada şi privesc pe dreapta, numerele scăzătoare, ajung astfel la nr.19, o vilă cu etaj şi calcio vechio, iederă acoperind zidul până la conturul ferestrelor; intru în curte, caut soneriile de la prima scară, căci mai există altă construcţie în spate, sun, iese un tânăr cooperant, o cheamă pe mama lui, doamna coboară în curând: este fiica lui Al. Ph., iar el este fiul fiicei, deci nepotul în linie dreaptă al Poetului. Doamna e scundă, blondă, cu ochi albaştri, iar tânărul înalt, dar tot blond, ochi albaştri, nas coroiat, cam la 30 de ani, - şi le spun că ambii seamănă cu maestrul. Că l-am văzut prin anii 65-67, arătat mie de actorul Ludovic Antal la sala Radio; da, el colabora mult la Radio. Cu ochelari de vedere. Le spun că acum vreo lună-două am ascultat noaptea un recital copios din poezia marelui Al. Ph. o antologie din Floarea din prăpastie. Ambii se arată foarte plăcut surprinşi, chiar încântaţi de iniţiativa USR; ieşim pe trotuar, fac poze cu cei doi în faţa imobilului. Maestrul a locuit aici între anii 1938-1979, adică până la moarte. Ea crede că tânăra generaţie de cititori dar şi noii poeţi nu mai gustă poezia marilor maeştri. Eu: de fapt nici nu-i cunosc decât foarte aproximativ, iar şi mai exact ar fi să spunem că evită să-i citească pe marii înaintaşi, evită confruntarea cu marea poezie, preferă să nu intre în contact cu evidenţa talentului, cu harul, căci harul nu e lesne de contestat, el e imperativ, te obligă să-l recunoşti acolo unde se află, te inhibă. Simt că le merge la inimă spiciul meu. Noi facem ce se mai poate; iată strada cu numele criticului literar Ilarie Chendi, iată o stradă în Bucureşti cu numele poetului Al. Philippide; acum punem plăci memoriale, noi căutăm să ne facem datoria, să ne prenumerăm printre ţările civilizate, să lăsăm unele repere culturale pentru cei care ne urmează...Tânărul îmi spune că imediat după colţ, în faţa Pro-Tv, există o vilă în dărăpănare, construită prin 1915-1916, acolo a locuit până la moarte Ştefana Velisar. Fiica poetului îşi aminteşte vag a fi fost în vizită cu părinţii la Ion Marin Sadoveanu, atunci deja spre sfârşitul vieţii, paralizat într-un fotoliu, în grădina casei. Nu mai ştie unde era plasată casa romancierului IMS.  Merg pe bdul Pache Protopopescu, în faţa ProTv, la numărul 94, fac poze cu casa din fundul grădinii, cu acoperişul sită, în accentuată degradare, practic compromisă şi irecuperabilă. Ce păcat că nu s-a intervenit la timp. O vilă boierească, cochetă, cu grădină în faţă, deci plasată strategic mai departe de zgomotul bulevardului. Te doare inima când ştii că nu e vorba decât de mici amenajeri, de reparaţii ale acoperişului, streşinilor, ale burlanelor. Cât i-ar fi putut costa pe cei de la ICRAL cele 10-20 foi de tablă şi un om care să cârpească apoperişul, în zonele unde vântul a smuls tabla?! Neglijenţe mici, pagube incomensurabile...

***
Ion Lazu: Un comentariu la textul lui Sorin Ullea:
Un text de mare suflet românesc, recomandat mie de dl Nicolae Ciuobanu zis şi Culai, căruia îi mulţumesc. Scris acum 20 de ani, din câte îmi dau seama, şi totuşi! atât de actual... Despre realităţile din Baasrabia interbelică, îndeaproape cunoscută şi sufleteşte apropiată autorului, care şi-a petrecut copilăria în sate basarabene. Un iubitor al ţăranului, au românului autentic. Deci iscusiţii oficiali ţarişti au manevrat ca să-i menţină pe săteni în obscurantism, manevră cu două tăişuri, căci pe termen scurt au evitat, ce-i drept,  apariţia unei puturi de intelectuali conştienţi de ideea naţională, iar pe de altă parte, aşa se explică de ce populaţia satelor a conservat limba de pe vremuri, cea în care se exprimau şi cronicarii, cum atât de pertinent argumentează autorul. Sunt lucruri spuse clar şi cu pătrundere, de pus în faţa celor care se interesează cu adevărat de soarta romînilor de peste Prut. Eşti ceea ce au fost părinţii şi bunici tăi, dacă nu uiţi chiar esenţialul: limba lor, tradiţiile, apartenenţa la un neam, la o matrice spirituală-culturală...
Şi da! totdeauna alogenii dintre Prut şi Nistru şi-au dat drumul firii şi apucăturilor lor de mare putere, dispreţuind ce nu era rus, ucrainean etc. Dovadă şi atitudinea marelui A.S.Puşkin, care stând de nevoie 3 ani la Chişinău, nu a găsit decât cuvinte de ocară pentru localnici.  Drept care, riposta dură, pe cât de meritată, a lui Alecsandri... Dumnezeul poeziei să-i odihnească pe amândoi.
Dar ce om ca pâinea caldă acest autor, Sorin Ullea! Impecabilă stilistic scena cu orheianca venită să vadă mânăstirile din Subcarpaţi. Şi se întâmplă un lucru minunat: în relatarea acestui domn surtucar: cei doi - el şi răzăşoaica dinspre Orhei, devin instantaneu egali, întru omenie..
Un gând bun, Ion Lazu.

P.S. Să adaug o referire la atitudinea unor alogeni în momentul refugiului din iunie 40. Am scris eu însumi despre asta, în “Veneticii”, ediţie definitivă Ideea europeană, 2009. Referire pusă în gura unei cunoştinţe întâmplătoare, din trenul refugiaşilor… Subiectul fiind totuşi marele refugiu din martie 1944. Da, evreii i-au batjocorit pe ostaşii români. Am avut surpriza să constat că un critic literar cu asecndenţă evree care îmi telefonease în câteva rânduri, entuziasmat de stilul şi de valoarea literară a romanul meu, însă, după ce a ajuns la episodul cu iunie 40, s-a baricadat în tăcere. Mi-e teamă că în acest fel, supărându-se prea repede, nu a mai apucat să citescă şi continuarea, unde dau seamă şi despre pătimirile evreilor, la înaintarea frontului; nu va fi citit nici scena în care un evreu, prieten de familie, îl scapă efectiv de la moarte pe Grigore Manu, eroul romanului… A citi un roman în grilă rasială, la început de mileniu III, se dovedeşte o pacoste. Sunt oameni ce par luminaţi la minte, dar se blochează în împrejurări de acest fel. Referindu-mă direct la cazul acelui critic literar, îmi dau seama că mă va fi bănuit de partizanat. Or, e limpede: scriitorul nu are decât un zeu, căruia se închină zilnic: Adevărul şi numai adevărul. Dacă nu înţelegem asta, degeaba veleităţi, degeaba studii universitare, (im)posturi academice, nu?
Devotat; Ion Lazu.
***

ion lazu: fotografii de autor: 

Scriitorul zilei: Florin Mugur; poezii; fotografii de autor

Scriitorul zilei: Florin Mugur, n. 7 februarie 1934 - d.9 februarie 1991

 Bucureştean dintr-o familie de evrei, tatăl fost gazetar, îşi face liceul la Sfântul Sava, apoi licenţa îa Filologie: Profesor în provincie, apoi redactor la revista Argeş, până la conflictul cu redactorul-şef Gh. Tomozei, cînd trece la editura Cartea românească, unde lucrează până la sfârşitul vieţii.Debutează cu versuri proletcultiste, dar cu Mituri, 1967 începe să dea măsura adevăratului său talent. Titluri: Visele de dimineaţă, 1961; Destinele intermediare, 1968; Cartea regilor, 1970;  Cartea prinţului, 1973; Roman, 1975; Piatra palidă, Viaţa obligatorie, Dansul cu cartea. Scrie romane: Ultima vară a lui Antim, literatură pentru copii dar şi eseuri, convorbiri cu mari scriitori: Marin Preda, Paul Georgescu. O selecţie din corespondenţa cu prietenii săi, plecaţi toţi peste hotare: Lucian Raicu, Sonia Larian, Virgil Duda, Norman Manea etc a îngrijit Mircea Iorgulescu, 1993: Scrisori de la capătul zilelor.
Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/florin_mugur
Din Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale, în manuscris:

5 aprilie, joi. Azi înainte de 10:00 plec la atac, pe vreme cam rece şi cu vânt. Ies din metrou la Unirii, şi luînd-o pe Bibescu Vodă dinspre D. Cantemir, la primul bloc dau de numărul 5. Unde ar fi numărul 1? Văd o femeie spălând cu furtunul nişte preşuri în spatele blocului, o întreb, ea lucrează la o firmă de pe D. Cantemir. Derută. Merg mai departe, atent pe partea dreaptă, unde cresc numerele fără soţ şi brusc dau de nr. 19, cel în care se pare că a locuit Florin Mugur. Neştiind interfonul, aştept să iasă/să intre cineva şi mi se spune să urc la etajul 3, apartamentul 10; urc, sun, nu răspunde nimeni; uşi masive, de burghezie bogată, vetustă. De la celălalt etaj o doamnă îmi spune că acum colo locuieşte Jurcă Emil, red şef adjunct de la Libertatea. Crede că Florin Mugur a locuit în bloc încă de pe vremea războiului, cu părinţii. Obţin telefonul preşedintei comitetului de locatari: B. Elena. Sun de pe mobil, nu răspunde. Ies, de pe celălalt trotuar fac două poze, în timp ce foile de pe cartonul pus cam unde va fi placa flutură în bătaia vântului.
(...)
12 dec. 2007:
Plecăm spre Unirii, ne oprim mai întâi la Florin Mugur. Telefonez, nu răspunde, sun  la plesneală la interfon, multe încercări, nimeni nu iese-intră, iar chinuiesc interfonul. Răspunde un domn, mă prezint, explic, bine, o să coboare. Însă până vine el: Unde să punem placa? O uşă imensă, de fier forjat, ca pe vremuri, căci e o clădire dintre războaie, cred, iar pe laturi sunt pereţi în semicerc, plină de striuri, dungi, imposibil să găseşti o suprasfaţă plană, să amplasezi placa memorială - oarecum ca dincolo, la Dan Laurenţiu. Să o punem la parter, însă pe suprafaţa apartamentului din dreapta? Raparaţii. Câţiva oameni, nişte panouri. Apare şeful echipei, spune că aici se pregăteşte locul unui local deocheat, deci o placă memorială nu... rimează (bietul poet Florin Mugur, dacă ar şti... dacă ar auzi cu ce trebuie să „rimeze” placa lui...), „sună ca dracu”, conchide şeful. Dincolo, în stânga intrării este o librărie, ar fi chiar o... rimă bună, însă patronii şi-au tras o faţadă falsă, cum se procedează acum, fără suport de ciment, ceva de butaforie, căci plasticul strălucitor ia ochii trecătorului. Şi abia dincolo de librărie, în colţul unde imobilul se lipeşte de celălalt, găsim o fâşie de 60 cm care ar putea suporta placa noastră. Intru la librărie, căci am constatat că firele noastre nu ne ajung până la intrarea blocului, dna de la casă, înţelegătoare, deşi avea mulţi clienţi – sunt zilele lui decembrie, nu? – ne dă voie să ne conectăm pentru curent.  Şi amplasăm placa lui Florin Mugur, ce-i drept mai depărtişor de intrarea locatarilor, totuşi pe faţada blocului cu pricina. Apare un bărbos înspicat, figură de artist plastic, pretinde că mă ştie, când merge la părinţi la cimitir, trece mereu prin faţa mormântului lui Florin Mugur, au fost prieteni, se vizitau, el stă în imobilul de vis-a-vis, la etajul cutare, are atelier, casă deschisă pentru prieteni. Să trec oricând. Promit, formal. Acum ne grăbim, pornim pe Splai, spre Spicul. 

ion lazu
Amin!

Vai ce cumplită cruce

o cruce de sînge

împarte în patru biblioteca mea

de poezie:

de-o parte poeţii morţi

de alta poeţii plecaţi

de-o parte poezia minciunii

de alta poezia nescrisă -

în numele tatălui şi al fiului

şi al sfîntului duh

 (1985)

 Ion Lazu: fotografii de autor:

Scriitorul zilei: Ion Negoiţescu; poezii; fotografii de autor

Scriitorul zilei: Ion Negoiţescu, n., 10 august 1921 - d. 6 februarie 1993.

Fiul unui ofiţer de carieră şi al fiicei unui preot memorandist, Nego, cunoscut unanim astfel în cercul de prieteni literaţi, şi-a terminat liceul la Aiud, 1940, a urmat Literele şi Filosofia la Universitatea din Cluj (1941-1946), continuând ca bibliotecar apoi ca redactor sau liber profesionist. În 1941, la Sibiu, unde se mutase Universitatea clujeană după Diktatul de la Viena, a iniţiat Cercul literar, dimpreună cu alţi studenţi de-ai lui Lucian Blaga: Radu Stanca, Cornel Regman, I.D. Sârbu, Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Balotă, Eugen Todoran, alţi câţiva şi în 1943 a scris în numele cerchiştilor o Scrisoare deschisă de solidarizare cu Eugen Lovinescu, într-un moment de restrângere drastică a drepturilor democratice.
Debutase cu poezii, iar în volum cu Povestea tristă a lui Ramon Ocg, 1941. Închis în perioada 1961-1964 pentru pretexte politice, iar de fapt pentru homosexualitate, între 1965 şi 1971 a fost redactor la Luceafărul, apoi la Viaţa românească. În 1977 s-a solidarizat cu Paul Goma, constrâns apoi să retracteze în presă. În 1983 decide să rămână în străinătate, stabilindu-se în Germania. În 1968 publicase în Familia sumarul unei proiectate Istorii a literaturii, din care i-a apărut în 1991 doar  un prim volum, fragmentar şi acela, cu pasaje meşteşugite dar în general neridicându-se la nivelul promisiunilor/aşteptărilor.

Volume de critică literară: Scriitori moderni, 1966; Poezia lui Eminescu, 1967 (cu privire specială asupra operei lirice postume, considerată ca mai profundă şi reprezentându-l pe Poet); Analize şi sinteze, 1968, Însemnări critice, 1970, Lampa lui Aladin, 1971; Engrame, 1975; Alte însemnări critice, 1980, iar postum: Scriitori români contemporani, 1994. Volume de poezii: Sabasios, 1968; Moartea unui contabil, 1972, Viaţa particulară, 1977. Tot postum, un roman epistolar cu Radu Stanca, Dialoguri după tăcere (cu Sami Damian) şi primele două capitole dintr-o proiectată Autobiografie, sub titlul Straja dragonilor, 1994. Jurnalul acestui scriitor ce şi-a asumat public homosexualitatea va apărea abia după 30 de ani de la dispariţia autorului. Nenumărate referinţe sunt de găsit în Caietul albastru, vol. I şi II, de Nicolae Balotă, ed. Ideea Europeană, 2007.

***

Din Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale, în manuscris:

17 aprilie 2007, marţi. Plec mai spre prânz, după ce şi mâncasem bine, ca să nu mă grăbesc la întoarcere. De la metrou Unirii, pe jos pe chei până în capătul Căii Victoriei. O intrare chiar pe colţ la imobilul de la nr 2, unde mi s-a spus că ar fi locuit nu se ştie când Ion Negoiţescu; asta să fie singura? Dau ocol blocului dar nu se mai află nicio altă intrare pentru locatari, doar frizerie, cofetărie, butic etc.; revin la marea intrare din colţ, încărcată cu firme de avocatură, căci doar ne aflăm în proximitatea Tribunalului, nu? Dar şi o editură Iriscon, care anunţă o expoziţie de pictură A.M. Agrippa, deci o retrospectivă. Când să intru, apare un domn la 35 ani, cu căţel şoricar, mă iau după el, îl întreb de Nego, nu ştie, este aici de 5-6 ani, dar ar putea şti soacra lui, care locuieşte aici de cca 35 ani. Îi cer telefonul, pentru deseară. El: să încerc la administraţie, pe scara din stânga. Urc cu liftul până la 5 şi încă două etaje pe scări. La administraţie nu răspunde nimeni. La o uşă de alături, răspunde o voce de bătrână care îmi vorbeşte prin uşa încuiată, apoi chiar o crapă, dar fără să renunţe la lănţug, fapt este că nu i-am zărit chipul. Ea nu a auzit de Ion Negoiţescu. Să întreb la administraţie. Păi nu e nimeni! Şi ea ce, e administrator doi?! Ştie de un Manea, la scara cealaltă, a luat premiul Pulitzer. Norman Manea? Da, a locuit pe cealaltă scară. Şi tot pe-acolo un alt scriitor Manta, de care nu-mi poate spune nimic în plus. Ion Manta? Nu, altfel! A avut şi o carte de-a lui cu autograf dar a aruncat-o. Şi noi, care vrem să le punem plăci memoriale! Puneţi-le! Nu se opune nimeni. Credeţi că nu se opune? Aşa e în viaţă, decretează vocea nevăzută, unii construiesc, alţii dărâmă... Bine, doamnă, scuzaţi deranjul... Să merg la cealaltă scară. Coborând scările, îmi cad ochii pe numele soacrei domnului cu şoricar, sun, apare o doamnă înaltă, slabă, gura pungită. N-a auzit de Ion Negoiţescu, după cum i-l prezint. Ce-i drept, nu-şi prea cunoaşte colocatarii. Dar aici au locuit destui artişti, un timp chiar Leopoldina Bălănuţă, apoi tot în trecere Maria Tănase, apoi actriţa Didona Popescu, iar pe cealaltă scară a locuit un membru al Uniunii scriitorilor, Tudor Manta, nu are o părere bună despre el, a scris ceva cu un măgar, soţia lui mai trăieşte, are o fundaţie, e în relaţii cu un pictor în vârstă, Ion Murariu. E un bloc vraişte, se descarcă doamna, numerotat anapoda, începe de la scara B, de jos în sus şi continuă la scara A de sus în jos. Ca nelumea! La parter e o editură Iricson, cu ce s-o fi ocupând? Nu ştie. Între timp s-a întors ginerele cu căţelul. Aha, zice, ca să nu mai daţi telefon deseară... Prin spatele soacrei se iţeşte un copilandru de 6-7 ani, slăbuţ rău şi semănând cu bunică-sa, mă salută, dezgheţat. Să creşti mare. Şi mă scuz de deranj.

Cobor în holul mare, mă uit la cutiile poştale de la cealaltă scară, nu dau de niciunul dintre numele pomenite de dna Mateescu, atunci văd târându-se prin hol spre scara A un bătrân, dau glas, mă aşteaptă, îi spun. Da! zice, aici a trăit I. Negoiţescu, la etajul III, am fost buni prieteni. De aici a plecat în Germania, iar după revoluţie s-a întors pe-aici, ne-am revăzut. Apoi ar fi plecat la Cluj, nu ştie cu ce treburi, iar în urmă ar fi auzit la TV cum că a murit. I-a părut rău, era un domn foarte cumsecade, avea o lădiţă cu nisip pentru stins ţigările. Şi îl trata cu whisky. Iar pe fiul lui a încercat să-l înveţe să bată la maşina de scris. Mai veneau pe la el gagici sau persoane care voiau să intre în Uniunea scriitorilor. Când a locuit aici? Câţi ani? Începe să socotească: el a fost ofiţer, a venit aici în 53, ca sublocotenent, după 3 ani l-au făcut locotenent, apoi locotenent major. Cam pe-atunci se afla I.N. în blocul ăsta (deci prin 59-60, ar fi de înţeles); dar pe-atunci acest bloc era domnos, era ordine, aveau portar la intrare. Acum e haos, firme care închiriază, care cumpără şi revând, sunt locatari noi, iar cei vechi sunt acum bătrâni şi fără bani, Au datorii şi de sute de milioane la întreţinere. Nu vând? Nu! Unde să plece? N-au unde se duce... Îmi dă numele şi telefonul: Petrişor Alexandru, o să-l întrebe şi pe fiul lui, acum plecat la Tulcea, ba la Tecuci. Nevasta i-a murit acum 14 ani, el are bani, pensia de ofiţer, nu se compară, dar ceilalţi din ce să trăiască? Ies, mai văd odată afişul Agrippa, 1940-2000. Inima! Locuiam în acelaşi cartier, ne-am vizitat, mi-a adus cadou un tablou frumos. Asta după ce Lidia dăduse un recital în sala unde el avea o expoziţie, la Cuhnea din Palatul Mogoşoaia, cam prin 1996-97, aşa ceva. Tocmai ies nişte cocoane, poate chiar de la retrospectivă, dar eu n-am timp de expoziţie, voi veni altă dată; nişte inşi de la editură cară pachete cu cărţi. Intrarea e doldora de firme, ca să nu spun că fiind pe colţ, posibilităţile sunt drastic reduse. Fac poză. Poate punem placa deasupra intrării, o soluţie in extremis.

***

ion lazu
Într-o grădină.

Într-o grădină pe cînd

Îndemnam la vale, aud pe cineva cîntînd

Întorc capul în grabă: era o babă.

Lălăia ceva, văzîndu-şi de treabă.

Biata trudeşte şi, cu obidă,

smulge-ntre deşte ştir, pir, pălămidă.

Pe straturi frîntă, cu gesturi nătînge –

morcovii, napii, pe brînci îi strînge.

Şi cîntă.

Strînsul acesta e-un bun obicei.

Numai cu viersul nu prea ştiu ce-i. 
1988

Ion Lazu: fotografii de autor:

 Scriitorul zilei: Virgil Ardeleanu, n. 5 februarie 1932 - d. 2007S
criitorul zilei

Târg-mureşanul Virgil Ardeleanu şi-a făcut studiile de filologie la Universitatea din Cluj, a fost bibliotecar la Universitate, iar din 1959 redactor, redactor şef-adjunct şi secretar de redacţie la revista Steaua, asigurând decenii la rând rubrica de critica prozei şi a criticii literare. Combativ, şi-a susţinut cu tărie şi cu neîndoielnică sinceritate opiniile critice, chiar riscând să stârnească nedumeriri: l-a susţinut constant pe Eugen Barbu, iar lui Marin Preda i-a scos în evidenţă scăderile de nivel de după Moromeţii, I.
Insemnări de spre proză, 1966; Proza poeţilor, 1969; Puncte de reper în proza actuală, 1971, Opinii. Prozatori şi critici, 1975; Menţiuni, 1978.  Jurnal, 1989 , reprezintă jurnalul de idei al criticului, fără destăinuiri  din afara vieţii literare.


ion lazu

***

Sunt oameni cu lopeţile, în calea viscolului

Sunt oameni cu pickamerele,

unii deschid pîrtii în zăpadă

alţii deschid galerii în trupul mut al muntelui – 

dar pe pîrtiile tăiate în nămeţi înaintează alţii,

cărînd povara Timpului lor;

şi sunt alţii cei care vin să adune pepitele de aur

din oarbe galerii...

 ( 1987)

ion lazu: fotografii de autor:

Consemnare lansare Victor Ivanovici; poezii; fotografii de autor

Scriitorul zilei: Dora d'Istria, n. 3 februarie 1828 - d. 17 noiembrie1888.

Din os princiar, copil genial, la 10 ani cunoştea 9 limbi străine, la 14 ani a tradus Iliada din greaca veche în germană. A călătorit în Europa, a revenit în ţară şi în 1849 s-a căsătorit cu prinţul rus Koltzoff, dar la Moscova nu s-a acomodat. S-a remarcat ca scriitoare, cercetătoare, conferenţiară. A escaladat unul dintre vârfurile de peste 4000 m ale Alpilor, înfigând steagul cu stema României. A scris nenumărate lucrări, clasificate în 7 domenii. Membră a unor Academii şi societăţi culturale din 6 ţări. Cetăţean de onoare al Atenei, 1867. Doar trei cărţi i-au fost traduse în româneşte, înainte de războiul de Independenţă, care a întrerupt traducerea integrală a operei. Ultimii 30 de ani i-a petrecut la Florenţa, unde a vizitat-o Garibaldi, dar şi împăratul Braziliei, Pedro II, cel mai luminat cap încoronat al vremii.  A lăsat întreaga avere Primăriei capitalei noastre. Dar nu există o stradă care să-i poarte numele.

Un articol incitant despre Dora d'Istria a scris Ion Andreiţă în volumul Scrisori italiene. Reiese că un român din Danemarca a pregătăt o placă memorială, în ideea de a-i fi pusă pe imobilul din Florenţa unde a locuit 3 decenii şi unde a fost vizitată de Împăratul Braziliei, Pedro al II-lea. Din păcate, strada este cunoscută, însă  vila nu a putut fi identificată.  Investigaţiile jurnalistului nu au dat rezultate. Arhivele Primăriei din Florenţa nu dau curs decât solicitărilor venite din partea oficialităţilor. Am resuscitat problema unei plăci memoriale pentru prinţesa Elena Ghika în cadrul Proiectului "Plăci memoriale pentru marii scriitori dispăruţi" (în cadrul căruia s-au fixat plăci pentru cca 200 scriitori din Bucureşti).  Pe listă erau trecute numele a 18 mari scriitori români decedaţi în străinătate, printre care şi Dora d'Istria. Din păcate nu s-a ajuns la punerera plăcilor în străinătate... 
ION LAZU

Citiţi un articol de Georgeta Filitti: 

http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=10408:romani-uitati-dora-distria-1828-1888&catid=23:in-memoriam&Itemid=31


Consemnare lansare Victor Ivanovici.

Joi la amiază, dar de fapt pe o vreme ca spre seară şi pe o ninsoare care pe mulţi îi va fi îndemnat să rămână la adăpost, a avut loc la Rotonda MNLR lansarea volumului Un caftan pentru Don Qchijote de Victor Ivanovici, apărut în aceste zile la Editura Ideea Europeană. Spre bucuria noastră, Rotonda era plină, unele persoane sosite cu jumătate de oră mai devreme, din prudenţă. Lucru cu deosebire de consemnat: mulţi scriitori, ceea ce mai rar se vede, pe la lansări, pe la sesiuni de autografe. Acum am notat numele scriitorilor: Gabriela Adameşteanu, Simona Cioculescu, Dan Cristea, Alexandru Ecovoiu, Mircea Martin, Andrei Oişteanu, Nicolae Prelipceanu, Sorin Mărculescu, Petru Solonaru, un domn Anghelescu, un domn Angelescu, alţi scriitori pe care nu-i cunosc decât din vedere...