8 septembrie: Ştefan Bănulescu, n. 8 septembrie 1926 - d. 25 mai 1998

     

  

 

Opera literară: Drum în câmpie, 1960, reportaje; Cântece de câmpie, 1968; Scrisori provinciale,  1976; Iarna bărbaţilor, 1965, ediţie definitivă, 1979; Scrisori din provincia de Sud-Est sau O bătălie cu povestiri, 1994; Cartea Milionarului. Cartea de la Metopolis, Vol. I, 1977; Un regat imaginar,  1997; Elegii la sfârşit de secol,1999

 

ION LAZU: O redutabilă monografie Ştefan Bănulescu, de Bogdan Popescu

În nou-lansata colecţie Aula Magna iniţiată de Editura Muzeului Literaturii Române (şi care îşi propune să ne prezinte textele augmentate ale unor lucrări de doctorat privindu-i pe marii scriitori postbelici), am citit deocamdată două monografii, consacrate lui Mircea Ciobanu şi lui Ştefan Bănulescu. Ne ocupăm aici de cea de a doua, Banul de Aur sau Viaţa din opera lui Ştefan Bănulescu (366 pagini) aparţinând tânărului scriitor şi eseist de bun nume Bogdan Popescu. Am să spun de la început, fără ezitare, că este o lucrare întru totul remarcabilă, ce se poate constitui într-un capitol redutabil de istorie a literaturii române.

În abordarea lui BP vedem o încercare îndrăzneaţă, chiar prin faptul că îndeobşte, „viaţa din opera lui X” a trecut mereu drept o chestiune foarte sensibilă, dacă nu de-a dreptul specioasă; pare o temă tabu, chiar o prejudecată insurmontabilă, pe care e mai cu minte să o ocoleşti; scriitorul însuşi va evita cu străşnicie să recunoască faptul simplu că în romanul său sunt de găsit aspecte din propria viaţă, din realitatea imediată: creatorul îşi ocroteşte astfel (la modul discret) statutul său nescris de om ales, dar şi patternul (şi patentul) său; el nu va admite în ruptul capului că în privinţa scrisului lucrurile sunt aşa de simple şi la îndemâna oricui...,iar pe de altă parte simte instinctiv că lectorul doreşte să se lase prins fără rest în plasa ficţională, că ar avea o reacţie negativă, de incomodare/frustrare, dacă ar fi readus intempestiv cu picioarele pe pământ. Adică de ce?! Nevoia de ficţiune, de „altceva mai înalt” decât viaţa de fiecare zi, este o realitate psihologică ce nu poate fi lesne escamotată, încălcată, agresată. Ce-i drept, în ultima vreme sunt de perceput semne că acest „ultim mohican”, acest tabu asupra vieţii creatorului se va disipa, va fi spulberat în fine, ca orice mit ce păruse o dată pentru totdeauna. Am intrat de la o vreme pe tărâmul demitizărilor cu tot dinadinsul, uneori chiar cu o anume furie, tendinţă ce, vrând-nevrând, riscă să se constituie într-o nouă mitologie „pe dos”.

Autorul, despre care nu ştim decât din scrieri, este el însuşi un om de la câmpie, mai precis dintr-un sat dunărean şi pare să fi simţit afinităţi elective faţă de marele scriitor provenit din Făcăienii de pe malul Borcei (între Feteşti şi Ţăndărei). Este vorba în sine despre un tărâm magic, plasat la marginea Bărăganului ca întindere vastă şi monotonă, unde lesne te pierzi într-un spaţiu fără repere, ceea ce induce o stare de spirit vagantă; cu atât mai special că satul de baştină se plasează la malul fluviului european, într-o zonă a Marilor Bălţi, unde apele se despletesc, lăsând insule şi zăvoaie în care rătăcesc vara turme de oi, herghelii de cai dar şi sălbăticiunile care au făcut faima acelor locuri. Sunt doar câţiva scriitori de marcă în literatura noastră care au cauţionat spaţiul de pe malul dunărean, Fănuş Neagu ar fi încă unul. Ca şi hipnotizaţi de tărâmul mirificului Bărăgan, aceşti scriitori s-au înrobit pe viaţă temei respective şi practic nu au simţit niciodată nevoia să se exerseze în afara ei. Ştefan Bănulescu o şi declară la un moment dat:  „...toate cărţile mele au rădăcinile în locurile de obârşie şi (o a doua delimitare precisă, n.n.) în vârsta în care retina e limpede şi neatinsă de oboseală”. Deci malul dunărean şi copilăria ca vârstă genuină: două aspecte în măsură să se potenţeze unul pe celălalt, întru excelenţa operei.

Temeinicia cu care este construit acest text mă face să cred că, după o mică tresărire iniţială – de bucurie că nimeni nu i-a „suflat” din faţă tema Bănulescu (însă o teamă strict formală, la drept vorbind nejustificată - căci în fapt nu sunt de zărit în peisajul exegezei româneşti tineri actanţi puşi pe treabă, dornici să se devoteze studiilor exhaustive şi aducerii la lumină a valorilor noastre literare durabile), după acest mic frison emoţional, zic, dl Bogdan Popescu s-a aşternut gospodăreşte la lucru, fără grabă deci, nerepezindu-se să lanseze supoziţii riscante, ci parcurgând din aproape în aproape Opera, cu scopul prestabilit de a surprinde corespondenţele realitate-ficţiune, identificând persoanele devenite personaje, dar luând apoi la rând şi tot ce ţine de aspectele strict biografice ale scriitorului călărăşan. Punând una lângă alta datele şi faptele, extrăgându-le înţelesul, luminând tainiţele unei personalităţi nu uşor de descifrat şi înţeles, căci ascunsă, ciudată, aproape de stranietatea propriu-zisă, cercetătorul, în care simţim empatia discipolului, edifică în final o monografie performantă, care nu mai poate fi dată de-o parte din exegeza românească. Să vorbim de râvna practic fără limite a scormonitorului în tainiţele biografiei? Să evidenţiem caracterul simfonic al construcţiei textuale, revenirile care nuanţează, aprofundează etc? Ar fi superfluu, la acest nivel al enunţurilor. Mai bine să trecem direct la fondul problemei, spunând că autorul stabileşte trei etape distincte în biografia autorului analizat: copilăria propriu-zisă, vârsta de până la 12 ani, petrecută în satul natal; adolescenţa (1938-1945) consumată în oraşul Călăraşi, vremea liceului în formula de învăţământ de altădată, de la clasa a cincea până la absolvire şi la bacalaureat - şi în fine, etapa bucureşteană, a facultăţii, a vieţii de reporter şi a muncii de-o viaţă, schimnică, pentru edificarea destinului de scriitor.

Faţă cu un autor mai mult decât reticent în a furniza detalii cu privire la satul unde a copilărit şi lăsând mereu să se presupună că îşi ocroteşte cu maximă grijă şi absolută discreţie lumea copilăriei, anume pentru că de acolo îşi trăgeau seva toate scrierile sale, interpretările exegetului ar fi riscat să plutească în sfera presupunerilor şi a speculaţiilor de tot felul, nereuşind în cel mai bun caz decât să sporească haloul de mister, de fabulos şi chiar de straniu în care se învăluie prozele lui Ştefan Bănulescu; nu a fost să se întâmple aşa, şi asta din mai multe motive. Mai întâi datorită faptului că autorul însuşi, după ce se menţinuse într-o muţenie ce se dorea luată ca atare, fără alte explicaţii, a sfârşit în mod surprinzător prin a produce el însuşi texte memorialistice şi mărturisiri orale edificatoare, în măsură să se constituie în jaloanele sigure ale interpretării operei prin biografic, în limitele plauzibilului. (Sunt cunoscutele Scrisori din provincia de Sud-Est, dar şi alocuţiunile de la Iaşi şi Călăraşi, dar şi interviurile cu Grigore Ilisei, din păcate rămase fără continuarea promisă.) S-au adăugat la acestea, mărturiile scrise sau orale ale sorei sale Maria, apoi ale fiicei Sultana, precizările primei soţii Maria Graciov, dar până la urmă şi un text neaşteptat, vorbind despre aceeaşi zonă dunăreană şi despre oamenii ei – am numit aici lucrarea memorialistică Zări şi zodii, a lui Aurelian Bentoiu, tatăl compozitorului Pascal Bentoiu, văr cu tatăl scriitorului. O personalitate cu destin fracturat, pe vremuri strălucit avocat, politician, parlamentar, animator cultural, care însă, o dată cu venirea comuniştilor, nimerit sub tăvălugul reprimărilor staliniste, înfundă puşcăria, trece prin crunte încercări, supravieţuindu-le ca prin minune. Şi totuşi, acest unchi de-al doilea, nu doar că ne dă un text memorialistic ce face plauzibilă cât de cât lumea misterioasă (e puţin spus!) a Făcăienilor-Borcei-Bălţii Ialomiţei – şi sunt unele abordări care pun sub semnul  întrebării faptul în sine dacă tânărul scriitor a luat cunoştinţă de textul rudei sale dinspre tată  (între cei doi au existat relaţii privilegiate, au fost ambii combatanţi în Prima conflagraţie şi, printr-o întâmplare, tatăl viitorului scriitor, ca sanitar, l-a salvat de la moarte pe vărul său, ofiţerul, grav rănit, amestecat printre cadavre...); dar, mai mult decât asta, prin recomandarea expresă ce i-a făcut-o la persoane de mare influenţă din lumea scriitoricească, unchiul l-a ajutat în mod efectiv pe tânăr în momente cruciale ale carierei sale.

Un sat ieşit din preistorie, parcă, acest Făcăieni, cu săteni proveniţi din Bărăgan, aparţinători unei „civilizaţii de lut şi pleavă”, dar şi din oieri vrânceni strămutaţi în mişcarea lor transhumantă, la care se adaugă tagma pescarilor lipoveni şi în plus, destui oameni fără apartenenţă clară, aventurieri de voie şi de nevoie, răzleţiţi în luncile fluviului şi pe insulele greu controlabile de autorităţi. Iar familia scriitorului, nici ea obişnuită, de nu cumva atipică – alcătuită din nu mai puţin de 11 copii, este marcată de personalitatea unui tată (Ion Durak) cu fire de haiduc. Trimis la seminar, evadează de la internat, însă nu revine spăsit acasă, ci se răzleţeşte timp de un deceniu, întemeindu-şi o familie pe meleaguri muscelene; ca să revină în sat, să se impună rapid printre consăteni ca o persoană autoritară, conflictuală, pusă oricum pe fapte mari, ieşite din rând. O familie unde nimeni nu iese din cuvântul tatălui, care nu dă niciodată explicaţii pentru pretenţiile sale draconice, în schimb îşi manipulează progeniturile sau le neglijează cu superbie, după caz. Mai fragil prin constituţie, micul Ştefan e trimis la munci de mâna a doua pe moşia administrată de tată, sau reuşeşte să scape de sub supraveghere pierzându-se cu zilele în insulă, la oi şi la caii sălbăticiţi, bărboşi. Ca la încheierea celor 4 clase primare, printr-o stratagemă riscantă, să se sustragă hotărârilor discreţionare ale tatălui, este respins la examenul medical pentru şcoala militară de piloţi de la Mediaş (unde cheltuielile erau suportate de stat!); revenit în sat, repetă clasa a patra, după care, la numai 12 ani,  porneşte pe jos, cu două paporniţe în mâini, pline de cărţi şi de alimente, cale de trei poşte! spre Călăraşi, locul unde avea să urmeze liceul, găzduit mai întâi la o rubedenie, apoi la un coleg de clasă. Sunt anii fertili în acumulări, decisivi pentru formarea intelectuală şi umană a viitorului scriitor. Încă de la admitere fusese remarcat de profesorul de limbă română, căruia îi va rămâne discipol până la absolvire. Elev retras, pe cât de studios, nedespărţit de bibliotecă.

Şi aici Bogdan Popescu are abilitatea de a reconstitui în detaliu atmosfera de emulaţiune din oraşele de provincie ale perioadei interbelice. O viaţă culturală demnă de cea mai sinceră invidie, pe care generaţia mea, a celor cu 10-15 ani mai tineri, nu a cunoscut-o nicicum şi în multe cazuri nici măcar nu a bănuit-o (cine şi-ar fi asumat riscul de a prezenta elogios realităţile hulitului regim burghezo-moşieresc?!). Douăzeci şi unu de titluri de ziare şi reviste locale, colaborări de la scriitori şi gazetari de faimă ai ţării (inclusiv Nicolae Iorga!), descinderi ale unor mari scriitori: Rebreanu, Sadoveanu, Minulescu, Ciprian, turnee ale trupelor de teatru, cu cei mai renumiţi actori ai ţării (tot atâtea posibile modele pentru licean), alte multe forme de viaţă culturală în plină efervescenţă. Iar bacalaureatul, un spectacol de la care nu lipseau intelectualii urbei: profesori, medici, avocaţi, ofiţeri, doamne emancipate – un public receptiv prin excelenţă, care aplauda tiradele în latineşte ale concurenţilor. Un climat mai mult decât favorabil pentru liceenii adolescenţii în formare. (Şi deosebit ca de la cer la pământ de astmosfera stalinistă a anilor mei de formare 46-56, când biblioteca liceului meu slătinean era sigilată, elevii având la dispoziţie doar Casa pionierilor şi ansamblul artistic al Corpului didactic: coruri tovărăşeşti şi dansuri populare...).

Port la Dunăre, însă fără deverul de altădată, Călăraşii, reşedinţă judeţeană, era un oraş deschis, deci şi amalgamat demografic – şi fapt este că primarul  făcea parte din comunitatea turcă – ceea ce nu-l împiedica să fie iniţiatorul a numeroase activităţi culturale de mare succes; negustorii erau greci, evrei sau armeni, profesorii de cele mai diverse extracţii: francezi de origine, italieni, nemţi, etc etc. Şi, vremurile fiind totuşi cele din preajma declanşării celei de a doua conflagraţii mondiale, adversităţile interetnice şi interconfesionale nu se resimt, ca printr-o minune – care ar trebui totuşi să fie normalitatea ca atare. Nu puteau lipsi din atenţia generală şi cu atât mai mult din a liceenilor, în atmosfera cumva idilică a târgului, „cele trei graţii”, dar şi poveştile romanţioase cu ofiţeri, ca de altfel şi revenirile cu picioarele pe pământ, în momentul când frumoasele târgului, curtate la modul extravagant, pe cât de elocvent, de piloţi ce evoluau pe deasupra caselor acestor frumuseţi locale, se reorientau din mers spre parteneri care le ofereau siguranţa zilei de mâine. Secţiunea referitoare la perioada Călăraşi, reconstituită cu nerv şi culoare de exegetul-prozator, este cea mai vie din toată cartea. Se poate deduce că autorul monografiei a fost sedus de lumea colorată a portului dunărean, de izul balcanic al acelor vremuri revolute.

Cu plecarea la Bucureşti, pentru continuarea studiilor, se produce în fapt marea ruptură în viaţa lui Ştefan Bănulescu. (Timpul nu mai avea răbdare!, precum s-a spus.) O încercare încununată de succes la Drept, o alta nereuşită la Artă Dramatică – şi iată doi ani cumva risipiţi - dacă nu ne-am gândi că în acest răstimp, tatonând la Biblioteca Academiei (unde avea măcar căldură, căci şi aşa mâncarea era pe sponci – viitorul scriitor (nevoit să „descarce noaptea vagoane în Gara Obor, cărând cu spinarea”- p. 202, pentru bucata de pâine strict necesară supravieţuirii, ferindu-se mereu să-şi prezinte „Dovada de rămânere în Capitală”, de teamă să nu se deschidă „Cutia Pandorei” – p. 203) a cunoscut ca nimeni altul foamea cea mai cruntă! – suntem imediat după război, pe vremea foametei, a cartelelor pe puncte, însă în ce-l priveşte pe călărăşan aceste neajunsuri materiale la limită nu au încetat practic în toată tinereţea autorului, nevoit să se rezume la un corn, la un covrig, mereu dornic de o mâncare caldă..., iar uneori pur şi simplu leşinând la serviciu – căci mereu a trebuit să împartă bruma ce-o câştiga cu ceilalţi nenumăraţi fraţi ai săi ) şi în Aula de la Filologie (la prelegerile unui Călinescu...); de fapt tânărul călărăşan parcurgea spinosul drum al privaţiunilor şi tatonărilor, în căutarea adevăratului făgaş al vocaţiei sale. Împrejurările neprielnice (lipsa cronică a unui pat şi a unei mese zilnice) îl aduc la Şcoala de literatură, apoi şi la Filologie (mereu „timid, avar la vorbă, nesociabil”, „printre studenţii veseli, gălăgioşi”, apud S. Damian – p. 212); o intervenţie benefică îl propulsează în postura de inspector la Direcţia Teatrelor. Dar clipa cea rea, care îl pândise tot timpul, la toate răscrucile – şi pe care excesiva sa prudenţă, felul taciturn, necomunicativ... nu au reuşit să o îndepărteze, îl izbeşte fără milă.  Şi e de toată mirarea că tocmai acest episod de maxim dramatism, care a lovit întreaga familie, spulberând-o de pe făgaşul normalităţii, această dramă nu şi-a găsit niciodată expresia în opera scriitorului.  Atât de convins să fi fost că faptele de viaţă, oricât de crunte nu au ce căuta în operă? Sau era doar calculul simplu că nu a sosit timpul ca astfel de lucruri de maximă gravitate să fie puse pe hârtie, în acele vremuri ale dictaturii comuniste?

Dar despre ce e vorba, în fond? Este vorba despre faptul că acolo, la Făcăieni se produsese ireparabilul: tatăl Ion Durak se pusese de-a curmezişul la alegerile din martie 1946, care ne-au adus guvernul pro-sovietic Petru Groza. Or, noua hoardă de neisprăviţi ajunsă în fruntea comunei nu putea tolera ameninţarea unei personalităţi puternice precum Ion Durak – i-au făcut toate obstrucţiile posibile, iar într-o noapte din vara lui 1948 l-au obligat să se urce într-o căruţă, unde s-au înghesuit părinţii şi cei 4 copii rămaşi acasă – şi i-au alungat din satul natal, cu interdicţia de a se mai întoarce. Toată strânsura de-o viaţă rămâne de izbelişte, în Făcăienii unei niciodată întoarceri! Şi avem astfel cea de a doua faţă a faptului că Ştefan Bănulescu nu a revenit în comuna natală – nu doar că el a vrut să păstreze neatinsă imaginea acelor locuri şi timpuri ce făceau substanţa scrierilor sale, ci şi faptul că nu mai avea efectiv unde să se întoarcă. O parte din muţenia lui Bănulescu, păstrată chiar faţă de cei mai apropiaţi colegi de viaţă literară, capătă un început de explicaţie. Bogdan Popescu nu bate monedă pe această idee, ne dă însă toate detaliile ca să ne putem face singuri o părere.

Şi încă nu se consumase decât primul act al teribilei drame de familie. Se întâmplă (ceasul cel rău!) că un consătean îl revede pe Ion Durak în Gara de Nord, îşi dă seama că „duşmanul poporului” se prezenta sub un nume fals şi îşi câştiga existenţa ca sanitar; îl reclamă imediat la miliţie, este arestat. La iniţiativa lui Ştefan Bănulescu, cei 11 fraţi semnează o telegramă direct către Gh.Gheorghiu-Dej; în urma acestui demers tatăl este pus în libertate. Ar fi putut părea un episod nefericit, printre altele. Dar a fost ceva mult mai grav. Căci „Cadrele veghează!”, nu-i aşa?. S-a văzut de-acum limpede care era originea socială „nesănătoasă” a lui Ştefan Bănulescu; tânărul a fost destituit din Direcţia Teatrelor, concomitent cu exmatricularea din facultate, şi trimis fără întârziere la un detaşament militar disciplinar. Aproape doi ani de sclavie la săpat şanţuri pe platformele industriale de la Braşov – pe atunci, dacă vă mai amintiţi: Oraşul Stalin. (Şi tot pe-atunci, Festivalul!). A scăpat de armată la aproape 29 de ani. Nevoit să o ia de la zero.

Apoi, în obsedantul deceniu, Bănulescu activează în presa literară, introdus tot prin bunăvoinţa lui Zaharia Stancu (prieten bun cu amintitul deja Aurelian Bentoiu) în redacţia Gazetei literare – p. 230. Nu se omoară cu laudele la adresa societăţiii socialiste, deşi o vamă va trebui să plătească şi el; în schimb se ocupă asiduu de reportaje privind locurile natale ale unor mari scriitori - şi aici se observă preferinţele sale literare, ca şi modelele sale: Rebreanu, Caragiale, Creangă, Pann, Filimon, Ghica – fără a uita o singură clipă de atenţia specială pe care a acordat-o creaţiei populare! - dar şi marii ruşi. Gogol în primul rând - chiar cu un eseu despre Gogol debutează SB în presa literară, în 1954. Reporterul stăruie asupra satului Prislop, confruntând realitatea literară cu cea de pe teren, („realitatea în căutarea ficţiunii!”), concluzionând (lucru pe care deja îl estimase!) că, în timp, din concurenţa realitate-ficţiune are câştig de cauză ficţiunea – care este realitate stilizată artistic!. Dacă mai era de demonstrat autoritatea pe care geniul literar o poate conferi literaturii, la concurenţă cu datele de pe teren. „Literatura mare n-are chei!” – p. 262

Cu mare interes urmărim traseele prin ţară ale reporterului, încă o dată răzleţit de grupul redacţional, (unde avea şi prieteni, dar şi penibili asupritori, de genul Vicu Mândra, Nicolae Moraru, Paul Georgescu, personaj malefic, care „una fuma şi alta scria” (şi care, culme a perversiunii intelectuale! avea cinismul să atragă în cursă tineri de real talent ca să şi-i subordoneze, să îi manipuleze întru cădelniţarea regimului, detestat în intimitate – ca în final să îi maculeze şi să-i compromită pe tinerii valoroşi, după ce el însuşi, militant comunist în clandestinitate, trăise o mare dezamăgire... ). Şi avem o dată în plus ocazia să ne facem o idee cu privire la firea ascunsă a lui Bănulescu: va evita cu dinadins o descindere în satul natal, sau chiar în Călăraşii liceului, însă nu va pierde nicicum ocazia de a vizita în mai multe rânduri Galaţii, Tulcea, Delta, deci locuri înşirate de-a lungul marelui fluviu. Aceste manevre îi vor dezvălui noi aspecte ale lumii asupra căreia îşi fixase definitiv atenţia şi îl vor ajuta efectiv în edificarea operei sale, lucru vădit fără echivoc la apariţia Iernii bărbaţilor, volum de proze scurte considerat evenimentul literar al anului şi chiar mai mult de-atât. Cu Iarna bărbaţilor are loc intrarea triumfală în literatură a lui Ştefan Bănulescu. Un debut întârziat, survenit la 39 de ani, însă care prin succesul său net a compensat din plin această aparentă defazare. Imediat după aceea, autorul însuşi, cu fermitate şi fără echivoc, îşi va renega cele două volume de reportaje: Drum în câmpie, 1960 şi Colocvii, 1964, cel de al doilea scris în colaborare cu Ilie Purcaru.

Dacă despre etapa călărăşană vor referi doi dintre foştii colegi, unul chiar din aceeaşi clasă, iar celălalt mult mai mic, relatând cu admiraţie despre „domnul elev Bănulescu”, pentru perioada de reporter vor referi colegii de redacţie: Gabriel Dimisianu, Ilie Purcaru, S. Damian, alţi câţiva, toţi convocaţi de Bogdan Popescu spre a da seamă despre parcursul mai talentatului lor confrate. Niciunul nu a fost acceptat în intimitatea scriitorului, însă de la distanţa impusă de colegul ultra-retractil, se aduc necesare precizări despre munca sisifică a autorului, dăruit fără rest vocaţiei sale şi, prin consecinţă, absent de la luptele din cadrul breslei.  Apariţia Iernii bărbaţilor îl transformă de la o zi la alta în scriitorul cel mai talentat al vremii. La concurenţă directă cu Marin Preda. De menţionat şi faptul că cei doi „mari singuratici” nu s-au incomodat niciodată, ba au colaborat în cel mai eficient mod, tăcând şi făcând. În cazul lor: scriind capodopere. Şi ajutând alte talente, când s-a putut.

Analizând contextul ostil, care în niciun fel nu-i încuraja pe cei ce făceau „opinie separată”, mai trebuie să subliniem doar faptul că, în faţa noii situaţii create practic fără încurajarea lor: apariţia unui scriitor de notorietate, unanim elogiat, autorităţile comuniste au trebuit „să înghită găluşca” – şi nu oricum, ci erijându-se (cu surle şi trâmbiţe!) în ocrotitori ai marilor talente, adjudecându-şi aceste reuşite pe cont propriu şi disjuncte, ca şi cum succesul literar al acestora s-ar fi datorat în exclusivitate „minunatelor condiţii” create de comunism... (dar de unde?! S-a văzut în cazul lui Ştefan Bănulescu, destin exemplar şi din acest punct de vedere.  Bogdan Popescu ne pune în faţă datele suficiente pentru a ne convinge că, precum în cazul unui Marin Preda, capodoperele lui Şt. Bănulescu nu au apărut datorită regimului comunist, ci în pofida lui.) S-a întâmplat acest lucru care a ieşit de sub controlul comuniştilor: dacă imediat după instaurarea dictaturii proletariatului, sub presiunea ocupantului, au putut fi trecute la index marile opere ale literaturii române, dintr-un singur condei! – inclusiv Eminescu, Maiorescu, Arghezi, Blaga, Voiculescu, Pillat etc. etc. –, iar actanţii supravieţuitori au fost ostracizaţi, închişi, exterminaţi etc -, asupra marilor opere literare ivite în vremea comunismului, sub pana unor scriitori care reuşiseră să se strecoare, nu au mai avut decât o singură alternativă: să oprească tipărirea acelor lucrări, declarându-le duşmănoase (cunoaştem şi astfel de cazuri!), sau să şi le atribuie, ca mari succese ale noii orânduiri. Este clar că Şt. Bănulescu (care în viaţa personală a făcut toate sacrificiile, trăind în sărăcie lucie, mereu ferindu-se de posibile noi „demascări”), cu instinctul sigur al omului de la ţară, s-a orientat cum nu se poate mai bine, către „realismul magic” ( şi este de mirare că B.P. nu face chiar nicio referire la acest curent de mare răsunet în epocă!). Şi are loc această cu adevărat spectaculoasă răsturnare de situaţie: un tânăr de mare talent reuşeşte performanţa de a face „artă pentru artă”, în vremuri de furibundă îndoctrinare jdanovistă!, apoi (cu amânările de rigoare) izbuteşte să-şi publice capodopera – care este recunoscută ca atare, într-un singur glas, de o critică literară dornică de altceva. Omologarea capodoperei reuşeşte cu brio. Omologare de care, la rândul său, Ştefan Bănulescu a ştiut să profite la maxim, preumblându-se după cum i-a fost voia nu numai în URSS, pe care a vizitat-o de şapte ori (!!), dar mai cu seamă beneficiind de numeroase burse scriitoriceşti în Vest, chiar în Statele Unite. Iar în fapt, ceea ce li se interzicea cu străşnicie tuturor scriitorilor: trecerea graniţei, participarea la colocvii internaţionale, publicarea în străinătate etc, li se permitea câtorva scriitori de top, ca să se creeze impresia că la noi există libertatea de expresie, libera circulaţie a valorilor.

Brusc devenit omul zilei în viaţa literară, lui Ştefan Bănulescu i se acordă şefia revistei Luceafărul, căreia îi dă o nouă orientare, asigurându-i colaborarea celor mai prestigioase semnături ale momentului. (Printr-o întâmplare îmi vin în minte ricanările poetului I. Gh. la această „numire de sus”. Pasămite, colegul de la Şcoala de literatură se ajunsese, iar el rămânea simplu redactor!) După trei ani, la începutul lui 1972, ca să meargă la o bursă din străinătate, i se cere să-şi prezinte demisia de la revistă. Autorităţile voiau să evite un posibil scandal de amploare internaţională, în eventualitetea că scriitorul ar fi rămas în străinătate, cum se întâmplase în cazul Breban... După care scriitorul va trăi doar din scrisul său, vreme de 25 de ani! Şi vom avea: volumul de eseuri Scrisori provinciale, 1977; Cartea Milionarului, 1977, după ele o lungă etapă de acumulări şi, în fine, Scrisori din Provincia de Sud-Est, 1994. Cu nenumărate reeditări ale capodoperelor, mereu augmentate, adăugite, completate, de neobositul perfecţionist.

Şi aici semnalăm un aspect aproape fără precedent în istoria noastră literară postbelică. Încă de la apariţia Iernii bărbaţilor, cartea a ajuns într-un fel sau altul la scriitorii români din exil - de la Cioran, care nu se arăta interesat de fenomenul cultural românesc, exemplarul a trecut la Mircea Eliade (dar şi la alţii, precum Vintilă Horia), marele istoric al religiilor devenind de îndată un susţinător şi un promotor frenetic al operei călărăşanului, pe care îl recomanda şi îl lăuda în toate împrejurările, declarând în mod public: (Şt. B.) „scrie aşa cum aş vrea să scriu eu!”. Recomandări ce au adus burse în Franţa, Italia, Germania, Austria şi de asemenea în USA. Iar la cea de a doua căsătorie a lui Ştefan Bănulescu Eliade i-a fost naş de cununie. Cu atât mai impresionantă în acest caz atitudinea diasporei literare româneşti, despre care acum ştim că, interzisă în România, scoasă din biblioteci, neantizată cu un cuvânt de autorităţile comuniste, la rându-i s-a baricadat în provincialismul ei, în resentiment, şi nu a făcut un singur gest pentru promovarea literaturii din ţară, mă refer la cea care ar fi meritat cu adevărat să fie propulsată internaţional. Ceea ce nu s-a întâmplat în cazul celorlalte ţări aflate dincoace de Cortina de fier.  De ce oare aducem în discuţie aceste chestiuni dureroase? Nu cumva din presentimentul că foarte curând aceste lucruri vor fi acoperite definitiv de uitare? Că ele deja nu mai interesează? Că relevanţa lor se apropie de cota zero...

Deja celebru, scriitorul nu o duce defel pe roze, ci se poate afirma că traversează din nou o perioadă de 7 ani, extrem de dificilă. Intervine iminenţa pierderii vederii, aşa că, după mari frământări, reuşeşte să se adapteze situaţiei, consimţind să dicteze soţiei ori fiicei fragmente memorialistice, mereu preocupat obsesional de stil, de precizia exprimării, de şlefuirea migăloasă a textului. După Revoluţie, se operează în URSS şi îşi recapătă vederea la ambii ochi. Migăleşte la textele deja dictate în perioada de orbire, deja publicate în reviste: Elegii la sfârşit de secol, care vor apărea postum, în 1999. Dar refuză apariţiile publice, interviurile, chiar colaborările, „împătimit de perfecţiune”, însă nedorind să vadă pe nimeni, colegi-prieteni-admiratori, „retras în sine ca un arici”(S. Damian). Asemenea unor „legende ce înlocuiesc autoritar realitatea”, scrierile lui Ştefan Bănulescu , vorbind despre „O lume a artistului, zămislită şi născută în chinuri lungi, vie, puternică, purtând pecetea eternităţii” – p. 336, s-au înscris definitiv în patrimoniul de aur al literaturii române. Bogdan Popescu la rându-i, asumându-şi această temă generoasă prin excelenţă, face proba unei devoţiuni de cea mai înaltă extracţie intelectuală şi ne dă o excelentă monografie de autor, cum ar trebui să avem cu zecile, absolut necesare pentru mai dreapta evaluare a patrimoniului nostru literar, câtă vreme destul de numeroasele istorii ale literaturii, apărute în ultimul deceniu nu răspund defel aşteptării generale şi nu reuşesc să impună necesarul canon.

Preţul capodoperei? Poate nu avem, dincolo de destinul Poetului naţional, niciun alt caz mai elocvent cu privire la marile, neomeneştile privaţiuni cărora trebuie să li se supună autorul de geniu. Renunţările la orice alt fel de bucurii lumeşti, chinul de zi şi noapte, obstinata fixare pe ceea ce este de scris, de rescris, de cizelat la nesfârşit. Înzidirea în Operă. O probă ar fi, în cazul dat, comparaţia dintre textele autorului şi exprimările sale orale, care parcă aparţin unui cu totul altui emitent! Deşi e greu de crezut că transcrierile au scăpat cu totul controlului şi acribiei scriitorului.

Gândindu-te la viaţa chinuită a scriitorului şi la excelenţa operei sale, dar şi la destinul ulterior al receptării scrierilor sale, nu-ţi poţi reprima unele reflecţii amare. Se pare că, după cum nu vei reuşi să planifici în niciun fel ce vei scrie şi cum şi când - şi cu ce rezultate artistice, sociale etc, cu atât mai mult nu vei putea prevedea-preveni-provoca sau controla în vreun fel ce vor scrie alţii despre cărţile tale, cândva, cum o vor face şi cu ce impact la cititor... Remarcabil modul autoritar cum Ştefan Bănulescu s-a impus în condiţii cum nu se poate mai vitrege, exclusiv prin talent, izbutind în faţa cititorilor performanţa de a i se trece cu vederea iniţialele compromisuri – pe care singur le-a renegat, ce-i drept, de îndată ce a avut cărţile în mână. Dar şi faptul că firea sa nicidecum simpatică, de om retractil, taciturn, chiar ciudat, nu a putut înclina balanţa receptării în defavoarea operei. Ajuns să fie considerat, după prima carte de nuvele, printre cei mai buni, dacă nu cel mai bun prozator de după război, Şt. B. ilustrează cazul rarisim de scriitor care ar fi răzbit în orice vreme, în orice regim, în pofida oricăror restricţii ideologice-estetice. Cu performanţa de a fi rămas până la 70 de ani consecvent cu sine, credincios conceptului său despre capodoperă; şi totodată unul dintre cei mai săraci şi îndatoraţi scriitori ai vremii. Opusul imaginii standard despre scriitorul de succes.

Pe de altă parte însă, realmente un erou al „vremilor amarnice” pe care le-am parcurs. Căci Bogdan Popescu ne prezintă în cazul lui Ştefan Bănulescu, măcar de la episodul cu pierderea vederii, exemplul unui personaj emblematic al scrisului românesc, sortit parcă anume să ne dea un exemplu viu de devoţiune întru scris: el parcurge una după alta câteva încercări extrem de dure, practic pe viaţă şi pe moarte, precum eroul din basmul popular: pierderea vederii, constatarea că nu poate duce mai departe trilogia Milionarului fără a risca să se dilueze, să se repete, să se autopastişeze; apoi constatarea că nu poate suporta un intermediar (soţia, fiica) între sine însuşi şi pagina de scris – aceste răscruci şi aceste probe decisive – tot atâtea vămi unde eroul-scriptor trebuie să plătească pentru a supravieţui... Să mai spunem că la capătul acestor încercări draconice pe eroul din poveste nu-l aşteaptă  fata împăratului şi toate celelalte răsfăţuri, ci îl aşteaptă spectrul sterilităţii, iminenţa bolii psihice devastatoare? Reversul genialităţii... Autorul monografiei are tactul rar de a nu face caz de toate acestea, la modul didactic-retoric, explicativ, care îl poate face antipatic pe exegetul intempestiv; el păstrează mereu distanţa cercetătorului „izbăvit” şi dreapta cumpănă, punând în pagină, cu extremă acurateţe, datele problemei până la ultima, oferindu-ne privilegiul unor deducţii pe proprie răspundere.

Parcurgând monografia lui Bogdan Popescu despre „cazul” Bănulescu, îmi dau seama (mai bine decât dacă m-aş fi rezumat la lectura din nou a scrierilor sale) ce mult a însemnat pentru ialomiţean modestia funciară şi obstinata retragere în sine, concepute ca un sacrificiu absolut obligatoriu întru izvodirea capodoperei. Ar fi prea simplu să punem totul pe seama inapetenţei organice a autorului Milionarului pentru bucuriile simple; dar nici pe seama unei încăpăţânări primare, „cu ochelari de cal” nu e drept să punem performanţele lui Ştefan Bănulescu, ci a unei prea-înalte conştiinţe artistice, salutară, pe cât de rar întâlnită la slujitorii autohtoni ai condeiului, prin excelenţă firi hedoniste, lesne abandonându-se în vâltoarea celor lumeşti, în această viaţă „ca o pradă”...

·         

Am pus o placă memorială pentru Ștefan Bănulescu în Intrarea Argeaua, nr. 4, S. II. Imaginea se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009

Gh. Izbăşescu, n. 8 sept. 1935 - d. 9 oct. 2017

Poet muscelean, născut în satul Lăicăi, com. Cetăţeni, a făcut liceul la Târgovişte, facultatea de filologie începută la Bucureşti şi continuată după un timp la Iaşi, licenţa 1970. Profesor la Oneşti, a organizat serbările Călinescu şi un cenaclu local.

Opera: Viața în tablouri,  1984; Garsoniera 49, 1985;  Coborârea din tablouri, 1993;  Ansamblul de manevre, 1993; Ulise al orașului, Napoca, 1994, Melodrama realului, 1995; ed. a II-a, 1997; Mâna cu efect întârziat, 1997, Muza din tomberon, 1998;  Cântece de mântuire, 1998, Mona-Ra, 2000 ; Scările de marmură,  2004; Un altfel de amant al coroanei, 2005; O călărire în zori, 2005;  Jocurile minții, 2007; Experimente mentale (Poemele de la Athena), 2009; Pietonii lui Pan, 2010, Un pumnal sub cămașă, 2010.

 

Poezia zilei, Gh. Izbăşescu

 

***

Priviţi-l: cu lanterna în mână a venit

pe drumul public,

pe întuneric a trecut podul de fier

peste Trotuş.

Şi acum umbra Scribului uriaşă se vede

peste cetate.

În cinstea lui semănăm globule-n pământ,

În cinstea lui punem pe mesele de aur

topuri de hârtie aduse pe sâni de fecioare.

Şi frunzele de plumb ne năduşesc.

Şi frunzele de plumb ne cer iertare.

Şi frunzele de plumb ne aduc aminte

de trufia cuvântului.

Viclenia ceţii ornează muzeul.

Tăbliţe cerate, papirusuri, pergamente:

 lemnul hăpăit de Combinatul Letea.

 Hârtia a uitat cum arată o aureolă.

 

Documentele de familie

Ulise al oraşului tău, intri într-o cafenea

 unde sirenele înoată în valuri de alcool,

 sufocându-se.

 Aici te gândeşti la ziua de 8 septembrie

 bine întinsă pe felia de pâine.

 Dar scribul îţi face semn să vii

 la măsuţa lui: blăniţă decrepită de cârtiţă.

 Şi eşti curios să-i vezi documentele de familie

 păstrate pân-acum în secret.

 El însă cu creta însângerată pe scândura de cedru

 îţi desenează mult râvnitul ştreang violet.

 

***

 

Hai, puişorule, curaj, gângurea el.

 Altele la vârsta ei au şi copii, spune

 cum naiba vrei să mă desăvârşeşti?

 Muşcă-i sânul, amuşinează-i trupul cu buzele

 desfă-i picioarele-n pat şi deodată înşurubeaz-o!

 În sângele-i virgin să-i vezi viaţa

de dinainte de naştere.

 

 

Alţi scriitori:

Iosif Vulcan, m. 1907

M. Blecher, n. 1909

V. Bogrea, m. 1926

Tudor Popescu, n. 1930