1
septembrie:
Constanţa
Buzea, n.
29 martie 1941- d.
31 august 2012
Ion
Lazu: Priveghiul.
Astăzi,
înainte de ora 11, ajung la maestrul Ion Brad, care mă chemase
să-mi dea o carte nou apărută - mi-a dat de fapt două, căci e pe
punctul de a se muta în Petofi şi o vreme accesul la cărţi va fi
dificil. Vorbind de-ale noastre, despre cărţile pe care le punem la
cale, despre iubitul Blaj (Mica Romă a lui Eminescu), despre
problema mereu dureroasă a transilvănenilor greco-catolici, încă
de pe la 1654, când Împărăţia le-a promis nişte privilegii,
peste capul maghiarilor protestanţi, calvinişti etc (protopopii
deveneau baroni, primeau loc în Dietă, se deschid cele 300 de şcoli
comunale în Ardeal...), deodată îl aud: A murit Constanţa Buzea!
Lovitură în moalele capului. Da, zice, la Elias, a avut o comoţie
cerebrală. Nu şi-a mai revenit după moartea fiicei sale Ioana, la
doar 44 de ani, răpusă de cancer... Nu-i mai spun, desigur că
ştie, că diabetul ei a chinuit-o ca pe cruce, în ultimul deceniu,
mîncare puţină şi nu orice, la ore fixe; nu-i mai spun nici că
pe la târgurile de carte o întâlneam: slăbită, clătinându-se,
dar nevoindu-se să care sacoşe grele, cu cărţi de-ale sale,
scotocind halele în căutarea celor care ei ar fi trebuit să vină
la lansările ei, să-i cumpere cărţile, să-i ceară autografe. Mă
minunam de fiecare dată: iată ce înseamnă să te pui în slujba
propriei poezii, să o serveşti până la limită...
Şi
începem o discuţie despre poetă, despre perechea Buzea-Păunescu.
Reiese că i-a ajutat pe cei doi poeţi încă de la început, prin
relaţii le-a dat prima locuinţă, căci stăteau la părinţii ei,
în Drumul Găzarului, într-o căsuţă cu pământ pe jos; că mai
apoi s-a nimerit să stea gard în gard cu Păuneştii, în Sandu
Aldea, unde tânăra pereche ocupase vila părăsită de Geo
Dumitrescu. I. B. îşi adusese şi el părinţii, de la Pănade. Şi
aflu destule despre viaţa cuplului, el mereu în dârdoră după
puicuţe...
Plec
cu gând să dau pe la MNLR, pe la USR, poate au depus-o pe Constanţa
Buzea. La Chioşc, dna Rodica, anunţată de Angela (Marinescu?), nu
ştie decât că va fi depusă "acolo unde a fost şi Adrian
P.". Deci la Uniune? neclar, eu ştiusem că pe A. P. l-au
dus la Ateneu, Uniunea fiind neîncăpătoare pentru Bard. Merg la
Uniune şi încă de pe alee, văzând uşile larg deschise (spre
deosebire de ieri, când clădirea părea părăsită), îmi dau
seama că au depus-o aici. Urc treptele şi din prag văd sicriul, în
locul deja ştiut. Marele hol, pustiu. Mă apropii şi din mers văd
că pe un scaun se află, de neconfundat, cu ochelarii sticlind în
penumbră, poetul Florin Costinescu. Merg la catafalc, o privesc de
aproape pe poetă, slăbită, palidă, cu nasul acvilin, buzele
lipite, cu părul pieptănat spre spate, ca niciodată - un chip doar
în parte cunoscut mie, aproape sacru, de măicuţă stareţă...
Durerea, care esenţializează fiinţa, pregătind-o pentru marea
călătorie... Merg să mă aşez lângă prietenul F. C., care îmi
spune că venise mai devreme, sicriul nu sosise, a mers la o cafea
şi, iată că, la revenire, sicriul era depus în hol... Vorbim pe
şoptite, despre Constanţa, în mod obligatoriu şi despre Adrian...
Dincolo de sicriu, spre intrarea la bibliotecă, stă de veghe în
semiobscuritate, o fată cu ochi albaştri, liniştită, în negru,
foarte suplă, bălăioară. Din când în când vine să reaprindă
lumânarea care se stinge, probabil din cauza curentului.
Îi
povestesc amicului că i-am cunoscut pe cei doi chiar în acest loc,
lucru la care mă gândeam pe când veneam încoace. Într-o seară,
la Restaurant, chiar în dreapta intrării, fuseseră alipite două
mese, erau adunaţi: Cezar Baltag, Nichita Stănescu, Constanţa
Buzea, Adrian Păunescu, un fost asistent de la socialism ştiinţific
Traian Podgoreanu, cu care păstrasem legături după terminarea
facultăţii şi care mă invitase la mica sindrofie - era ziua
Constanţei, T.P. adusese un mic tort pe care la un moment dat l-am
împărţit între noi; cei doi poeţi îi erau studenţi, ambii
filologi... Asta e cunoştinţa mea cu Constanţa Buzea - şi iată
că ultima oară o văd la 5 metri de locul unde o văzusem prima
dată. Căci de ea ştiam de pe vremea liceului şi îi citisem
poeziile prin toate revistele.
Şi
îmi continui evocarea: Mult mai târziu, prin 1994, Constanţa a
fost redactora care i-a publicat Lidiei un prim grupaj de poezii,
direct în România literară, ce-i drept cu o prezentare de Mircea
Ciobanu. După care debut, Lidia m-a trimis la redacţie cu un
minunat buchet de crini albi imperiali... Nu venise încă. Fără
să-i las un bilet, a ştiut cine i-l adusese... Mai apoi cele două
s-au apropiat şi Lidia i-a dedicat Constanţei o frumoasă poezie
care a apărut pe coperta IV a celui de al doilea volum al ei. Iar în
ce mă priveşte, am fost lector la câteva dintre cărţile cele mai
recente ale Constanţei, cele scoase la editura Vinea: Pelerinaj,
Netrăitele I, II, Roua Plural,
în colecţia Ediţii definitive, o carte splendidă... Am vizitat-o
acasă, cu Ţone, în Bdul Ion Mihalache, tocmai pe când se muta la
fiica sa Ioana, ca să le fie mai uşor amândurora... În rest, ne
vedeam pe la târgurile de carte, ne dădeam cărţi cu autograf...
Mereu sobră, supărată pe viaţă, dar cu noi prietenoasă, cu ceva
cald, ascuns în adâncul fiinţei sale ocolită de noroc, dornică
de vorbe bune.
Florin
îmi povesteşte că îi cunoaşte pe cei doi încă de pe când mai
erau liceeni, se vedeau la şedinţele cenaclului Neculuţă... Unde
am ajuns şi eu în câteva rânduri, spun. Trecem în revistă
numele celor ce frecventau acel cenaclu. Apoi, spune Florin, într-o
seară, află de la Adrian că a doua zi are examen de admitere la
facultate, dar că examenul cel mai dificil este la istorie
universală, unde filologii nu se prea pricep, examinatorii îi picau
pe ruptele. Florin şi alt prieten, studenţi la Istorie în anul
III, s-au dus a doua zi dimineaţa la facultate, l-au înghesuit
într-un colţ pe asistentul S., care era în comisia de la
Filologie, i-au explicat cazul celor doi poeţi foarte talentaţi,
acela şi-a notat numele lor pe o însemnărică (unde mai avea şi
alte nume...); fapt este că lui Adrian, care nu ştiuse nimic, i-a
dat nota 9 - iar ei nu mai ştiu cât, dar oricum cei doi au intrat
la Filologie. Dar Constanţei Florin nu i-a spus pontul decât de
curând. Ca studenţi, îi vizita în Drumul Găzarului, unde cu
A. încingeau jocuri de fotbal turbate, A. având mereu o minge la
îndemână, ahtiat după joc. Încă înainte de căsătoria cu
Adrian, după cenaclu F.C. o conducea acasă, seara, până în
Drumul Găzarului. Nu i se părea distanţa mare, mereu aveau de
discutat, despre Poezie, desigur...
Şi
continuăm să vorbim pe tema celor doi. Ce scrie ea despre trădările
lui A., în Creştetul
aisbergului etc.
Apar două doamne foarte în vârstă, cu buchete de flori (dar când
vine vorba de scriitori în vârstă trebuie să adăugăm:
prăpădiţi, ca vai de ei, abia trăgându-şi sufletul...),
probabil prietene de-ale Constanţei, F. îmi spune că una este
Mariana F., cândva prima soţie a lui Ion Nicolescu (pe când nu era
nebun...). Iar cealată este o doamnă de la secţia Proză,
(cunoscută mie din vedere: dna Marin?). Merg la catafalc, se
închină, pun florile, vin de se aşează pe scaune lângă noi şi
îşi spun una-alta, în şoaptă. Cum şi noi, în şoaptă,
povestim despre Constanţa, despre Adrian...
Cele
două, după ce au ieşit în curte, probabil ca să fumeze, revin pe
scaune, mai stau o vreme şi dau să plece. Să plecăm şi noi?, mă
întreabă F. Să le lăsăm pe ele, mai stăm, poate între timp mai
apare cineva. În sensul de a asigura un fel de permanenţă la
catafalc. Ceea ce nu se realizează. Ne ridicăm, în sfârşit,
mergem la sicriu, - unde eu mai venisem de câteva ori, să o privesc
de aproape, în speranţa că aş putea dezlega cine ştie ce
enigmă... dar cum?! - la a doua apropiere mi s-a năzărit că
percep o tresărire - nu era decât lumina căzând din spate,
aruncând umbre derutante pe chipul poetei -, şi m-a surprins
faptul în sine că nu i se vedeau mâinile - un colţ alb tras până
pe piept, iar iconiţa plasată mult mai jos - de ce să nu i se vadă
mîinile, cele cu care a scris vreme de 6 decenii... mâinile pe care
aş fi vrut neapărat să le privesc, să obţin o ultimă
atingere...
O
întrebăm pe tânără când şi unde va avea loc înmormântarea.
Slujba mâine după ora 12, la biserica Boteanu, iar înmormântarea
pe la 14-15, la Bellu Evanghelic, deci peste drum, unde probabil
familia are loc de veci. Şi, pentru că suntem aşa de aproape de
această fată cu deosebire frumoasă, o Floare-Albastră din
poveste, de-o gingăşie şi sensibilitate aproape nefirească, îi
spunem că o cunoaştem pe Constanţa încă din studenţie... Etc.,
etc, reluăm mai tot ce vorbisem între noi, oarecum ca spre a fi
reţinute de fata-îngeriţă..., în vreo filă a memoriei... (Dar
nu este acesta sensul Priveghiului de la căpătâiul celui decedat?
Să spui despre el tot binele dintr-o viaţă, oarecum ca spre a i-o
face să plutească, acea viaţă deja dusă, încă o dată, prin
faţa ochilor?!)
Îi
spun, la plecare, acestei fete-îngeriţe: Noi chiar am iubit-o pe
Constanţa. Fata mă apucă spontan de braţ. Tremurăm
împreună. Mă desprind, însă simţind că un lucru foarte
important rămâne în sufletele noastre.
Ion
Mircea,
n. 1 sept. 1947, Sărmaș
Cu
vremea și ochii tăi
Cu
vremea si ochii tăi vor ajunge
două mari întunecate
păpădii.
Mai usor aluneci întru nemișcare
dacă adormi cu
fața către cer
auzind
si golurile dintre lumi.
Dar
ulmi cu pielita subtire
ca în ureche la miei
mestecenii de
sticlă gri
când se întinde-n somnul tău Etherul
si nu-l
mai poți opri.
Cu vremea și ochii tăi vor ajunge
două mari
întunecate păpădii.
Alţi
scriitori:
Al.
Grigore, n. 1941
Liviu
Rebreanu, n.
27 noiembrie 1885 - d. 1 septembrie 1944.
Corneliu
Moldovan, m. 1952
Anişoara
Odeanu, m. 1972
