consemnări, poezii, eseuri

19 iulie: Constantin Ţoiu, n. 19 iulie 1923 - d. 10 aug. 2012

Om al câmpiei dunărene, născut la Urziceni (tatăl comerciant, mama de origine aromână, sau poate ambii părinţi, cum ar sugera-o numele de familie), a urmat şcoala primară în urbea natală, a făcut liceul la Braşov, după care a urmat o şcoală de aviaţie la Buzău, dar nu a apucat să meargă pe front; din 1942 a început studiile filologice la Universitatea din Bucureşti (unde i-a avut profesori pe Vianu, Ralea, Dimitrie Gusti, Mircea Florian), cu licenţă în 1946. A fost redactor la ESPLA, la Secolul XX, Luceafărul, Gazeta literară - România literară şi la Radioteleviziunea română.

Romancier, eseist, memorialist, prezenţă constantă în publicistica literară, cu rubrici săptămânale, vreme de decenii. Şi-a făcut mâna la început stilizând traduceri din literatura străină; a debutat cu o proză scurtă în 1958, după care a publicat două romane, din fericire neluate în seamă de critica literară, căci erau scrieri nu numai foarte anoste, dar "pe linie" în modul cel mai neplăcut. Ca prin minune, după apariţia romanului Galeria de viţă sălbatică, scris la 53 de ani, deci la maturitate artistică, a devenit unul dintre cei mai bine cotaţi prozatori români ai momentului, prezent neîncetat în Consiliul de conducere al Uniunii scritorilor, înainte de Evenimente, cât şi după aceea.

În Istoria sa, Alex Ştefănescu se află în admiraţia autorului ca neîntrecut stilist, foarte bun povestitor, cu o "plăcere aproape vicioasă de a povesti", cu o superbă "boierie" în abordarea scripturală, cu "ceremonial", cu "protocol savant", plasat deci în urma "umaniştilor de şcoală veche". Mai circumspect, Nicolae Manolescu, vorbind şi el de Negruzzi, de Ion Ghica, de Odobescu şi Mateiu Caragiale, cunoscător al întregului demers scriitoricesc al lui C.Ţ., aminteşte în treacăt că primul roman este pe linia partinică a lui Petru Dumitriu, despre lupta împotriva partizanilor din munţi. Abia Galeria de viţă sălbatică este performantă. Tema este a obsedantului deceniu, în fapt o temă oferită scriitorilor chiar de venirea lui Ceauşescu, care s-a dezis de dejism (după ce îl slujise cu mare râvnă... Dar ce era până la urmă chiar această desolidarizare a actualilor de antecesorii lor dejişti? Nimic mai mult decât o diversiune, care să explice grava rămânere în urmă pe drumul spre societatea comunistă multilateral dezvoltată şi totodată acreditarea ideii că greşelile nu vor fi repetate, că deci există bune temeiuri pentru speranţele de redresare...). Apărută abia în 1976, după ce aproape toţi scriitorii atenţi la comanda socială îşi scriseseră romanele (inclusiv unii poeţi care abia cu acest prilej au abordat proza!), scrisă deci pe îndelete şi cu talent, cu mare grijă pentru prezentarea mediată a atacurilor antidejismului, romanul a făcut excelentă impresie la critică, în primul rând datorită stilului impecabil, amintind de realismul magic sud-american. Un roman care lui Alex. Şt. i se pare în creştere de cotă la relectură, îi stârneşte lui N.M. destule obiecţii. De altfel, comentându-i şi următoarele romane: Însoţitorul (îl găseşte "lăbărţat”), Obligado, apăsând pe mediul şi chiar pe stilul matein, evocator al vechiului Bucureşti, în discuţii deambulatorii prin zona vechiului burg, Căderea în lume, şi el focalizat pe o perioadă revolută, de data asta vremea legionarilor, frecventată şi de Marin Preda, până la Barbarius, în care avem procesul de conştiinţă al unui vechi procuror de tip stalinist, N.Manolescu comentând maniera în care ultimele scrieri ale lui Ţoiu reiau teme, situaţii şi medii din romane mai vechi, diluându-le, asamblându-le cu episoade strict memorialistice; criticul „de canon”. conchide că romanul cel mai bun, pentru că mai strict controlat stilistic, este Căderea în lume, 1987. Criticul consideră că memorialistica lui Ţoiu, altfel delectabilă la lectură, accentuând pe stilul incisiv, "muşcător", ce nu fusese decât protocolar în romane, mai scoate la iveală şi faptul că Galeria, dar şi Însoţitorul şi Obligado deconspiră personaje ce putuseră să pară inventate dar care acum se dovedesc trase după persoane reale; ca de altfel şi unele situaţii cu miză dramatică, luate în fapt din situaţii reale, însă ocultate de regim. Fapt este că numai un critic din proximitatea autorului (colegi de redacţie decenii la rând, ar fi putut produce astfel de precizări. Putem înţelege că i se recunosc însuşiri scriitoriceşti la cel mai înalt nivel, dar şi o pierdere de viteză în relatări de sine stătătoare, în fapt irelevante, parazitare epicii romaneşti. Scena finală din Galeria (care şi nouă ne-a părut făcută, ca să dea bine la cenzură), cu ploaia mult-aşteptată care spală oraşul, împrospătându-l, pregătindu-l pentru un nou început (cel ceauşist) îl arată pe scriitor supus pentru a doua oară comenzii sociale a vremii.

Opera literară: Proză - Moartea în pădure (roman), 1965; Duminica muţilor (nuvele), 1967; Galeria cu viţă sălbatică (roman), 1976, reeditări în 1979, 1984, 1999, 2011; în franceză, L’exclu, publicat de Editura Nagel; în maghiară, Vadszölölugas, Editura Europa Könyvkiado, Budapesta, 1980; romanul a mai fost tradus în limbile engleză, germană şi polonă); Însoţitorul (roman), 1981; reditări în 1989, 2004); Obligado (roman), 1984 (reeditare în 1997); Căderea în lume (roman), 1987 (reeditare în 1994); Barbarius (roman),1999; Istorisirile Signorei Sisi (roman), 2006;

Eseuri, publicisatică, memorialistică: Destinul cuvintelor (publicistică), 1971; Pretexte (eseuri), 1973; Alte pretexte (eseuri), 1977; Caftane şi cafteli. Prepeleac doi, trei, 1994; Morbus diaboli, 1998; Răvaşe din Kamceatka. Prepeleac cinci, 2000; Memorii din când în când, vol. I-II, 2003-2006; Trompete după-amiaza, 2004; Memorii întârziate, 2009; Memorii vol. V: Vederi din Prepeleac, 2010.