16 septembrie Ioan Alexandru, n. 24 dec. 1941 - d. 16 sept. 2000

 

Născut într-o familie de ţărani români din zona transilvană căzută sub ocupaţia maghiară, numele i-a fost maghiarizat: Şandor. Clasele primare în satul natal Topa Mică, liceul Gh. Bariţ la Cluj, după care se înscrie la Filologie, în acelaşi oraş, dar în anul următor se transferă la Bucureşti, tot la Filologie, pe care o absolvă în 1968. Primeşte o mult râvnită bursă Humboldt, la recomandarea filosofului Heidegger şi timp de patru ani, în câteva oraşe din fosta RFG se perfecţionează în filologie clasică, filosofie, teologie, greacă, ebraică.  Beneficiază de călătorii de studiu în Italia, Spania, Grecia, Israel. Revine la Bucureşti ca asistent la catedra de eminescologie, transferat apoi la Literatură comparată. Un doctorat nonconformist, pe cât de substanţial: Patria lui Pindar şi Eminescu, 1973. Traduce din Pindar, din Rilke şi dă o nouă versiune la Cântarea Cântărilor.

La Revoluţie face traseul Romană-Universitate purtând printre revoluţionari, cu tot curajul, crucea şi icoana chemând la nonviolenţă. Va fi onorat mai apoi de Congresul american cu steagul ce fluturase la Casa Albă în zilele lui Decembrie '89. Se avântă în viaţa politică, din partea PNŢCD, ca reprezentant în Camera Deputaţilor, apoi în Senat. În 1995, la doar 56 de ani, în timpul unei adunări de canonizare la Arad, survine un atac cerebral, căruia îi supravieţuieşte 6 ani doar cu trupul, la o clinică din Bonn. Înmormântat în Nordul Ardealului, la Mănăstirea Nicula, loc de intens pelerinaj creştin.

A avut un debut poetic în mare forţă, la Cenaclul Nicolae Labiş, condus de Eugen Barbu, şi un debut editorial îndelung aplaudat, cu placheta Cum să vă spun, 1964; după care au urmat, în succesiune anuală, volumele de poezii: Viaţa deocamdată, Infernul discutabil, Vina, Vămile pustiei, Poeme  - şi suntem abia în 1970! - un ritm editorial copleşitor şi de neoprit. Dar evoluţia sa poetică înregistrase deja o  primă schimbare de viziune, de la cea a universului rural, arhaizant, în vecinătatea miticului (în care lirica sa convinge prin sinceritatea şi intensitatea trăirilor, prin limbajul frust, prin rostirea pătimaşă a cuvântului aspru, vitalist, de o francheţe bine jucată artistic), spre o lirică a îndoielii şi a vămilor impuse omului profan însetat de suprafiresc, de religios. Urmează o a treia etapă în viaţa spirituală - şi totodată în lirica lui I. A., cea în care poetul s-a instalat definitiv şi cu deplină convingere în poezia creştin ortodoxă, asta însemnând: retragerea din contingent, izolarea în contemplarea Logosului întrupat, retorica pudorii şi a extremei umilinţe, iar în subsidiar, abordarea imnică a lumii - seria  îndelung proliferată a Imnelor, începând desigur cu Imnele Bucuriei, 1973, urmate de Imne, 1975, de  Imnele Transilvaniei, 1976, Imnele Moldovei, 1980, ale Ţării Româneşti, 1981, ale Iubirii, 1983, ale Putnei 1985, ale Maramureşului, 1988...

Citit de mine cu multă admiraţie în primele sale două etape ale liricii sale, ca de altfel de toată generaţia noastră debutată în anii 65-70, începând cu Imnele, cărţi apărute în format ceaslov, masive, groase, toate în acelaşi ton ce nu mai admitea diversitatea, ale unui eu liric în neîncetat extaz religios, eu cel puţin m-am tras de-o parte, lăsându-l pe Ioan Alexandru să se multiplice, bătând monedă pe iubirea de ţară, probabil cu sentimentul că le joacă o festă comuniştilor, spunându-şi de fapt crezul religios şi iubirea de ţară; în vreme ce aceştia vor fi considerat că se folosesc abil de talentul cîntăreţului naţional.

 

 

 

Imaginea se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009

citește mai mult:

https://dilemaveche.ro/sectiune/la-zi-in-cultura/carte/case-literare-din-bucuresti-608192.html

*

Am vorbit cu poetul o singură dată, când l-am însoţit de la Sala oglinzilor, după ce citise în cenaclul Labiş (cu succes eclatant) şi până în piaţa Romană. Altă dată, pe scările dintre etaje la Contemporanul, ori la România literară, i-am dat cu autograf romanul meu Rămăşagul, crezînd că îl va interesa abordarea mea din epoca medievală.  Se învârtea într-o lume a înalţilor prelaţi şi cărturari - şi chiar lăsa impresia purtătorului de togă. Cândva l-am zărit într-o vorbire de taină cu eminescologul Petru Creţia. Mereu protocolar, cu ceva de prelat greco-catolic, ceea ce şi era în sufletul său. Nu-mi pot face idee de ce a stârnit la un moment dat furia oarbă a unui Ion Caraion, care l-a atacat la modul pamfletar interbelic - poate ca să ne facem o idee despre ce ar fi fost viaţa literară fără cenzura draconică a  Regimului. Despre prestaţia sa în Parlament, nu mai adaug nimic peste ceea ce cu toţi am văzut la televizor. Vestea teribilului AVC a mirat pe cei ce nu bănuiau zelul de propovăduitor fără limite al poetului I.A. Însă mărturisirea sa, cândva, că vorbind unei săli pline de japonezi, se înflăcărase şi transpirase într-atât că a trebuit să-şi stoarcă haina udă, ar fi trebuit să dea de gândit. După dispariţia poetului, familia s-a expatriat - la Budapesta, sau poate în Germania. Ulvine, soţia poetului, fiind nemţoaică.

I-am pus o placă memorială în str. Belgrad nr. 5-A, undeva între Strada Paris şi strada Washington, unde un antreprenor a demolat câteva mici imobile, inclusiv căsuţa în care locuise poetul cu familia, pentru a ridica un mare hotel.

 

 Ion Lazu:... Amintiri de la Cenaclul Labiş.

(...) Dar să revin la cenaclu, de data asta fiind vorba de protagoniştii de la poezie. Aici era mare înghesuială de poetese, însă nu lipseau nici poeţii de mare talent. Sărbătoreşte a trecut prin cenaclu (şi a revenit apoi) un flăcăiandru din Ardeal, altfel neîndemînatec în mişcări, cu chipul copilăreşte uimit de ceea ce i se întîmplă – mă refer la Ioan Alexandru, care ne-a fermecat fără excepţie cu poezia sa, citită cu o voce şoptită, parcă răguşită de emoţie, cu marcat accent transilvan, ce sfîrşea prin a ţi se insinua în suflet. “De ce mă simt eu oare în fiecare zi / Cuprins de-o bucurie aproape nefirească?”, îmi repetam în gînd, spre casă, neînstare să mă sustrag acelei dulci magii, căreia nu mai trebuia să-i cauţi alte explicaţii.

Se cultiva pe atunci la cenaclul Labiş o poezie energică, a gesticulaţiilor îndrăzneţe, impetuoase, chiar haiducească i-aş zice, de nu mi-ar fi teamă că voi fi greşit înţeles. O poezie ce voia să sugereze (şi să celebreze totodată) o bine venită libertate în mişcări şi în felul de a simţi, o dezgrădire, după o prea lungă şi tristă perioadă de proletcultism. Dar se practicau şi metaforele frumoase, acroşante: astfel, păsările atîrnau de propriul tril, obiectele cădeau graţios spre cer, ne sprijineam nu doar în braţe ci şi în gene – şi alte imagini suave, de-o mare puritate şi delicateţe, cărora limba română le făcea din nou loc în cetate.

De fapt nu numai Ioan Alexandru făcuse drumul pînă la Bucureşti ca să citească în cenaclul Labiş, ci veneau tineri din toate colţurile ţării, atraşi de perspectiva unei afirmări rapide şi sigure: Matei Gavril, sosit şi el de la Cluj (neverosimil de tînăr, aproape un copil (Un copil loveşte cerul se va numi volumul lui de debut) şi plasat de îndată în preajma lui Gh. Pituţ, care i-o luase înainte; Vasile Speranţă, student la Conservator, secţia canto, tot din Ţara Moţilor, un brunet vînjos, cu frumoase bucle negre; Nicolae Prelipceanu, deşirat în mare grabă şi cu un cap cocoţat pe gîtu-i nesfîrşit, Ion Iuga sosit din Maramureş via Oradea (“Sunt cel mai frumos bărbat din nord”).

(din Himera literaturii, p.110-111)

 

 

Aurel Dumitraşcu, n. 21 nov. 1955 - d. 16 sept. 1990 

  

           

 

Considerat unul dintre cei mai importanţi poeţi optzecişti-postmodernişti, A. D. s-a născut la Sabasa-Borca, unde şi-a făcut şcoala şi liceul, după care a urmat Filologia ieşeană, licenţa în 1987. Membru al cenaclului Universitas. În răstimpul până la studenţie şi în cei nici 3 ani de după licenţă, a avut diverse funcţii, profesor în satul natal, muzeograf, ultima fiind cea de inspector cultural. A decedat la doar 35 de ani, la Spitalul Fundeni - nu mai trebuie precizat din ce cauză.

A debutat în revista constănţeană Tomis şi a reuşit să publice în timpul vieţii doar 2 volume, amânat de editurile ceauşiste. Având carismă şi vocaţia poeziei, mulţi colegi de aspiraţii literare, mai cu seamă moldoveni, s-au învârtit în preajma sa. Unii dintre aceştia, acum nume de primă mână în poezia noastră postmodernă (printre aceştia Liviu Ioan Stoiciu), vorbesc şi scriu în continuare impresionaţi de personalitatea lui A.D., de destinul său tragic. Grupul de la Durău, asta spune ceva. Poetul Adrian Alui Gheorghe, cu sprijinul fratelui poetului, s-a îngrijit cu perseverenţă de publicarea tuturor poemelor rămase de la talentatul poet. Poetul ţinuse un jurnal, începând din 1974. Un concurs, un premiu ce-i poartă numele. Cazul lui A.D., plecat pretimpuriu dintre noi, vorbeşte despre faptul că nu totul este pierdut în poezia românească.

Marian Popa îi acordă o colană şi un sfert, citând convingător din lirica poetului nemţean. Dl N.M. nici măcar nu-i pomeneşte numele.

 

Opera literară: Volume publicate: Furtunile memoriei, Editura Albatros, 1984; Biblioteca din Nord Editura Cartea Românească, 1986.

Postume: sub îngrijirea fratelui său Ion Dumitraşcu şi a poetului Adrian Alui Gheorghe, au fost publicate mai multe volume: Mesagerul, Editura Canova, Iaşi, 1992; Tratatul de eretică, Editura Timpul, Iaşi, 1995; Mesagerul - Opera Poetică, Editura Timpul, Iaşi, 1997; Fiara melancolică, Editura Axa, Botoşani, 1999; Carnete maro - Jurnal, Editura Timpul, Iaşi, 2001.

 

 

Poezia zilei, Aurel Dumitraşcu:  

Cine va vorbi

Voi muri într-o dumninică dimineaţa. Când vei intra tu în

bibliotecă n-ai să mai vezi privighetorile moţăind

şoricelul cel roşu n-o să-ţi mai treacă prin faţă.

Un firicel de sânge (atât)ca ieşit dintr-o carte. El va vorbi.

 

Scene din viaţa poemului

Câteva cuvinte ies pe furiş de la şcoală când

domnişoara învăţătoare închide abecedarul şi

îşi priveşte îngândurată picioarele acolo

după catedră.

 

Tatăl nostru

Tatăl nostru carele umbli tehui prin biblioteci

şi te faci că asulţi şi te faci că-nţelegi

şarpele din mine se hrăneşte cu cărţi

nimeni acum n-l mai poate ucide.

Ştiu că emoţiile sunt mai reale decât aceste pagini

ce ziua şi noaptea muşcă din mine

şi ştiu că sunt singur pierdut că femeile mor

aşteptându-mă prin spitale

ştiu pe de rost aurorele ţărmul merii-nfloriţi

ştiu ştiu. Dar nu mai pot să aleg.

 

 

Am rămas cu ţine

- Unicul privilegiu: am rămas cu ţine

şi am fost fericit precum pietrele de pe maluri.

N-am ştiut cine eşti. Apă om sau cuvânt.

Am stat numai cu tine mulţumit că pot privi de pe mal

că pot auzi.

Veghea mea peste smârcuri. Am vrut

să fii o femeie şi erai pasăre

am vrut să fii apă şi erai pasăre

cuvânt am vrut să fii şi erai zare istovită

de păsări.

Abator cu flamingi tineri. Erai altceva

moartea cere pustiu vinişoare aurii

prin busole. Scâncete sonuri.

În alt anotimp ca un popor nemulţumit

mâna mea pe coapsele tale. Nu erai femeie

nici apă

niciodată cuvânt. Erai altceva altceva.

Unicul privilegiu: am rămas cu ţine

şi am fost fericit

precum pietrele de pe maluri.

 

Cititorul trebuie să ştie      

 

Vin acasă şi singur mă joc doar cu Moartea.

Într-o altă iarnă o poveste cu grauri o plimbare

prin munţi o altă sintaxă femeia.

O patrie de stele şi carne.

Cititorului trebuie să-i spun acum adevărul:

vin acasă şi singur mă joc doar cu moartea.

Fără conversaţie faptele rele se ştiu.

Un nume (al meu) răsărit deodată pe pagină albă

aproape trufaş predispus la concerte. Şi totuşi:

cine sant eu cine eşti tu în ce magazii un principe mucezeşte.

Vin acasă şi singur mă joc doar cu Moartea.

Cititorul trebuie până la urmă să ştie.

 

Alţi scriitori:

N. Deleanu, n.1903

Lucia Demetrius, n. 1910

Victor Valeriu Martinescu, n. 1910

Victoria Ana Tăușan, n. 1937 – d. 6 XII 2011

Marin Codreanu, n. 1937  

Ultima seară a festivalului de Poezie