Scriitorul zilei: Ion Marin Sadoveanu; poezii, fotografii de autor

Scriitorul zilei: Ion Marin Sadoveanu, n.15 iunie 1893 - d. 2 februarie 1964

 
  Fiul unui medic primar, a făcut şcoala elementară la Constanţa, apoi gimnaziul la Mircea cel Bătrân şi liceul la Sf. Sava, absolvit în 1912. Face studii de filosofie la Bucureşti, continuate la Paris, unde revine imediat după Război. Debutase cu poeme, dar s-a exersat apoi în scrieri dramatice, considerate mai târziu drept exerciţii de stil, căci se orientează spre roman. Din 1926 este inspector al teatrelor, apoi director la Naţionalul bucureştean, până în 1941, când este destituit; devine redactor la Timpul, la Universul. Redevine directorul Naţionalului în 1956.
Principalele opere: Sfârşit de veac în Bucureşti, 1942; Ion Sântu, 1957; Taurul mării, 1962. S-a ocupat de  cronica dramatică, a ţinut conferinţe, a tradus din marii clasici. Opera sa de căpătâi rămâne Sfârşit de veac..., mereu reeditată, în tiraje de masă, căci impecabilă stilistic, din lumea burgheziei în ascensiune, însă cu pregnantă culoare a capitalei acelor vremuri; cu un memorabil personaj Iancu Urmatecu. Ion Sântu continuă relatarea din precedentul roman, în primele decenii ale veacului XX, cu prelucrarea a numeroase elemente autobiografice.

Din Odiseea plăcilor memoriale, în manuscris:

(...)

25 iunie 2007. O iau pe calea Victoriei, trec prin ansamblul monumental din Pţa Revoluţiei, văd de aproape corpul fracturat al lui Iuliu Maniu – probabil că anume acestă sugestie s-a dorit -, ajung la blocul Wilson şi apuc să intru pe uşa cu interfon deodată cu o pereche pe care o şi abordez, pentru Ion Marin Sadoveanu; să fac o cerere oficială, să merg la cealaltă scară, de pe bdul Bălcescu, acolo e nr. 25, unde stă administratorul, dar comitetul nu se reuneşte decât peste... Merg la scara de după colţ, tot încercând să-mi amintesc cum va fi arătat clădirea înainte de cutremur, căci un colţ al imobilului s-a prăbuşit, oarecum la fel ca la blocul Turist şi probabil din acelaşi motiv: TAPL-ul, trustul de alimentaţie publică, cei cu restaurantele, vrând să dezvolte spaţii comerciale în zone cu vad bun, însă complet nepricepuţi, dacă nu de-adreptul inconştienţi, au comandat diverse rearanjări ale parterului, au suprimat pereţi etc, ca să nu mai spun că imobilele respective deja suferiseră efectele cutremurului din 10 noiembrie 40, ceea ce a dus la catastrofă în timpul cutremurului din 4 martie ’77. Bâjbâi pe la parter, nici o indicaţie de apartament, interfon, telefon – în chiar buricul târgului suprem al ţării, debandadă ca în cea mai ticăloasă mahala de târg provincial. Noroc că apare o locatară, intru, la casierie un domn în vârstă, părul alb, cu ochelari, dl Pană. Nu chiar Gheorghe Pană de pe vremuri, însă la doar 50 de metri de fostul C.C. E o situaţie foarte tensionată, aflu, sunt în litigiu, în judecată, comitetul de proprietari e în schimbare, el ştie că adresa de la USR pentru placa lui I.M. Sadoveanu a venit, însă s-a rătăcit, s-a pierdut... Exclamă: Au pierdut ei actele imobilului... N-am insistat, poate mi-ar fi spus că sunt inconştienţi, dar de ce nu interesaţi, ca să scape de revendicări, de... Mă întreb ce locatari trebuie să fi fost pe marele bulevard, la 50 de metri de temutul CC – desigur numai persoane de încredere, aduse special ca să vegheze, să garanteze cu viaţa lor pe cea a conducătorilor iubiţi, nu? Dar dl Pană promite să le spună că USR insistă. Rog să-mi dea telefonul preşedintelui. Mi-l dă pe al lui Lungu, secretarul Asociaţiei, el le învârte pe toate... Fixul şi mobilul. Zic: Îi dau chiar acum telefon, de pe celular. Formează el un număr şi vorbeşte cu cineva; să aduc o copie de pe adresă, numai aşa se poate rezolva, pe baze scriptice. Închide şi constat că vorbise chiar cu domnul sclifosit de la liftul primei scări, care i-a notificat că tocmai vorbise cu mine. Dar avusese amabilitatea să mă pună pe o pistă greşită... Şi să nu sufle o vorbă despre rătăcirea adresei noastre... Să aduc acea copie şi...

Ion Lazu
Ţara zvonurilor adevărate.

De dimineaţă m-am trezit în zbîrnîitul ceasului
Apoi m-am trezit spălîndu-mă pe dinţi
Apoi m-am trezit punînd apa la fiert pentru ceai
Apoi m-am trezit răzîndu-l pe cel din oglindă şi abia
Apoi m-am trezit că insul din oglindă, gata ras şi frezat,
Nu avea deloc de gînd să se trezească
O dată în plus - şi de ce -
În ţara zvonurilor mai adevărate decît adevărul.

Îmi dau seama că nu pot să-l urăsc,
după cum ar merita-o,
pe individul mie opozabil.

A nu putea să urăşti este tot o infirmitate, ca
oricare alta, îmi spun.
Mergi mai departe, infirmule
discret nevoie mare.

Pe vremuri, în metrou, vedeam în locul feţei oamenilor
numai cărţi, acum văd numai ziare...

(1994)

Ion Lazu: fotografii de autor...

Scriitorul zilei: Nicolae Breban; poezii, fotografii de autor

“Un caftan pentru Don Quijote” de Victor Ivanovici, lansat la MNLR

Posted: Agentia de carte

Joi, 2 februarie 2012, ora 15:00, în Rotonda Muzeului Național al Literaturii Române (bd. Dacia nr. 12, București), va avea loc lansarea-eveniment “Un caftan pentru Don Quijote” de Victor Ivanovici, Editura Ideea Europeană. Evenimentul este organizat de Muzeul Național al Literaturii Române, Revista Contemporanul și Editura Ideea Europeană. Invitați: Răzvan Voncu şi Ion Lazu. Recital de Lidia Lazu.

Scriitorul zilei: Nicolae Breban, n. 1 februarie 1934.

Reiau, la Aniversară, postarea mea din 9 noiembrie 2011:

LANSARE NICOLAE BREBAN : Singura cale, roman.

În această seară de miercuri, pe cea mai frumoasă vreme de toamnă târzie, la Rotonda MNLR a fost lansat noul roman al redutabilului prozator român Nicolae Breban. Sala neîncăpătoare, veniţi fiind şi invitaţi din străinătate: Teşu Solomovici, dar şi din provincie. De la Iaşi, Magda şi Petru Ursache, ambii în mare formă, destinşi, comunicativi, precum şi tânărul critic Bogdan Creţu, repartizat printre vorbitorii serii. Anfitrioana Aura Christi îi atrage în dezbateri pe Eugen Negrici, Răzvan Voncu şi desigur, Autorul. Să fi scris tot cuvântul cu litere mari? Poate nici aşa nu era deajuns.

Dintre greii literaturii, fapt semnificativ, în sală se aflau Augustin Buzura şi DRP, dintre poeţi George Virgil Stoenescu (probabil vicepreşedintele Băncii Naţionale), Ion Cocora, Liviu Ioan Stoiciu, Eugenia Ţarălungă, Mihai Gălăţanu, Claudia Voiculescu, Doina Ruşti, sculptorul Vlad Ciobanu, Jana Morărescu, Ilie Roşianu, Cornel Nistorescu, Nicolae Bârna, Paul Schuster-Stein, alţi oameni de cultură. Reporteri, televiziuni. Va fi vorba în romanul ce se lansează astăzi (cca 600 pagini, format mare) despre o înnoire tematică a autorului, căci este pusă în discuţie perioada stalinistă (care la noi a durat ani buni după dispariţia tiranului), însă de data asta abordată dintr-o etapă distinctă şi din alt unghi, nu o critică a perioadei dejiste din punctul de vedere al perioadei ceauşiste, care nu era decât o revoltă în genunchi: activistul rău şi care a făcut greşeli era înlocuit cu unul bun, patriot, din popor.

Bogdan Creţu remarcă faptul că pentru prima dată Breban povesteşte la persoana întîi, din subiectivitatea unui tânăr abia ieşit din adolescenţă, ins atipic, aparent cu tare psihice, care însă crede în ideea comunismului (deşi tatăl său era la închisoare!), nu neapărat şi în regimul instalat la noi. Un personaj care vorbeşte puţin, îi îngână pe alţii, aflându-se de fapt în căutarea unui mentor; şi care, în mod surprinzător are o ascensiune rapidă în ierarhia regimului. Fără să dea impresia că urmăreşte asta cu dinadins. Ca apoi să urmeze coborâşul. În fapt, regăsirea de sine. La Breban factologicul e pe plan secund, primează analiza psihologică.

Pentru Răzvan Voncu, miza romanului este descrierea epocii dejiste din afara ei, fără strecurările şi şabloanele atunci perfectate, pe care autorul le mătură cu hotărâre. Breban crează personaje vii, memorabile, le face introspecţia psihologică. Ne provoacă să exorcizăm răul din noi. Căci venim dintr-un regim al răului, care pusese tradiţia la pământ şi totuşi mergea mai departe, sub forme aberante. Absurdul epocii ar fi trebuit să ne deranjeze mai mult decât penuria alimentară, de exemplu. Cu acest roman, crede Răzvan Voncu, Breban s-a reinventat pe sine ca scriitor.

Aura Christi subliniază alt aspect: spiritul epocii se imprimă ca pe o coală albă în psihologia acestui adolescent; el înţelege că limbajul de lemn este un cod, învaţă să-l folosească eficient şi face carieră. Iar ceea ce îl diferenţiază totuşi de ceilalţi este foamea de mentori şi foamea de destin.

(Şi îmi dau mai bine seama că NB face cu adevărat figură neobişnuită printre romancieri pentru un fapt care scapă comentatorilor: abordările sale sunt ale poetului, este vorba de fiecare dată în romanele sale despre nişte intuiţii cu privire la natura umană, de la care se porneşte şi cărora în textele sale caută să le afle mobilurile psihologice. De pildă, această temă a discipolului. Ce să însemne, ca realitate psihologică umană? Ce este acea "îngânare a celorlalţi"? Cred a fi vorba exact despre firea artistului, care se apropie de artă prin imitaţie mai întîi, prin imitarea mentorului ca persoană dar şi a creaţiei acestuia / acestora. Şi este adevărat că la scriitor ucenicia începe prin imitarea cărţilor preferate, a maeştrilor admiraţi, a performerilor în general. Ca să se ajungă, după tatonări şi vocalize,  la tonul personal, la stilul propriu, la valorizarea de sine. Îl imiţi pe om, îi imiţi stilul, e ca şi cum ai face antrenamente, ca să-ţi găseşti domeniul, tema şi stilul... Ca să nu spun că în această râvnă de a-l imita pe maestru se include şi dorinţa, poate inconştientă, de a-l complexa pe mentor: repetându-i defectele, sugerându-i că unicitatea sa este fragilă. Etc. Însuşi Breban, în mărturisirile de la finalul lansării, luat de valul "fericirii că încă poate să scrie" (dar nu e acesta sentimentul lui Eugen Ionescu, din ultimna sa fază? al altor mari creatori, care scriau zilnic pentru a-şi dovedi că o mai pot face, că zeul nu i-a părăsit?), spunea că singura lui problemă, în cei 7 ani de aşteptare a debutului - în fapt mult mai mulţi ani, căci scria de pe la 14 - a fost aceea de a-şi pune la punct fraza adecvată felului său de a se pune în pagină.)

Eugen Negrici observă că personajul lui Breban este un arivist de vremuri noi, comuniste, un fel de Julien Sorel, de Rubampre, tipul de personaje care apar tot după o revoluţie, cea din 1830 în Franţa şi intuiesc faptul că se poate face cărieră folosindu-se de soţiile altora, de cămătari, de femei de societate. Pentru arivist e însă decisiv să fie singur, să-şi facă nederanjat jocurile, deşi el ştie că trebuie să respecte aparenţele: se căsătoreşte, are viaţă de familie, însă totul formal, el fiind acaparat de cariera sa. Bogdan Creţu: personajul nu este un arivist în adevăratul sens, el experimentează, se testează pe sine. Eugen Negrici: mereu suspiciunea în relaţiile dintre personaje, în toate situaţiile, inclusiv în iubire, în admiraţie. Ipocrizia., bănuiala. Frica.

Aura Christi: Un roman nietzskean, un jos de măşti, cititorul simte că este mereu tras pe sfoară... Răzvan Voncu. În sistemul stalinist toţi sunt măcinaţi, nimeni nu reuşeşte să propăşească decât parţial şi pe moment, apoi e dat la fund. Apoi păstrat sub supraveghere, pentru o nouă încercare.

Cuvântul Autorului:  A simţit ca pe un cadou această revenire la perioada primei tinereţi, deşi ea a fost extrem de complicată, marcată de disconfort, chiar umilă. Părinţii, contrariaţi ei înşişi: de ce literatura? Cu rezultatele lui bune din liceu...Încrezător în ce avea de spus, nimeni nu credea în vocaţia sa, toţi îl considerau un marginal, un veleitar, un ratat; doar Nichita avea încredere în el. Şi ambiţia de a debuta cu roman, ceea ce l-a întârziat cu 6-7 ani faţă de DRP, de Fănuş, care debutaseră strălucit, însă cu proze scurte. Fiind şi DRP în sală, Breban comentează: proze scurte atât de bune n-aş fi putut scrie...Până a găsit fraza cu care să lucreze. Şi care este cea de totdeauna şi de astăzi. Se fericeşte pentru a nu fi părăsit literatura română. Mulţumeşte vieţii că i-a dat şansa să se realizeze în roman, aşa cum şi-a dorit cu ardoare, în loc de orice altceva.

                                   Ion Lazu

ion lazu: Poezia...

Poezia, să-ţi spun,
Se întîmplă s-o scriu în genunchi
Răstignit peste muchia patului
Însă nu din umilinţă,
Ci ca să-mi astîmpăr cumva
Viscerele presîndu-le pe stinghie -
Aşa dispar durerile trupeşti
Şi nu rămîn decît eu, în coate
Şi în genunchi, scrutînd peretele
Foaia, nimicul. Poemul.
Dacă-ţi spun, mă vei crede?

ion lazu: fotografii de autor: