Scriitorul zilei: Ion Marin Sadoveanu; poezii, fotografii de autor

Scriitorul zilei: Ion Marin Sadoveanu, n.15 iunie 1893 - d. 2 februarie 1964

 
  Fiul unui medic primar, a făcut şcoala elementară la Constanţa, apoi gimnaziul la Mircea cel Bătrân şi liceul la Sf. Sava, absolvit în 1912. Face studii de filosofie la Bucureşti, continuate la Paris, unde revine imediat după Război. Debutase cu poeme, dar s-a exersat apoi în scrieri dramatice, considerate mai târziu drept exerciţii de stil, căci se orientează spre roman. Din 1926 este inspector al teatrelor, apoi director la Naţionalul bucureştean, până în 1941, când este destituit; devine redactor la Timpul, la Universul. Redevine directorul Naţionalului în 1956.
Principalele opere: Sfârşit de veac în Bucureşti, 1942; Ion Sântu, 1957; Taurul mării, 1962. S-a ocupat de  cronica dramatică, a ţinut conferinţe, a tradus din marii clasici. Opera sa de căpătâi rămâne Sfârşit de veac..., mereu reeditată, în tiraje de masă, căci impecabilă stilistic, din lumea burgheziei în ascensiune, însă cu pregnantă culoare a capitalei acelor vremuri; cu un memorabil personaj Iancu Urmatecu. Ion Sântu continuă relatarea din precedentul roman, în primele decenii ale veacului XX, cu prelucrarea a numeroase elemente autobiografice.

Din Odiseea plăcilor memoriale, în manuscris:

(...)

25 iunie 2007. O iau pe calea Victoriei, trec prin ansamblul monumental din Pţa Revoluţiei, văd de aproape corpul fracturat al lui Iuliu Maniu – probabil că anume acestă sugestie s-a dorit -, ajung la blocul Wilson şi apuc să intru pe uşa cu interfon deodată cu o pereche pe care o şi abordez, pentru Ion Marin Sadoveanu; să fac o cerere oficială, să merg la cealaltă scară, de pe bdul Bălcescu, acolo e nr. 25, unde stă administratorul, dar comitetul nu se reuneşte decât peste... Merg la scara de după colţ, tot încercând să-mi amintesc cum va fi arătat clădirea înainte de cutremur, căci un colţ al imobilului s-a prăbuşit, oarecum la fel ca la blocul Turist şi probabil din acelaşi motiv: TAPL-ul, trustul de alimentaţie publică, cei cu restaurantele, vrând să dezvolte spaţii comerciale în zone cu vad bun, însă complet nepricepuţi, dacă nu de-adreptul inconştienţi, au comandat diverse rearanjări ale parterului, au suprimat pereţi etc, ca să nu mai spun că imobilele respective deja suferiseră efectele cutremurului din 10 noiembrie 40, ceea ce a dus la catastrofă în timpul cutremurului din 4 martie ’77. Bâjbâi pe la parter, nici o indicaţie de apartament, interfon, telefon – în chiar buricul târgului suprem al ţării, debandadă ca în cea mai ticăloasă mahala de târg provincial. Noroc că apare o locatară, intru, la casierie un domn în vârstă, părul alb, cu ochelari, dl Pană. Nu chiar Gheorghe Pană de pe vremuri, însă la doar 50 de metri de fostul C.C. E o situaţie foarte tensionată, aflu, sunt în litigiu, în judecată, comitetul de proprietari e în schimbare, el ştie că adresa de la USR pentru placa lui I.M. Sadoveanu a venit, însă s-a rătăcit, s-a pierdut... Exclamă: Au pierdut ei actele imobilului... N-am insistat, poate mi-ar fi spus că sunt inconştienţi, dar de ce nu interesaţi, ca să scape de revendicări, de... Mă întreb ce locatari trebuie să fi fost pe marele bulevard, la 50 de metri de temutul CC – desigur numai persoane de încredere, aduse special ca să vegheze, să garanteze cu viaţa lor pe cea a conducătorilor iubiţi, nu? Dar dl Pană promite să le spună că USR insistă. Rog să-mi dea telefonul preşedintelui. Mi-l dă pe al lui Lungu, secretarul Asociaţiei, el le învârte pe toate... Fixul şi mobilul. Zic: Îi dau chiar acum telefon, de pe celular. Formează el un număr şi vorbeşte cu cineva; să aduc o copie de pe adresă, numai aşa se poate rezolva, pe baze scriptice. Închide şi constat că vorbise chiar cu domnul sclifosit de la liftul primei scări, care i-a notificat că tocmai vorbise cu mine. Dar avusese amabilitatea să mă pună pe o pistă greşită... Şi să nu sufle o vorbă despre rătăcirea adresei noastre... Să aduc acea copie şi...

Ion Lazu
Ţara zvonurilor adevărate.

De dimineaţă m-am trezit în zbîrnîitul ceasului
Apoi m-am trezit spălîndu-mă pe dinţi
Apoi m-am trezit punînd apa la fiert pentru ceai
Apoi m-am trezit răzîndu-l pe cel din oglindă şi abia
Apoi m-am trezit că insul din oglindă, gata ras şi frezat,
Nu avea deloc de gînd să se trezească
O dată în plus - şi de ce -
În ţara zvonurilor mai adevărate decît adevărul.

Îmi dau seama că nu pot să-l urăsc,
după cum ar merita-o,
pe individul mie opozabil.

A nu putea să urăşti este tot o infirmitate, ca
oricare alta, îmi spun.
Mergi mai departe, infirmule
discret nevoie mare.

Pe vremuri, în metrou, vedeam în locul feţei oamenilor
numai cărţi, acum văd numai ziare...

(1994)

Ion Lazu: fotografii de autor...

Scriitorul zilei: Nicolae Breban; poezii, fotografii de autor

“Un caftan pentru Don Quijote” de Victor Ivanovici, lansat la MNLR

Posted: Agentia de carte

Joi, 2 februarie 2012, ora 15:00, în Rotonda Muzeului Național al Literaturii Române (bd. Dacia nr. 12, București), va avea loc lansarea-eveniment “Un caftan pentru Don Quijote” de Victor Ivanovici, Editura Ideea Europeană. Evenimentul este organizat de Muzeul Național al Literaturii Române, Revista Contemporanul și Editura Ideea Europeană. Invitați: Răzvan Voncu şi Ion Lazu. Recital de Lidia Lazu.

Scriitorul zilei: Nicolae Breban, n. 1 februarie 1934.

Reiau, la Aniversară, postarea mea din 9 noiembrie 2011:

LANSARE NICOLAE BREBAN : Singura cale, roman.

În această seară de miercuri, pe cea mai frumoasă vreme de toamnă târzie, la Rotonda MNLR a fost lansat noul roman al redutabilului prozator român Nicolae Breban. Sala neîncăpătoare, veniţi fiind şi invitaţi din străinătate: Teşu Solomovici, dar şi din provincie. De la Iaşi, Magda şi Petru Ursache, ambii în mare formă, destinşi, comunicativi, precum şi tânărul critic Bogdan Creţu, repartizat printre vorbitorii serii. Anfitrioana Aura Christi îi atrage în dezbateri pe Eugen Negrici, Răzvan Voncu şi desigur, Autorul. Să fi scris tot cuvântul cu litere mari? Poate nici aşa nu era deajuns.

Dintre greii literaturii, fapt semnificativ, în sală se aflau Augustin Buzura şi DRP, dintre poeţi George Virgil Stoenescu (probabil vicepreşedintele Băncii Naţionale), Ion Cocora, Liviu Ioan Stoiciu, Eugenia Ţarălungă, Mihai Gălăţanu, Claudia Voiculescu, Doina Ruşti, sculptorul Vlad Ciobanu, Jana Morărescu, Ilie Roşianu, Cornel Nistorescu, Nicolae Bârna, Paul Schuster-Stein, alţi oameni de cultură. Reporteri, televiziuni. Va fi vorba în romanul ce se lansează astăzi (cca 600 pagini, format mare) despre o înnoire tematică a autorului, căci este pusă în discuţie perioada stalinistă (care la noi a durat ani buni după dispariţia tiranului), însă de data asta abordată dintr-o etapă distinctă şi din alt unghi, nu o critică a perioadei dejiste din punctul de vedere al perioadei ceauşiste, care nu era decât o revoltă în genunchi: activistul rău şi care a făcut greşeli era înlocuit cu unul bun, patriot, din popor.

Bogdan Creţu remarcă faptul că pentru prima dată Breban povesteşte la persoana întîi, din subiectivitatea unui tânăr abia ieşit din adolescenţă, ins atipic, aparent cu tare psihice, care însă crede în ideea comunismului (deşi tatăl său era la închisoare!), nu neapărat şi în regimul instalat la noi. Un personaj care vorbeşte puţin, îi îngână pe alţii, aflându-se de fapt în căutarea unui mentor; şi care, în mod surprinzător are o ascensiune rapidă în ierarhia regimului. Fără să dea impresia că urmăreşte asta cu dinadins. Ca apoi să urmeze coborâşul. În fapt, regăsirea de sine. La Breban factologicul e pe plan secund, primează analiza psihologică.

Pentru Răzvan Voncu, miza romanului este descrierea epocii dejiste din afara ei, fără strecurările şi şabloanele atunci perfectate, pe care autorul le mătură cu hotărâre. Breban crează personaje vii, memorabile, le face introspecţia psihologică. Ne provoacă să exorcizăm răul din noi. Căci venim dintr-un regim al răului, care pusese tradiţia la pământ şi totuşi mergea mai departe, sub forme aberante. Absurdul epocii ar fi trebuit să ne deranjeze mai mult decât penuria alimentară, de exemplu. Cu acest roman, crede Răzvan Voncu, Breban s-a reinventat pe sine ca scriitor.

Aura Christi subliniază alt aspect: spiritul epocii se imprimă ca pe o coală albă în psihologia acestui adolescent; el înţelege că limbajul de lemn este un cod, învaţă să-l folosească eficient şi face carieră. Iar ceea ce îl diferenţiază totuşi de ceilalţi este foamea de mentori şi foamea de destin.

(Şi îmi dau mai bine seama că NB face cu adevărat figură neobişnuită printre romancieri pentru un fapt care scapă comentatorilor: abordările sale sunt ale poetului, este vorba de fiecare dată în romanele sale despre nişte intuiţii cu privire la natura umană, de la care se porneşte şi cărora în textele sale caută să le afle mobilurile psihologice. De pildă, această temă a discipolului. Ce să însemne, ca realitate psihologică umană? Ce este acea "îngânare a celorlalţi"? Cred a fi vorba exact despre firea artistului, care se apropie de artă prin imitaţie mai întîi, prin imitarea mentorului ca persoană dar şi a creaţiei acestuia / acestora. Şi este adevărat că la scriitor ucenicia începe prin imitarea cărţilor preferate, a maeştrilor admiraţi, a performerilor în general. Ca să se ajungă, după tatonări şi vocalize,  la tonul personal, la stilul propriu, la valorizarea de sine. Îl imiţi pe om, îi imiţi stilul, e ca şi cum ai face antrenamente, ca să-ţi găseşti domeniul, tema şi stilul... Ca să nu spun că în această râvnă de a-l imita pe maestru se include şi dorinţa, poate inconştientă, de a-l complexa pe mentor: repetându-i defectele, sugerându-i că unicitatea sa este fragilă. Etc. Însuşi Breban, în mărturisirile de la finalul lansării, luat de valul "fericirii că încă poate să scrie" (dar nu e acesta sentimentul lui Eugen Ionescu, din ultimna sa fază? al altor mari creatori, care scriau zilnic pentru a-şi dovedi că o mai pot face, că zeul nu i-a părăsit?), spunea că singura lui problemă, în cei 7 ani de aşteptare a debutului - în fapt mult mai mulţi ani, căci scria de pe la 14 - a fost aceea de a-şi pune la punct fraza adecvată felului său de a se pune în pagină.)

Eugen Negrici observă că personajul lui Breban este un arivist de vremuri noi, comuniste, un fel de Julien Sorel, de Rubampre, tipul de personaje care apar tot după o revoluţie, cea din 1830 în Franţa şi intuiesc faptul că se poate face cărieră folosindu-se de soţiile altora, de cămătari, de femei de societate. Pentru arivist e însă decisiv să fie singur, să-şi facă nederanjat jocurile, deşi el ştie că trebuie să respecte aparenţele: se căsătoreşte, are viaţă de familie, însă totul formal, el fiind acaparat de cariera sa. Bogdan Creţu: personajul nu este un arivist în adevăratul sens, el experimentează, se testează pe sine. Eugen Negrici: mereu suspiciunea în relaţiile dintre personaje, în toate situaţiile, inclusiv în iubire, în admiraţie. Ipocrizia., bănuiala. Frica.

Aura Christi: Un roman nietzskean, un jos de măşti, cititorul simte că este mereu tras pe sfoară... Răzvan Voncu. În sistemul stalinist toţi sunt măcinaţi, nimeni nu reuşeşte să propăşească decât parţial şi pe moment, apoi e dat la fund. Apoi păstrat sub supraveghere, pentru o nouă încercare.

Cuvântul Autorului:  A simţit ca pe un cadou această revenire la perioada primei tinereţi, deşi ea a fost extrem de complicată, marcată de disconfort, chiar umilă. Părinţii, contrariaţi ei înşişi: de ce literatura? Cu rezultatele lui bune din liceu...Încrezător în ce avea de spus, nimeni nu credea în vocaţia sa, toţi îl considerau un marginal, un veleitar, un ratat; doar Nichita avea încredere în el. Şi ambiţia de a debuta cu roman, ceea ce l-a întârziat cu 6-7 ani faţă de DRP, de Fănuş, care debutaseră strălucit, însă cu proze scurte. Fiind şi DRP în sală, Breban comentează: proze scurte atât de bune n-aş fi putut scrie...Până a găsit fraza cu care să lucreze. Şi care este cea de totdeauna şi de astăzi. Se fericeşte pentru a nu fi părăsit literatura română. Mulţumeşte vieţii că i-a dat şansa să se realizeze în roman, aşa cum şi-a dorit cu ardoare, în loc de orice altceva.

                                   Ion Lazu

ion lazu: Poezia...

Poezia, să-ţi spun,
Se întîmplă s-o scriu în genunchi
Răstignit peste muchia patului
Însă nu din umilinţă,
Ci ca să-mi astîmpăr cumva
Viscerele presîndu-le pe stinghie -
Aşa dispar durerile trupeşti
Şi nu rămîn decît eu, în coate
Şi în genunchi, scrutînd peretele
Foaia, nimicul. Poemul.
Dacă-ţi spun, mă vei crede?

ion lazu: fotografii de autor:

Scriitorul zilei: Nicolae Velea; poezii, fotografii de autor

Scriitorul zilei: Nicolae Velea, n. 13 aprilie 1936 - d. 31 ianuarie 1987

Născut la Cepari-Tigveni, judeţul Argeş dintr-o familie de învăţători, a urmat liceul la Curtea de Argeş, apoi înscris de părinţi la Silvicultură în Braşov, a făcut diligenţe pentru transfer la Filologia bucureşteană, absolvind în 1958. Devine redactor la Gazeta literară, apoi la Studioul cinematografic, în fine la Luceafărul, până la sfârşitu-i dramatic (îngheţat în nămeţii din Parcul Herăstrău, noaptea, la întoarcerea spre casă).

Debutează în 1958 şi are o intensă activitate creativă, ce face o excelentă impresie, căci suntem spre sfârşitul perioadei proletcultiste (realismul socialist schematizant şi propagandistic) şi tânărul argeşean vine cu o viziune diferită, pe urmele lui Preda din Întâlnirea din pământuri şi din Moromeţii, I. Oameni mărunţi, dintre tinerii plecaţi de la ţară care au încă mentalitatea satului tradiţional şi reacţionează foarte personal pentru a găsi o soluţie de adaptare şi racord la noua realitate socialistă, uniformizatoare. Proză scurtă, sau povestire, niciodată un roman propriu-zic, stil de mare rafinament, pitoresc, ironie, comedie a limbajului, ton hâtru, plin de tâlc, prestaţia din prima fază a lui Velea a marcat o înnoire în literatura timpului. Era o nouă abordare, adaptarea stârnea în personajul scriitorului reacţii bizare, un limbaj viu colorat, specific, ingenios pus în pagină, acroşant la lectură, însă nu era decât o adaptare mai nostimă la noile comandamente, nicidecum o opoziţie la sistemul care se impunea la toate nivelele vieţii sociale, cu mijloacele totalitarismului. Unanim apreciat, se aştepta să devină un scriitor consistent,de largă suprafaţă; nu s-a întâmplat. Autorul a debutat editorial cu volumul Poarta, 1960, în colecţia Luceafărul; a urmat 8 povestiri, 1964; Paznic la armonii, 1965; Zbor jos, 1968; Cutia cu greieri, 1970; În război un pogon cu flori, 1972; Vorbă-n colţuri şi rotundă, 1973, iar în 1981 Întâlnire târzie, antologie din prozele publicate mai înainte. Premiat, prezent în antologii de gen, tradus în câteva literaturi vecine şi prietene.

Chintesenţă a propriilor personaje "sucite", era bonom, colocvial, cu vorbă plină de spirit; dar s-a pierdut în boemă, risipindu-şi marele talent.

Citeşte mai mult:
 http://www.crispedia.ro/Nicolae_Velea
 http://www.autorii.com/scriitori/nicolae-velea/

***
Din Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale, în mauscris:

 28 martie 07. Starea plăcilor. Ieri d.m. am refăcut lista, am scos în faţă tabelul celor cca 50 scriitori care deja au placă memorială, inclusiv adresele şi textele, luate din cartea lui C. Lupeş. Ca să ştim de unde plecăm, nu? Azi merg la Asociaţie, iau alte adrese, dar tot nu-i am pe Velea, Ivasiuc, Baconski, nici măcar pe Zaharia Stancu, faimosul preşedinte, ceea ce pare incredibil. Secretara nu are alte catastife, mi le dă pe cele două, să-mi copiez ce doresc; spune că trecerea pe calculator a acestor date o depăşeşte, abia au găsit un voluntar care să expediaze sutele de plicuri la membrii care nu şi-au achitat cotizaţia, unii chiar de la Revoluţie încoace. Totuşi, sunt doar două caiete studenţeşti, îmi zic, care ar putea fi bătute la o dactilografă din oraş pe câteva mii de lei. Dar unde este iniţiativa? Unde e mistica lucrului bine făcut?

(...)

4 aprilie 2007: Ies la bulevardul Barbu Văcărescu, o iau la picior spre strada Ceaicovski, preţ de 2-3 staţii de tramvai; ajung şi îmi dau seama că pe Mozart sunt în dreptul numărului 16, deci aş fi putut să scurtez drumul... Drum înapoi, cam cât mersesem, căci fiecare bloc de 4 etaje se lungeşte pe câte 3 scări, ajung la cel de la nr. 2 şi încep cu scara 3, sun la diferite interfoane şi nu răspunde nimeni. Vine din spatele meu un domn şi spune că vrea să sune la 06, îi atrag atenţia că ap. 6 este la scara 1, scoate o însemnărică, o consultă, zice: Da, la scara 1 şi pleacă; eu însumi mă mut la scara 2, de acolo tocmai iese o doamnă slăbănoagă, la vreo 60 de ani, confirmă că dna Velea stă la etajul I, mi-ar deschide dar... şi-a uitat cheile, totuşi se întoarce cu mine, între timp a coborât o doamnă scundă şi grăsuţă, cu părul vopsit negru pieptănat în două părţi, e chiar doamna Velea!, care ieşise să-şi caute pe la farmacii medicamentele compensate şi să alerge după alte angarale. Îi spun de plăcile memoriale, se bucură, mă invită sus, în timp ce domnul care urma să o ducă cu maşina va mai lucra la motor.

Urcăm la I, în casă văd pe pereţii sufrageriei 5-6 desene de C. Baciu, uşor de recunoscut după stilul abordării. În rest vitrine şi biblioteci cu multe cărţi. Îi cer câteva poze cu împrumut, pentru că voi scoate o carte de amintiri cu scriitori Scene din viaţa literară. Scoate nişte albume, dar n-ar vrea să-mi dea poze din ultima perioadă, când era bolnav. Îi spun că ne-am cunoscut. Da, Velea era prieten cu toţi, pe toţi îi aducea acasă, seara târziu era nevoită să-l aştepte îmbrăcată, îl ruga să-i ducă la bucătărie, căci dincolo dormea băiatul. Deci 2 camere şi în rest bucătărie şi baie. Când mă aflu într-un apartament de bloc încerc să-i descifrez schema: locuind eu însumi la bloc în ultimele decenii, şi schemele nu sunt decât câteva, prin forţa lucrurilor. Un apartament mic, să nu zic meschin, în străinătate astea sunt considerate locuinţe de serviciu. Îmi relatează: Ei beau, jucau şah, cel mai bun prieten fiind Grigore Hagiu. O lungeau peste noapte, ea se ducea la culcare. La începutul căsniciei lor au stat în Roma 13, unde Jalea construise pe terasa vilei o cămăruţă de rezervă, acolo aveau doar câţiva metri patraţi, loc de o masă, un pat şi un scaun, cărţile le sprijineau de peretele exterior, să le ţină de cald. Apoi ea a primit de la serviciul ei acest apartament. O întreb despre convieţuirea lui Nicolae cu Grigore Hagiu şi Cezar Baltag, în demisolul de pe pictor Stahi nr.16. Nu intră în detalii, poate acea perioadă îi scapă. Are mari greutăţi cu cei din Comuna Cepari („Pe şoseaua din Cepari/ Trece-o mândră cu-n jăndar/Jandarmul mergea călare/Fata mare pe picioare...” fiind un cântec la modă pe vremea copilăriei mele în comuna de lângă Slatina. Şi mă întreb: ce şanse de a fi abstinent are cineva născut-crescut într-o comună al cărei nume aminteşte de poloboc?), n-au vrut să-i dea şcolii numele Nicolae Velea, precum că el a învăţat în satul vecin, unde părinţii lui erau învăţători. Pot, numai să vrea, zic, dându-mă cunoscător al legilor. Primarul a promis, la un moment dat, zice, dar nu mai e la putere. Celor de acolo le duce cărţi, dispar. Fratele lui Nicu nu se interesează, deşi cumnata e profesoară de mate, ce-i drept, stă rău cu nervii, face urât, e chiar resentimentară, la rigoare. Nici un interes. Cărţile lui Velea nu le-a putut reedita. A fost acum în ianuarie la MLR în vederea unei expoziţii cu fotografii de-ale lui N.V., din fondul lui Ion Cucu, dar Al. Condeescu fiind în râcă cu Eugen Simion n-a vrut să-l cheme la  vernisaj, or E.S. îl iubea mult pe Velea. Nici fiul Andrei nu o ajută în vreun fel, deşi este redactor la Evenimentul Zilei, un ziar cam oficios, pe care ea nici nu-l deschide. Adevărat, fiul a cam avut de tras cu Velea, pe când era mic. Zic: Îl aducea uneori la restaurantul scriitorilor, l-am văzut şi eu pe când „era cu creştetul cât masa”, vorba lui Coşbuc. Ştie că Valentina Pituţ e răzbătătoare, dar ea stă bine cu sănătatea, e zdravănă pe picioare. I-o dau de model: multe a realizat, reeditări peste reeditări, la o ediţie definitivă am fost redactor la editura Vinea, cu inedite, cu poze etc, a iniţiat comemorări la Uniune, la CCA, la care şi eu am participat, tot Valentina a instituit un concurs şi un festival naţional de poezie, Oradea şi Beiuşul o sprijină etc. Ce mai, soţia lui Gh. Pituţ s-a zbătut, s-a descurcat şi a realizat mai mult decât toate celelalte neveste de scriitori, e o forţă, zic. Să insiste şi ea la Judeţ, la Consiliul culturii, la comitetul şcolar, la... O să-mi dea poze chiar de la expoziţia care s-a închis la Rotondă, dar ea nu a apucat să meargă să recupereze fotografiile. Îmi dă telefonul. Coborâm. E de acord să punem placa în drepta intrării, la loc mai deschis. Şi nu-i mai spun că Velea mi-a „pierdut” manuscrise, că nu m-a publicat niciodată, în două decenii de „colaborare”.

E fragilă, bolnăvicioasă. A fost muncită de mică. A scris undeva N.V.: „Lala e aşa fragilă şi frumoasă că mă tem să n-o pierd.” Iar acum câteva luni, îi ieşise un neg pe decolteu, s-a dus la doctor, acela din uşă i-a spus că e cancer. Mai apoi i l-a lichidat cu laserul. Dar să dea un asemenea diagnostic, în gura mare, fără biopsie..., zice, cu năduf.. Un tâmpit!, zic. A depus la MLR Jurnalul lui NV. Iar la şcoala din sat le duce foi de manuscris, dar aceia le pierd... Nu a reuşit nimic, nici fiul, nici cumnaţii nu o sprijină. Ar vrea să scrie o carte despre N.V., are multe fişe, dar toate insuccesele au descurajat-o. Mi le-ar da mie, să le valorific, să scriu. E şi ea membră USR, sub numele Ana Velea. Îmi spune câteva poante cu Grigore Hagiu. N.V. îi spunea lui Hagiu, când luau împrumuturile de la Fondul literar: Hai Grigore să-i bem cât mai repede, că altfel îi cheltuim... Alta: Jucau şah, de data asta H. era mai beat decât N.V., de obicei era invers. H. mută cu tura lui V, ăla îi zice: Eşti beat, boule, nu vezi că ai mutat cu tura mea? La care Hagiu: Lasă, mă, Nicule, că nu ne vede nimeni, suntem între noi... Ar fi trebuit să o întreb dacă n-am fost cumva colegi de studenţie. Prin 60 la alegeri a apărut în Viaţa studenţească un articol „Nu fii tristă, Lala”, apoi cineva mi-a arătat-o în grupul de demonstranţi: o copilandră candidă, cu ochi râzători, comunicativă...

Promite că va obţine aprobarea de la colocatari. Foto în faţa scării. A lucrat la MLR, toate doamnele de acolo i-au fost colege, prietene. Acum are mari probleme de sănătate. Tensiunea sau tiroida sau...

***

ion lazu: Frica

Tatăl ieşi în prag şi-l întrebă pe flăcăul
Care tocmai se urca în căruţă: Ai luat toporul?
L-am luat, răspunse – şi ridică hăţurile, ca să plece caii.
Toporul pentru doborît copaci
Toporul pentru ascuţit araci
Toporul pentru despicat fiarelor ţeasta
Toporul pentru aia şi asta
Toporul pentru de toate şi pentru nimica
Toporul pentru despicat iar şi iar frica.

(1985)

***

Un comentariu pe blogul scriitorului Tudor Cicu: 

Foarte delicată poveste, pe cât de tristă în lumina ei de început sufletesc, această relatare "dintr-a şasea". Anecdota ei e prea-cunoscută, cu fata bălăioară şi cu ochii precum cicoarea. Spui/scrii ochii de cicoare şi te înhaţă "jalea unui veac trecut", nu? E ca în viaţă - discrepanţa dintre cel ce visează, cel ce aspiră şi cel ce câştigă, fără vreun merit special sau şi la vedere. Am scris cândva (dar câte decenii să fie de-atunci?!): El era frumos şi-nalt /Şi-o iubea cu-n fel de milă,/ Dar zăluda de copilă /Gându-şi trimitea spre alt/ Ins, ce strâmb era din fire./ Şi aşa trăiră ei / Doi în fapt dar totuşi trei / Ani la rând acea iubire...Etc. Nu citez mai departe, poezia te duce încotro i-i vrerea...Şi, desigur, poezia nu demonstrează nimic, ea "nu răspunde la nici o întrebare"... Dar nu e aici eterna frustrare a celui îndrăgostit de Cătălina? Ridicată la rang de poveste arhetipală, ea se disipează printre milioanele de poveşti de amor ale băietanilor de acum şi din totdeauna. Dar mai este ceva, totuşi, care o readuce în contingent. Faptul că amorezii s-au coalizat să-i returneze poeziile celui ce "scria cu inima", în absolut. Nu cumva deja proza vieţii lor în doi căta să se debaraseze de sentimentul elevat al suspinătorului, în puritatea lui ideală? Povestea nu ne mai spune cum şi în ce fel s-a scuturat Cicoarea de amorezul devenit inutil. Îi va fi destăinuit ceva despre fată? ceva dezagreabil, poate? Nu aflăm şi e bine să nu insistăm. Îl revede pe "învingător" şi nu-i spune că talentul lui a rodit.  Era a-i spune: eu am iubit o fantomă şi iată că am izbutit, întimp ce tu ai iubit o fetişcană şi nu v-aţi ridicat la înălţimea sentimentului...Să fie reuşitele în scris răsplata celui ce pierde în  arena vieţii? O compensaţie, un premiu de consolare al pierzătorului? O revede (al nostru " Le Soupirant") în aglomeraţia unei autogări şi îi trimite, din treacăt, un semn de salut. Privirea aceea albastră, deschizându-se în aşteptare... Şi doar atât... Ca să rămână poetul pe tărâmul visătoriei sale ce-l însoţeşte din spre copilărie şi îl întăreşte întru Poezie. Felicitări pentru acest text de sonuri curate, fără nimic distonant, meşteşugit forjată, încât nici nu ne mai interesează cât e aici adevăr simplu şi dureros şi cât e poem al începuturilor. Un gând bun, Lazu

Ion Lazu: Fotografii de autor: