vineri, 31 ianuarie 2025

 31 ianuarie: Nicolae Velea, n. 13 aprilie 1936 - d. 31 ianuarie 1987


Născut la Cepari-Tigveni, judeţul Argeş dintr-o familie de învăţători, a urmat liceul la Curtea de Argeş, apoi înscris de părinţi la Silvicultură în Braşov, a făcut diligenţe pentru transfer la Filologia bucureşteană, absolvind-o în 1958. Devine redactor la Gazeta literară, apoi la Studioul cinematografic, în fine la Luceafărul, până la sfârşitu-i dramatic (îngheţat în nămeţii din Parcul Herăstrău, noaptea, la întoarcerea spre casă).

Debutează în 1958 şi are o intensă activitate creativă, ce face o excelentă impresie, căci suntem spre sfârşitul perioadei proletcultiste (realismul socialist schematizant şi propagandistic) şi tânărul argeşean vine cu o viziune diferită, pe urmele lui Preda din Întâlnirea din pământuri şi din Moromeţii, I. Oameni mărunţi, dintre tinerii plecaţi de la ţară care au încă mentalitatea satului tradiţional şi reacţionează foarte personal pentru a găsi o soluţie de adaptare şi racord la noua realitate socialistă, uniformizatoare. Proză scurtă, sau povestiri, niciodată un roman propriu-zis, stil de mare rafinament, pitoresc, ironie, comedie a limbajului, ton hâtru, plin de tâlc, prestaţia din prima fază a lui Velea a marcat o înnoire în literatura timpului. Era o nouă abordare, adaptarea stârnea în personajul scriitorului reacţii bizare, un limbaj viu colorat, specific, ingenios pus în pagină, acroşant la lectură, însă nu era decât o pliere mai nostimă la noile comandamente, nicidecum o opoziţie la sistemul care se impunea la toate nivelele vieţii sociale, cu mijloacele totalitarismului. Unanim apreciat, se aştepta de la Velea să devină un scriitor consistent, de largă suprafaţă; nu s-a întâmplat. Autorul a debutat editorial cu volumul Poarta, 1960, în colecţia Luceafărul; a urmat 8 povestiri, 1964; Paznic la armonii, 1965; Zbor jos, 1968; Cutia cu greieri, 1970; În război un pogon cu flori, 1972; Vorbă-n colţuri şi rotundă, 1973, iar în 1981 Întâlnire târzie, antologie din prozele publicate mai înainte. Premiat, prezent în antologii de gen, tradus în câteva literaturi vecine şi prietene.


Chintesenţă a propriilor personaje "sucite", NV era bonom, colocvial, cu vorbă plină de spirit; dar s-a pierdut în boemă, risipindu-şi marele talent.


Citeşte mai mult:

 http://www.crispedia.ro/Nicolae_Velea

 http://www.autorii.com/scriitori/nicolae-velea/



Am pus o placă memorială pentru N. Velea, în str. W.A. Mozart, nr. 2., scara 2, S.II, cartier Floreasca. Imaginea casei cu placă memorială apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.




Poezia zilei, Mircea Micu, n. 31 ianuarie 1931



De iarnă


Un colind de iarnă , depărtat și vechi

Imi răsună astăzi iarăși in urechi.

Un colind de taină astăzi am să cânt, 

A căzut zăpada, nu mai am cuvânt.

Mișună sub strașini mâțele la uși

Scuturându-și moale labele de pluș.

Și încearcă vântul muzici prin grădini

Legănând toți macii de cristale plini.

Am să-ți cânt colindul din pruncii rămas

Și nu mai am vorbe și nu mai am glas

Și aud cum brazii râd sunând din crengi

Când le cad pe creștet stelele întregi.

Scade iute luna, stelele se duc

Stau cântând în noapte singur ca un cuc.

Un colind de iarnă depărtat și drag

Mamă de zăpadă am să-ți cânt în prag.

Un colind de taină, tremurat și sfânt

Mamă de zăpadă mamă de pământ... 


Alţi scriitori:

Dominic Stanca, n. 1926

Constantin Mateescu, n. 1929

Marta Cosmin, n. 1930

Valeriu Bucuroiu, m. 1980

joi, 30 ianuarie 2025

 30 ianuarie: I. L. Caragiale, n. 30 ianuarie 1852 - d. 9 iunie 1912.

 

  http://www.blogger.com/blogger.g?blogID=2678444635787075432#editor/target=post;postID=5916614679647805821

 

Consemnare: La Sala Euterpe, Centenarul I.L. Caragiale.

 

 

 

Duminică dimineaţa, în cadrul emisiunii televizate Ilinca Dumitrescu şi invitaţii săi a fost deschis anul aniversar I.L. Caragiale.

Se împlinesc în acest an un secol de la moartea genialului dramaturg şi 160 de ani de la naşterea sa. Marele dramaturg a trăit doar 60 de ani, ultimii 8 în exil la Berlin. Se speră că manifestările omagiale centenare vor fi pe măsura celui mai mare dramaturg din literatura noastră. Invitaţii dnei Ilinca Dumitrescu au fost prof. univ. dr. Grigore Constantinescu, muzicolog şi istoricul şi criticul literar, prof. univ. Valeriu Râpeanu. Tema anunţată: Caragiale şi muzica, nu putea decât să ne intereseze la maximum, căci nu ştiam decât lucruri nesemnificative despre legăturile dramaturgului cu muzica. Au fost, aceste legături nu doar statornice de-a lungul unei vieţi, ci marcate de mari emoţii şi de indicibile bucurii. Îmi dau seama că nici despre clasicii literaturii noastre nu cunoaştem decât unele aspecte, dar în lipsa ansamblului este imposibil să-ţi faci o idee corectă despre personalitatea unui mare scriitor. Cei trei protagonişti ai discuţiei, documentaţi la sânge, vin cu numeroase citate semnificative din scrierile celor care l-au cunoscut îndeaproape pe Caragiale. Un sensibil portret este făcut de Cella Delavrancea, care a crescut sub semnul marii prietenii dintre Barbu Delavrancea şi Caragiale. Tânăra pianistă a locuit o vreme la familia Caragiale, în Germania şi dramaturgul a ascultat-o în nenumărate ocazii. 

Alt portret privindu-l pe scriitorul-meloman este semnat Nicolae Iorga. O evocare scrisă în 1912, la dispariţia marelui dramaturg. Cei doi mari oameni au fost în relaţii privilegiate, de preţuire, întrerupte de mici disensiuni de moment. Pe când Iorga nu avea decât 19 ani a primit o carte cu dedicaţie de la Caragiale, încrezător în talentul de excepţie al tânărului literat şi istoric. Or, această evocare a lui Caragiale de către Iorga (din volumul într-o nouă ediţie Oameni cari au fost) îngrijit de Valeriu Râpeanu, este fără îndoială una dintre cele mai frumoase pagini de literatură scrise în limba română. Câtă pătrundere în adâncurile firii unui om despre care noi credeam a fi fost o fire pozitivă, un scriitor de comedii talentat, cu vervă, ironie, spirit de observaţie şi replică nimicitoare. Dar până una alta, în mentalul românului Caragiale ar fi fost o fire complementară lui Eminescu. Era în schimb omul Caragiale un romantic, era un sentimental, o fire ultrasensibilă, trecând de la entuziasm la suferinţă atroce, un om care izbucnea în lacrimi la ascultarea unui pasaj din Mozart, din Beethoven... 

Alte referinţe cu privire la Caragiale împătimit de muzică aflăm din scrierile unui Paul Zarifopol. În perioada berlineză a lui Caragiale, deci după 1904, cei doi se întâlneau în mod special ca să meargă împreună la concertele de la Berlin, dar şi la Leipzig, pe atunci un foarte important centru muzical al întregii Europe. Corespondenţa dintre cei doi este înţesată cu amănunte legate de concertele pe care le audiaseră sau la care urmau să asiste. Nu ştiam decât foarte vag că I. L. Caragiale a ţinut cronică muzicală în numeroase reviste, că era preocupat de starea Operei române, pentru a cărei înfiinţare se zbătea pe acea vreme George Stephănescu. Dramaturgul avea în casă un pian şi se exersa în momentele de destindere. Mereu subliniind cu regret, ca pe un complex al său, că nu a făcut destulă şcoală, I.L. Caragiale deţinea cunoştinţe cu privire la instrumentele muzicale, era în situaţia să poată face deosebirea dintre sunetul unei viori a lui Paganini, de exemplu, şi vioara la care solistul X interpretase o sonată, la Berlin. Scria un astfel de text: O vioară pe care Paganini ar fi aruncat-o în sobă, şi la care totuşi X a reuşit să cânte mai mult decât onorabil. E genul de minune asemănător unui frizer care nu te rade cu briciul ci cu o custură, fără ca totuşi să te taie... (citat din memorie, ca să ne facem o idee despre nivelul abordărilor lui Caragiale în ceea ce priveşte arta interpretativă a marilor muzicieni ai acelor vremuri). Cu sublinierea faptului că dramaturgul îi ascultase aproape pe toţi înterpreţii şi soliştii vremii sale - şi nu doar atât, ci cunoştea muzica tuturor marilor compozitori ai sfârşitului de veac XIX şi ai începutului de veac XX.

Este discutată nu doar contribuţia lui Caragiale la viaţa muzicală a timpului, ci şi modul cum opera sa a insipirat pe compozitori: Paul Constantinescu a scris  Noaptea furtunoasă, o capodoperă. Care din păcate n-a mai fost pusă în scenă de decenii. Sabin Drăgoi a scris o operă Năpasta, nici aceasta jucată de multă vreme. Când aceste compoziţii ar trebui să se afle în repertoriul permanent al Operelor din ţară. Iar Teatrul Naţional din Bucureşti, după multele renovări, ar trebui să-şi înscrie pe fronton adevăratul nume: Teatrul Naţional I. L. Caragiale

Cunoscut ca autor al unor piese de excepţie: Noaptea furtunoasă, Scrisoarea pierdută, D-ale carnavalului, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, a unor sclipitoare Momente şi schiţe, se cunosc mai puţin şi se discută doar în treacăt despre nuvelele lui Caragiale. Kir Ianulea, Păcat, La Hanul lui Mânjoală, O făclie de Paşti. Sau despre drama Năpasta. Or, există două etaje ale operei lui Caragiale: scrierile care au în obiectiv lumea oraşului şi a mahalalei – acestea fac obiectul comediilor și schiţelor sale - şi un alt etaj, al scrierilor cu subiecte din lumea satului, toate acestea sunt de natură dramatică-tragică. Dramaturgul considera că la sat viaţa se desfăşoară sub alte coordonate morale, acolo sunt de găsit trăirile fundamentale ale omului din totdeauna, neinfluenţat de istoria momentului. "Pentru faptă răsplată şi năpastă pentru năpastă!", replica Anei din drama Năpasta sintetizează viziunea lui Caragiale cu privire la lumea satului românesc. Administraţia statului nu are a se amesteca în treburile obştei, care se conduce după legi imuabile şi îşi face singură dreptate, restabilind cursul firesc al vieţii. În acelaşi sens se desfăşoară lucrurile şi în nuvela Păcat, inspirată dintr-un caz real.

Ascultăm aria lui Spiridon, aria Ziţei, ambele din  Noaptea furtunoasă  şi aria lui Ion din  Năpasta  de Sabin Drăgoi.

Un foarte substanţial debut al anului centanar Caragiale. Pe care ni-l dorim plin de realizări la cel mai înalt nivel, cum o şi merită genialul dramaturg.

 

Alţi scriitori:

Gr. Pleşoianu, n. 1808, m. 1857

Dinu Săraru, n. 1932

Claudia Voiculescu, n. 1950

Ion Luca, m. 1972

Radu Petrescu, m. 1982

Gh. Crăciun, m. 2007 



Ion Lazu - Cruci la biserica de lângă Palatul Mogoșoaia















miercuri, 29 ianuarie 2025

29 ianuarie: Gheorghe Brăescu, n. 29 ian. 1871 - d. 15 martie 1949

 

bmEBWRxH3XzRFuNroACBMGO5O8DQV2HhP_hsEwGol228zwlEriZPwdSrY_X2yQz2yEeWdHY=s85    Toasturi cazoneUnde sta noroculVine D-na si D-l General Unde dai si unde crapa Din vechea armata

 

S-a născut la Iaşi, ca fiu al unui arendaş. Şcolarizare problematică, adolescenţă aventuroasă, ajungând să facă doi ani în legiunea franceză africană. Revine şi urmează o şcoală de ofiţeri, dar alege să fie profesor la o şcoală de subofiţeri şi inspector cultural al armatei. În Primul război mondial, ca maior în timpul campaniei din Transilvania este rănit, îşi pierde braţul drept, dar drama personală nu se încheie aici, căci ajunge prizonier la nemţi, într-un lagăr din vestul Germaniei. În 1918, cu grad de general, este trecut în rezervă, la 47 de ani. Începe să frecventeze cenaclul Sburătorul, foarte bine primit de Lovinescu. Se lansează pe piaţa literară, colaborând la numeroase reviste ale vremii.

Dar de unde îi venise lui Brăescu ideea lansării în literatură? O împrejurare în sine plină de tâlc: În lagărul german, ca să-şi amuze camarazii de suferinţă, începe să spună istorioare cazone, descoperindu-şi înzestrarea nativă. Schiţe umoristice, 1922;  Schiţe vesele, 1924;  Un scos din pepeni, 1926;  Alte schiţe vesele, 1928;  La clubul decavaţilor, 1929. Publică şi câteva romane, inspirate din cele trei medii pe care le cunoştea îndeaproape: cel cazon, cel sătesc şi cel al mahalalei bucureştene: Moş Belea, 1927; Conaşii, 1935; Margot, 1942, însă rezultatele îi dezamăgesc pe cititorii vremii, încântaţi de schiţele sale scrise impecabil stilistic, concetrat, cu vervă, cu umor irezistibil. Scrie şi teatru, însă numai Ministrul este pusă în scenă. Memorialistica sa din Amintiri se citeşte cu oarecare interes pentru atmosfera dezinhibată a anilor de copilărie ai autorului.

*

I-am pus o placă memorială în str. Mecet nr. 24, colț cu Popa Nan, sectorul III. Imaginea casei cu placă memorială apare şi în albumul  Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010.

 

 

 

Poezia zilei, Mihai Moșandrei, n. 1896

 

6txiBJ9E6AmrEu9I8HUOuhrM9jNOwbqbyKkusmEvIvt3d6NdzfXbAo8giKlBcuCYwXk6uQ=s85   File regasiteAlt cer Insemnarile unui vinator Evocari literare

 

Ora virgiliană

 

De poţi, mai cântă, liniştit şi clar,

Tihna veche şi potolită a casei,

Petunia ca sângele de iepure amar

Danţând sub cerul vânăt al terasei,

 

Postavele pădurii, şi noaptea din tălăngi,

Şi panoplia veche, şi geanta-nsângerată,

Cu pene de ieruncă, sub scuturări de crăngi,

Pendula ce susură şi pâinea miresmată.

 

În aerul de vârfuri, prin auritul rai,

Când inima scânteie, cu bradul către cer,

Ascultă-ţi viaţa dusă, când vântul cimpoier

Sfâşie lin făgetul şi-al frunzelor alai.

 

 

Alţi scriitori:

Paul Constant, n. 1895

Mircea Popa, n. 1939

Matei Vișniec, n. 1956 


Ion Lazu - Au fost astfel de toamne...













  

marți, 28 ianuarie 2025

 28 ianuarie: Martha Bibescu, n. 28 ianuarie 1889 - d. 28 noiembrie 1973.

 

 

 

Scriitoarea franceză de origine română era fiica lui Ion Lahovary şi a Smarandei Mavrocordat. Prin căsătoria ei în 1905 cu George Valentin Bibescu, continuator al familiei domnitoare din Ţara Românească, devine principesă, înrudită prin soţ cu altă scriitoare româno-franceză, contesa Ana de Noailles, dar şi cu Elena Văcărescu, iar prin rudele din Franţa înrudită până şi cu familia lui Napoleon. Şi-a făcut educaţia în Belgia. În 1908, în urma unei călătorii prin diverse ţări, inclusiv Persia, împreună cu soţul diplomat, îi apare prima carte de însemnări de călătorie Les huit Paradis, în curând premiată de Academia franceză. Cu numele său sau sub preudonimul Lucile Decaux a scris numeroase romane, unele cu conţinut evocator-istoric, altele de ficţiune, dar şi poezii: Isvoru- Ţara sălciilor, 1923; Papagalul verde, 1923;  Destinul lordului Thomas; 1927; La bal cu Marcel Proust, 1928; Confesiuni şi portrete, 1970; Corespondenţa cu Paul Claudel, 1972, Portrete regale, Raiul naiadei... A scris eseuri, a ţinut conferinţe. Dintre care destule editate şi la noi, (un Jurnal politic), mai ales după Decembrie 1989. A avut un număr record de prestaţii la o emisiune culturală la Radio France. O prezenţă magnetică: frumoasă, inteligentă, instruită, talentată, generoasă, încântând pe toată lumea, căutată şi admirată de mulţi intelectuali de frunte ai Franţei, ai Angliei, ai Europei.

 

***

Se întîmplă că această rubrică a mea, pe care am iniţiat-o din spirit ludic, nepretenţios, şi ca semn al ataşamentului meu declarat pentru ideea de scriitor român, nu a avut de la început şi cu atât mai puţin în desfăşurarea sa, vreo legătură cu ideea de istorie literară, ignorând prin urmare ierarhiile pe bază de criterii valorice, fiind doar o înşiruire simpatetică/ și cronologică de nume care au ajuns într-un fel sau altul până la mine. Căci altfel, văd a se practica în tratate şi istorii literare o discriminare fără excepţie a românilor care nu au scris sau nu scriu în româneşte. O face, spre mirarea mea şi Marian Popa, în foarte temeinica şi echilibrata sa Istorie. (Şi totuşi, din câte înţeleg eu ca ne-filolog, istoria unei literaturi musai să includă şi traducerile, ca fenomen de interacţiune cu literaturile lumii, cu cele vecine sau înrudite în ultimă instanţă... (Iar mai simplu spus, câţi dintre colegii mei de generaţie nu-şi vor fi încropit pospaiul de cultură literară citind traducerile de la Cartea Rusă, apoi şi din alte literaturi, în secetoşii ani 50, când marii noştri scriitori interbelici erau la index?!). Măcar G. Călinescu, în paragraful ce li-l rezervă străinilor, spune fără echivoc, de exemplu despre Panait Istrate: nu a fost şi nu va fi scriitor român. Traducerile pe care el însuşi le-a făcut din propria operă sunt considerate fără valoare, lipsindu-le, chipurile, chiar ceea ce le-a asigurat succesul francez: exprimările de metec. Şi adaugă, cu un fel de satisfacţie: iar istoriile literare franceze nu îl menţionează nici măcar la indice. Căci, o scrisese în acelaşi paragraf, dacă un muzician precum Enescu poate cânta pe toate meridianele, scriitorul (cât este) e al limbii pe care o alege. În articolul cu pricina nu-i face loc decât Annei de Noailles şi lui Ch. A. Cantacuzino (acestuia i-am pus o placă memorială!).

Ce bine că nu sunt şi nu mă tentează să fiu critic şi istoric literar! Am citit cu delicii poezioarele Marthei Bibescu: Ţara sălciilor, Flautul de soc. Dar cu şi mai mult profit La bal cu Marcel Proust, care mi s-a părut un preţios pandant la opera marelui francez. Apoi, nu pot uita că Marhta Bibescu a fost soră de caritate pe frontul primului război mondial, un fel de mamă a răniţilor, dar şi o persoană cu minte ascuţită, care a ştiut să le transmită combatanţilor noştri manevre ale inamicului neamţ. Că apoi a avut un rol cum nu se poate mai important în tratativele de la Paris, în urma cărora s-a ivit ca din cenuşă,- întrecând cele mai nesăbuite aşteptări!- România Mare! A rămas până în ultima clipă a viaţii sale, deşi despărţită de ţară, o militantă inimoasă şi cu deosebire influentă întru binele naţiunii. (Acelaşi impact teribil l-a avut asupră-mi opera lui Panait Istrati, indiferent de acuzatele carenţe ale traducerilor; inclusiv confesiunile teribile din Cum am devenit scriitor).

E chiar minunat că atâtea lucruri care nu încap într-o riguroasă istorie literară îşi găsesc un loc privilegiat în inima cititorului - inocent, cum altfel? - (de oriunde ar proveni ele!), răsfăţându-se el, de pildă, într-o plină de ciripituri dimineaţă de vară, întins în iarba grasă a Parcului Palatului Mogoşoaia - ultima proprietară: Martha Bibescu! - la umbra cărţile în floare...

 Pe când cele două principese ale poesiei, Ana de Noailles şi Martha Bibescu s-au însingurat într-o criptă din cimitirul parisian Montparnasse...

 

 

Alţi scriitori:

Ion Herdan, n. 1920

Vera Hudici, m. 1999 











https://www.bing.com/images/search?q=ion+lazu+la+palatul+mogo%c8%99oaia&qpvt=ion+lazu+la+palatul+mogo%c8%99oaia&form=IGRE&first=1





luni, 27 ianuarie 2025

 

    27 ianuarie: Ion Buzdugan,  n. 9 martie 1887 - d. 27 ianuarie 1967

             

 

 

Una dintre marile personalităţi ale culturii şi istoriei noastre, Ion Buzdugan s-a născut într-o comună din apropierea oraşului Bălţi, dintr-o familie de răzeşi. Şi-a făcut studiile la Gorki, Moscova şi Cameniţa; în timpul primei conflagraţii, ca ofiţer în armata ţaristă, a deconspirat un complot al armatei ruse împotriva regelui Ferdinand. Mare patriot, fulminant publicist, a făcut parte din Sfatul Ţării, ca Secretar al acestui prim parlament basarabean, (dimpreună cu alţi faimoşi patrioţi luptători pentru Unire: Pelivan, Inculeţ, Halippa, Baltaga, Elena Alistar), redactând şi semnând proclamaţia de Unire cu ţara. În momentul citirii proclamaţiei, pentru jurământ îşi ţinea mâna pe Biblia lui Şerban Cantacuzino, semn al latinităţii limbii vorbite în Regat dar şi în Basarabia.

După Unire, şi-a completat studiile la Iaşi şi Cernăuţi, luându-şi doctoratul în Drept şi economie politică. A fost timp de 14 ani în Parlamentul României şi în funcţii ministeriale, reprezentând judeţul Bălţi, la a cărui propăşire a contribuit substanţial. Din 1940 s-a stabilit în Bucureşti. Marginalizat ca militant principal al Unirii Basarabiei cu România, a făcut traduceri din poeţii ruşi clasici: Puşkin, Esenin, Bunin, Gorki, dar şi din avangardiști: Briusov, Blok, Balmont.

Poet de mari resurse, unul dintre cei mai importanţi din Basarabia, s-a afirmat şi ca publicist şi folclorist, admirat de Iorga, care l-a numit "un excelent român".

Volume publicate: Miresme din stepă, 1922; Ţara mea, 1928; Păstor de timpuri, 1937; Metanii de luceferi, 1942; Cântece din Basarabia, 2 volume.

 

Citiţi mai mult:  http://www.google.ro/search?q=ion+buzdugan&ie=utf-8&oe=utf-8&aq=t&rls=org.mozilla:ro:official&client=firefox-a

 

***

După multe căutări infructuoase, am găsit într-o carte de telefon de la Biblioteca Academiei adresa unde a locuit Ion Buzdugan, în ideea de a-i pune o placă memorială marelui patriot şi scriitor, practic iniţiatorul Unirii Basarabiei cu Ţara. Însă lucrurile au rămas la nivelul bunelor intenţii, căci USR şi-a luat mâna de pe Proiect. Ce-i drept, după ce reuşisem să pun plăci memoriale pentru mai mult de 220 scriitori...

 

***

Victoria Dragu Dimitriu, n. 27 ian. 1944

 






             

  
Victoria Dragu Dimitriu (soția scriitorului și realizatorului TV Ștefan Dimitriu, marele meu prieten întru suferință literară), a fost realizator la Redacția Culturală a Radiodifuziunii române timp de 40 de ani. Semnatara emisiunilor Atlas Cultural, Eminesciana, Bucureștii – istorii scrise si nescrise, Arhipelagul București – a publicat volume de poezie ca Iliada, din nou, Amnios, romane precum Mater priensis, Profil pierdut, Odihnește-te unde noaptea te-a prins , Reproducere color, si volumele de convorbiri Povesti ale doamnelor din Bucuresti (nu mai puțin de zece volume !) , Povesti ale domnilor din Bucuresti. Volumul “Amintiri din strada Suvenir/Poveștile doamnei Ioana Crupenschi”, publicat la editura Vremea, consemnează o incursiune plină de farmec în istoria orașului și a unor personaje fabuloase din alte timpuri. 

Pe scurt: Ne cunoaștem cu poeta Victoria Dragu încă din anii 60, la neuitatele ședințe ale Cenaclului Labiș, condus de Eugen Barbu și echipa. Vremea debuturilor noastre, nu-i așa? De atunci ne-am tot văzut, dar nu așa des, eu fiind „ascuns” prin munții, dealurile, viroagele și cătunelor de prin toată țara, Victoria D.D. ascunsă și dânsa în redacția Radioteleviziunii, de unde, ce-i drept, transmitea cu acoperire în toată țara minunatele-i emisiuni culturale. Care mă făceau să-mi închipui că nu sunt de tot izolat de problemele culturale care-mi erau la inimă, dar nici de Poezie ca atare, dovadă că aceasta se înfiripă oriunde te-ai afla și când nici nu te-aștepți, numai inspirație să fie, numai aleanul să nu lipsească (și cum oare, la un basarabean tânjitor?!...)

Și astfel stând lucrurile, atunci - la jumătatea deceniului 7, și după decenii ce nu mai stau să le număr, cu distinsa Doamnă  VDD, pe care nu ezit să o prenumăr printre marile doamne ale Bucureștiului, ne mai vedem, mai vorbim, („te mai văd, te mai aud...”, vorba Poetului) mai adăstăm; dar mai înainte de toate, ne citim, mereu cu interes, cu bucurie (ca între doi bravi marginali de centru, cum spuneam...). Și atunci, vine cum nu se poate mai firesc îndemnul: Mai departe ! (Încă o carte, încă o carte!)

Devotat, Lazu

 Citește mai mult:

https://edituravremea.ro/colectii/manufacturer/victoria-dragu-dimitriu

https://carturesti.ro/autor/victoria_dragu-dimitriu

https://www.librariaonline.ro/autori/dimitriu_victoria_dragu

 

 

Alţi scriitori:

George Mărgărit, n. 1923

George Cuşnarencu, n. 1957

Ioan Masoff, m. 1985

Ionel Pop, n. 25 nov. 1889 - m. 1985

Mircea Constantinescu, m. 2014