4 iunie. Vasile Vlad, n. 4 iune 1941

 

Născut la Constanţa, la scurt timp familia se mută în Bucureşti, iar tatăl va ocupa o funcţie înaltă la Ministerul Comunicaţiilor. În 1952 survine o mare nenorocire: tatăl este arestat, torturat şi se va sinicide, aruncându-se pe fereastră. Imaginea tatălui zdrobit îl şochează pe copil, care cu greu îşi va reveni.... Începe liceul M. Sadoveanu în 1956. Cercetează anticariatele, citeşte la Biblioteca Academiei. În 1960 intră la Filologie, dar va fi exmatriculat în 1961, din motive ideologice. Zilier, paznic de noapte la o Şcoală de surzi; se apropie de scriitori margiali: Alice Botez, Virgil Mazilescu, Cezar Ivănescu, Mircea Cojocaru;  în 1965 din nou admis la Filologie. În 1969 îi apar Pedepsele. În 1970 Omul fără voie, iar în 1971 Sărbătorile absenţei. Titluri care incomodează, sunt respinse, însă autorul rămâne inflexibil, nu acceptă nici o intervenţie pe textele sale. În conflict cu cenzura, urmărit de securitate. Sărbătorile absenţei este retrasă de pe piaţă. Abia în 1978 reapare cu Îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea lungă. În 1980 va fi inclus în Colecţia Hiperion, reprezentativă pentru poezia acelor ani. Mereu susţinut de Mircea Ciobanu, practic unicul său editor, care în antologia Omul fără voie reintroduce poemele din Sărbătorile absenţei. Sprijinit şi de Al. Ivasiuc, de Ion Caraion, care îl prefaţează, de însuşi Marin Preda.  Acelaşi Mircea Ciobanu îl va reedita la Ed. Eminescu, în colecţia Poeţi români contemporani, în 1993, iar peste alţi zece ani Cezar Ivănescu îi va scoate antologia Poeme, 2003 la editura Junimea din Iaşi. 

Un poet cu stil inconfundabil, de unii critici foarte apreciat, de alţii eludat. A publicat cele câteva titluri, după care s-a reîntors la muţenie. Caz rar întâlnit în literatura noastră, unde poeţii nu abandonează nici scrisul, dar mai ales nu părăsesc lupta pentru un loc în ierarhie, în privilegii. Prezent în Dicţionarul Marian Popa 1977, Istoria dsale nu-l mai reţine. Aceeaşi atitudine şi la criticul N.M., care nici măcar n-a scris despre poetul V.V., neamintindu-l nici în Istoria sa critică. Între poezia lui Vasile Vlad, din care nu poate fi schimbată o literă şi Istoriile care schimbă mereu fişele, când nu le rătăcesc iremediabil, poetul român, chiar excepţional - este cazul lui Vasile Vlad - se trezeşte împins de-o parte, în cea mai nedreaptă ignorare. Barbaria care se reinstalează...

 

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Vlad

 

 

Poezia zilei, Vasile Vlad 

Cântec pentru apropierea maternităţii

Poate murdară de pamânt încă din naştere, 
dar poate tot de atunci colcăind de lumină.

Tu nu ai apărut în lume ca o mână întinsă, 
nici ca o taină trecută dintr-o palmă în alta
nici ca un sturz trecut prin roțile soarelui.

Albă şi teafără
tu reprezinţi o excepţie şovăitoare.

Tu eşti un pumn de apă.
Tu eşti o continuă aşteptare, 
Aşteptarea: suflet cu cocorii pe drum.
Aşteptarea: suflet cu o margine
suspendată.

Nu se poate plăti cu o groapă
nimic
din adevărul frumuseţii tale, 
și nici-un cuvânt nu are îndestule trepte
ca să te poată sălta în adevărat aerul tău.

Tu eşti o simplă pauză în veşnicie
Şi eu, care cunosc disciplina silabelor, 
de asemenea.

Stau însă cu urechea pe pântecul tău
Şi aştept o zvâcnire, 
cum aştepţi zborul unei păsări gureşe
pe deasupra unei şosele cu sticle goale
pe margine.

Stau însă cu urechea pe pântecul tău
și aştept un ţipăt
cum îl aştepţi în marginea scoicăriilor.

În aburul secundei
vocea mea deviată
stă ca o iluzie de staniol.

Dar mâine cerul se va desface
dând ploaie, 
în tablouri vor apărea ciupercile.

Şi nimeni nu va şti
că în noaptea aceasta
cântarele minţii au fost obosite.
Și nimeni nu va şti că în noaptea aceasta
în vârful degetelor am simţit
crescând plămânii aburoşi ai unui miel.

Albă şi teafără
tu reprezinţi o excepţie şovăitoare.
Dar nici tu nu vei şti
sufletul meu, 
strâns ca pe îndoitura genunchilor, 
aşa cum tresari
cu un fluture adormit pe umar.

 

 

Theodor Răpan, n. 4 iunie 1954

 

Sonetul CVII

 

Mereu iubit-am, ah, peste măsură

Și voi iubi pân-la căderea ceții

Ochiul suav, senin, al dimineții,

Lacrima-n somn, cereasca ta făptură.

 

Iubit-am câmpul, mantia tristeții,

Parfumul gurii tale – cositură,

Troscotul viu, crescut în bătătură,

Caii furați la umbra frumuseții.

 

Un singur lucru nu-l pot înțelege,

Deși trăit-am cataclisme sute:

De ce infama Clipă mă răsfață?

 

Tâlhar am fost și om fără de lege,

Pierdut-am aur, dorul pe redute:

Învingător învins, mă iartă, Viață!

 

(din Testament în Alfabetul Tăcerii, Opera omnia, 2013, TipoMoldova)

 

Alţi scriitori:

Alice Voinescu, m. 1961  

Ion Lazu - La Sibiu, Aleea celebrităților, 1

 

 

 3 iunie: Anatol Ciocanu, n. 3 iunie 1940- 19 iunie 2012

   

„Ce singuri am rămas:

ne-a părăsit şi iubirea cea mare

care ştia să împartă egal

totul ce era divin şi – încîntare -

de putregai, de registru mortal...

 

Ce singuri am rămas:

ne-au părăsit, ca două ape, părinţii

şi două izvoare-n rădăcini au secat ,

şi-n două albii uscate doar amintirile-s sfinţii

plutind cu giulgiul înlăcrimat.

 

Ce singuri am rămas:

a-nceput să prindă albeaţă chiar şi răsăritul,

nu mai vedem soarele de la un timp,

e după pînze albe şi reci mult doritul

strop de lumină, fierbintele nimb.

 

Ce singuri am rămas:

ne-a văduvit şi toamna, plecată,

de-aromele ei cu dulci nostalgii,

rîndunica nu mai vine să bată

la geamuri cu-aripi de zbor, străvezii.

 

Ce singuri am rămas:

Pe lume-numai eu şi cu tine

 Îmbrăcaţi în acelaşi regret demodat,

Care numai trupurile noastre vineri 

Şi nu mai poate fi dezbrăcat -

Ce singuri am rămas...” 

 ***

Poetul basarabean s-a născut în satul Mălăieşti din judeţul Bălţi într-o provincie care pe atunci mai era a României, dar care urma să fie ocupată de sovietici la sfârşitul acelei luni iunie 1940. A făcut Universitatea din Chişinău şi a fost ziarist la revista Moldova, apoi la Glasul naţiunii. A debutat cu poezii în 1957 şi a continuat să publice volume de versuri, mereu în acelaşi registru cantabil, poezii luminoase, cu încredere în om şi în darurile vieţii, cu iubire faţă de sat şi de tradiţii, texte adesea puse pe muzică.  A tradus din Giuseppe Ungaretti. A scris cărţi pentru copii.

 

Opera:   Sărutul soarelui,  1965; An neobişnuit,  1967; Struguri în amiază. Oameni şi locuri din Moldova,  1968; Sonetele câmpiei ; Firul Ariadnei, Chişinău, 1970; Cântece de-acasă,  1971; Dimineţile Patriei. Oameni şi locuri din Extremul Orient,  1976; Alte cântece de-acasă,  1978; Vine, vine primăvara..., 1981; Strugur dulce, lan de aur,  1983; Vârsta teiului,  1984;  Despre-o viţă şi-o bobiță..., 1986; Spicul şi steaua ; Flori de tei deasupra noastră..., Bucureşti, 1995;  Cântecele mântuirii, Bucureşti, 2001; Toga iluziei, 2003; Pasărea speranţei, 2007; 101 poeme, 2009; Apropierea de ţărm, 2010.

 

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Anatol_Ciocanu

 

Emil Lungeanu, n. 1958

  

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_Lungeanu

Personalitate eclatantă a lumii literare din ultimele 4-5 decenii, Emil Lungeanu este fără doar și poate autorul cel mai prolific al acestor ani, editând cărți peste cărți -. de poezie, de proză, de teatru, de critică și istorie literară, de... Mereu prezent și activ la cenacluri, la lansări, la târgurile de carte, la serile literare de peste tot, impresia fiind că vorbește atât de mult despre confrații de breaslă, încât aceștia nu mai au răgazul să-i dea replica.... Poate doar Florentin Popescu să mai aibă o prestație cam la același nivel, dar nu s-a găsit nimeni să le numere cărțile - orice departajare fiind în fapt neconcludentă... Căci buzoianul F.P. este de neoprit, în timp ce Emil Lungeanu, mai tânăr cu vreun deceniu, are în traistă bastonul de mareșal, pipăit mereu cu cotul. Și uite așa, ca viața literară să rămână mereu atractivă, acum când literatura a devenit, vrem nu vrem, a cincea roată la căruță...

Alţi scriitori:

Duiliu Zamfirescu, m. 1922

Andi Andrieş, n. 1934 

  2  iunie: Romulus Guga, n. 2 iunie 1939 - d. 17 octombrie 1883

   

    Orădean, tatăl medic, mama probabil unguroaică, însă va deceda cînd viitorul scriitor avea doar 10 ani. Şi-a început liceu la Oradea, îl continuă la Cluj, apoi la Gherla şi îl va termina la fără fecvenţă, Dej 1956. Urmează Filologia la Cluj, preocupat intens de literatură, se apropie de A. E. Baconski, de D. R. Popescu, dar şi de veteranii Agârbiceanu şi Blaga.  Acestuia îi va omagia lirica într-un recital organizat la teatrul din Tg. Mureş, 1967, unde ajunsese secretar literar, după ce mai întâi fusese profesor la ţară, apoi metodist la Casa Universitarilor din Cluj. În 1971 este numit director al revistei reînfiinţate Vatra.

Debutase cu versuri în Steaua, 1959. Volumele vor veni ceva mai târziu: mai întâi poeziile: Bărci părăsite, 1968 şi Totem, 1970. Poetul avea şi talent epic, va publica romanul Nebunul şi floarea, 1970. Urmează Viaţa postmortem, 1972, Adio Arizona, 1974, Paradisul pentru o mie de ani, Speranţa nu moare în zori, dramă. Textele lui Romulus Guga, excelent receptate la momentul respectiv, se află la contopirea dintre genuri: lirica lui este sobră, cu accente dramatice, romanele sale au o undă de lirism, iar teatrul său este poematic şi alegoric. Situaţii limită într-un context drastic delimitat: un ospiciu, un azil, o gară înzăpezită; epica nu guvernează desfăşurările de text, acesta este discontinuu, fragmantat, aluziv, între liric şi grotesc. Cu numeroase iniţiative culturale: spectacole de poezie, simpozioane, cercuri de traducători, reuniuni ale redacţiilor şi editurilor, R.G. a fost un actant de primă linie al vremii sale. Cunoscut, apreciat, premiat. A tradus din scriitori maghiari. După sfârşitul prematur, neaşteptat, Romulus Vulpescu i-a editat o antologie de versuri, i-au fost editate texte aflate în manuscris, d.e. Evul mediu întâmplător.  În nefirescul unei morţi la doar 45 de ani, păreau cumva fireşti reeditările operei, punerea în scenă a pieselor nejucate, încercarea de a-i perpetua amintirea, opera. Astăzi toate aceste reflexe culturale (ale bunului simţ) s-au stins, scriitorul dispare fizic şi concomitent iese fără echivoc din atenţia celor ce ar avea menirea să asigure perpetuarea valorilor.

 

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Romulus_Guga

 http://jurnalulunuivulcanolog.blogspot.ro/2011/05/un-semn-de-carte-romulus-guga.html

 

 

Poezia zilei, Romulus Guga:  

 

Gravură

Atât mi-e de puţin timpul,
Atât de grăbite sunt toate,
Atât de uşor se strică
Ce la naştere pare eternitate.
Nici cărţi nu răspund, iar cei ce au fost
Tainele toate le-au închis cu ei;
Iar noi ce suntem dezlegăm
Doar drumul ce-au lăsat în urma lor.
Doar poate mai târziu, când vom fi morţi,
Se va găsi un sens acestei treceri.
De aceea cred că-i timpul să iubim,
Să dezlegăm ce vâsle-ascundem
Şi fără teamă în mări deschise
Să descreţim mâhnita frunte-a lumii.
Atât mi-e de puţin timpul,
Atât sunt de grăbite toate,
Atât de uşor se strică
Ce la naştere pare eternitate.

 

 

Alţi scriitori:

D. Caracostea, n. 10 martie 1879 - d. 2 iunie 1964

Scarlat Callimachi, m. 1975 

 1 iunie: Mircea Cărtărescu, n. 1 iunie 1956

 

Bucureştean prin naştere, şi-a făcut liceul la Cantemir şi Filologia la Universitatea dâmboviţeană, după care a fost profesor, funcţionar la Uniunea Scriitorilor, iar după Evenimente, lector şi mai de curând conferenţiar la Filologie (cu o licenţă în postumele eminesciene şi cu un doctorat despre Postmodernismul românesc). A frecventat Cenaclul de Luni al lui Nicolae Manolescu dar şi cenaclul Junimea al lui Ov. S. Crohmălniceanu, manifestîndu-se ca poet dar şi ca prozator şi debutând, cum se hotărâse pe-atunci, în volume colective: Aer cu diamante şi respectiv Desant. S-a făcut cunoscut mai ales ca prozator, prin volumele Visul, Nostalgia, Orbitor, în trei volume: Aripa stângă; Corpul, Aripa dreaptă, publicând apoi numeroase alte volume care au avut succes la public: De ce iubim femeile, etc etc: În poezie a debutat cu Faruri, vitrine, fotografii..., dar a impresionat prin Levantul, o lectură copioasă, în care prelucrează cu talent, subtilitate, ingeniozitate şi umor toate stilurile din literatura română, de la cronicari, trecând prin Bolintineanu şi Gr. Alexandrescu, prin Eminescu, simbolişti şi interbelici, până la Nichita Stănescu. Un tur de forţă, neegalat de altcineva. Autorul consideră însă că principala sa operă, realizată la cel mai înalt nivel, este chiar Jurnalul său, din care se "trag" toate romanele apărute. A publicat deocamdată 3 volume din acest Jurnal.

 

Opera: 

Versuri: Faruri, vitrine, fotografii...,  1980 - Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980; Poeme de amor,  Bucureşti, 1983; Totul,  1985; Levantul, 1990 - Premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990; Dragostea. Poeme (1984-1987), 1994; 50 de sonete de Mircea Cartarescu cu cincizeci de desene de Tudor Jebeleanu, 2003; Nimic. Poeme (1988-1992),  2010

 

Proză: Visul, 1989 - Premiul Academiei române pe 1989;Nostalgia, ediţie integrală a cărţii Visul, 1993; Travesti,  1994, Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul ASPRO pe 1994; Enciclopedia zmeilor,  2005; Gemenii,  2006 (nuvelă din Nostalgia); REM,  2006 (nuvelă din Nostalgia); Mendebilul, 2006 (nuvelă din Nostalgia); Orbitor. Aripa stângă,  1996; Orbitor. Corpul,  2002; Orbitor. Aripa dreaptă,  2007; Frumoasele străine,  2010;

Eseu, publicistică: Visul chimeric, 1992;  Postmodernismul românesc,  1999;  Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli,  2002; De ce iubim femeile,  2004;  Baroane!, 2005; Ochiul căprui al dragostei noastre,  2012;

Jurnal: Jurnal I, 1990-1996, 2001; Jurnal II, 1997-2003, 2005; Zen. Jurnal 2004-2010,  2011; 

 

***

Mircea Cărtărescu este cel mai cunoscut (dacă facem abstracţie de contemporanul nostru Adrian Păunescu, acum statuie...), cel mai citit şi comentat scriitor român din acest început de mileniu III şi cel mai tradus în străinătate; a participat la numeroase schimburi culturale, burse, vizite, lecturi cu public, lansări. Spre mirarea mea, mereu nemulţumit, părându-i-se şi notând cu obstinaţie că nu este îndeajuns tradus, citit, înţeles, comentat, promovat, premiat. Şi de ce întârzie Premiul Nobel, nu?!

Nu avem de ce ne nelinişti. Sunt mult-mult mai rare în lumea scriitoricească din totdeauna cazurile autorilor care au păstrat discreţie asupra persoanei şi a vieţii lor particulare, iar pentru opera lor nepretinzând laude, recunoaştere, omagierea la scară naţională şi europeană.... Nepublicarea unor capodopere este excepţia-excepţiilor şi a fost considerată un caz de boală - vezi Urmuz -, în schimb, din momentul când scrisul a devenit emblema personalităţii, exhibarea nu a mai cunoscut limite. Se răzbeşte în lumea literară, nu importă cu cât talent efectiv,  nu doar prin desant, în pluton cu toţi prietenii şi actanţii din generaţie, ca la o invazie, înaintând, sub acoperire, ci, măcar într-o fază următoare, decisivă, se combate doar în nume propriu. Marin Sorescu nu pronunţa în veci numele vreunui alt poet din ţara sa; Nichita Stănescu perfectase altă metodă, asumându-şi tot riscul: căuta să-şi "termine" concurenţii întru lirică, îmbătându-i cu băutura tot de ei adusă, după formula: "Bătrâne, mai lasă-mă să fiu eu primul în următorii zece ani!". Oricum, printre scriitori s-a înstăpânit ideea că n-ai nici o şansă dacă nu-ţi lichidezi din start toate inhibiţiile, reţinerile, timidităţile, modestia, măsura... Toate mijloacele sunt admise, cu unicul ţel final - de a fi liderul necontestat al generaţiei! Dacă eşti prizărit şi urâţel, îţi faci atâtea fotografii şi le lansezi în flux continuu pe internet, încât lumea sfârşeşte prin a găsi că eşti chiar drăguţ, expresiv, o figură familiară etc. Un nou Făt Frumos, "foarte special". Dar , încă o dată, obsesia lui Cărtărescu: de ce Herta Muller?!

M. C. este un scriitor adevărat, stilist redutabil, printre atâţia confraţi mânuitori ai unei limbi rebarbative; el este un autor prodigios, bine plasat în linia întâi a literelor româneşti. Visul, Nostalgia, dar mai ales Levantul, o capodoperă!, dar şi Orbitor, aripa stângă, pe care am citit-o cu uimire, scriind şi un eseu ce a apărut în Viaţa Românească: zece pagini bătute pe muchie. Cu volumul doi am avut mari probleme, părându-mi-se o proliferare, o clonare neinspirată, mecanicistă, a patentelor din prozele anterioare. N-am citit De ce ne plac femeile. Mi s-a părut, din titlu, o cedare în faţa ispitei de publicitate. De fapt M.C. mi-a confirmat supoziţia prin declaraţia că s-a amuzat scriind foiletoane pentru o revistă feministă, apoi a găsit că ar merita să le publice în volum, plătind tribut populismului. Risc asumat. Şi a dat lovitura! Vă daţi seama: câte midinete îi cumpără cărţile, câţi snobi îi ştiu pe de rost titlurile romanelor, fie că le şi citesc şi nu înţeleg mai nimic din cât ar fi de înţeles, fie că doar le etalează în living...

M-am îndreptat cu încredere spre Jurnal, I, luând de bune declaraţiile autorului: mantaua din care mi-au ieşit toate cărţile etc. Dar am abandonat lecura după nici 200 de pagini. Se vâslea într-o băltire de nemulţumiri, frustrări, resentimente, se instala un delir de personalitate, fără ieşire la mare. Admit că literatura se plasează spre marginea normalităţii (întru expresivitate, nu?), însă personal mă oripilează industrializarea delirului, stilul psihedelic, oricât ar fi el de incitant pentru alţii.

L-am ascultat de câteva ori vorbind pe M.C.,  şi am admirat rigoarea expunerilor sale, coerenţa, limpezimea exprimărilor. Se întâmpla să fi vorbit după câţiva critici reputaţi, care însă nu au putut să producă decât fraze chinuite, de nu chiar penibile. Criticul literar e speculativ, fără vână, dependent de ce-au creat alţii, pe când romancierul musai să-şi croiască drum propriu prin nedesţelenita câmpie literară...

P.S. Mai nou, Cărtărescu s-a pus în postura celui mai teribil denigrator al României, a neamului românesc. Aproape că nu găsesc cuvintele pentru a-mi exprima indignarea, scârba, căci de dezamăgire ca atare nu mai poate fi vorba... Mereu pe valul european/internațional al răsfățului (meritat sau doar în parte cuvenit), de câte ori se întoarce în țară, oricât de rar, românașul nostru vituperează: totul îi pute..., nimic și nimeni nu se ridică la înălțimea exigențelor sale !!!

 

 

 

Alţi scriitori:

Şerban Nedelcu, n. 1956

George Muntean,  m. 2004