20 noiembrie: Mihai Beniuc, n. 20 nov. 1907 - d. 24 ian. 1988

 

Născut în comuna Sebiş-Arad, Mihai Beniuc urmează studii universitare la Cluj, în specialitatea psihologie animală, cu o perfecţionare în Germania. Începe o carieră universitară în oraşul de pe Someş, iar din 1946, pentru doi ani merge la Moscova, pe post de consilier cultural. Regimul nou instalat avea încredere deplină în Beniuc. Se pare că sovieticii, la rândul lor, i-au dovedit întreaga lor încredere. (Amintiţi-vă versurile: "Pe unde vin, pe unde mă duc / Lumea şopteşte/ Acesta-i Beniuc/ Care vorbeşte/ şapte limbi / Şi ruseşte..." Nu-i aşa că pare a fi vorba de o epigramă? Ci sunt versuri aparţinând poetului Beniuc...). Se devotează comunismului, ca modalitate de a face carieră literară şi nu numai. (Dăduse demult la spate înaltele modele umane la umbra cărora se formase; un Al. T. Stamatiad, un Victor Papilian...) Din 1948 se stabileşte în Bucureşti, continuându-şi cariera universitară, iar din 1956 până în 1965, răsplată a devotamentului său politic şi a proslăvirii Conducătorului (volumele lui de versuri se numesc Un om aşteaptă răsăritul, 1946, Cântare pentru tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, 1951; Partidul m-a învăţat, 1954), este promovat ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor; după mazilirea politică, îşi continuă militantismul, dar şi cariera universitară bucureşteană.

Mărul de lângă drum, o poezie apărută în volum în 1954, fusese probabil publicată cu ceva mai înainte; oricum, în liceul făcut de mine (1953-1956) dacă ştiai "Sunt măr de lângă drum şi fără gard / La mine-n ramuri poame roşii ard...", aveai asigurată nota de trecere la română. Respectiva poezie este o fanfaronadă tipic comunistă, despre generozitatea omului nou: tot ce avem să împărţim cu ceilalţi - dar mai cu seamă să luăm de la cei ce au, vezi-bine! Iar practic, sugestia poeziei nu porneşte de la sentimentul dăruirii de sine, ci mai concret, de la culoarea roşie a mărului, care întâmplător era şi simbolul revoluţiei bolşevice. Restul sunt versuri aduse din condei, nimic mai mult. Aş crede că programul îndoctrinării tinerilor ce eram cu astfel de versuri a avut un efect mai degrabă contrariu: aceste versuri le citam totdeauna în ironie, cu dispreţ. Astfel de poezii propagandistice au adus un real deserviciu Poeziei. (Susţinător al acestui gen de poezie de serviciu, dar şi al lui Beniuc ca poet cu carieră consolidată pe militantism oportun, Adrian Păunescu a susţinut în repetate rânduri că din opera poetică, inegală, ce-i drept, a lui Beniuc s-ar putea oricând alcătui o antologie mai mult decât onorabilă, chiar redutabilă. M-am uitat cu această ocazie peste o astfel de antologie, am avut impresia unui versificator nu lipsit de însuşiri, dar nu mai mult de atâta - diagnostic ce i se potriveşte şi lui A.P., de multe ori!).

Neiubit de confraţi tocmai datorită carierismului său nedemn, împins dincolo de orice limite, a firii sale discreţionare, Mihai Beniuc, ins resentimentar, vindicativ, a binemeritat oprobiul cititorilor avizaţi, atunci când, în 1959, i-a apărut cartea autobiografică Pe muchie de cuţit, în care îl denigra pe marele Blaga. Nu mă miră defel adversităţile dintre creatori, însă un accent în plus de ticăloşie intolerabilă este să-l ataci, din postura de preşedinte al Uniunii şi de om de încredere al partidului, pe un confrate, desigur mai talentat şi care, ostracizat de Regim, nu mai avea drept de semnătură încă din 1945. Şi care peste nici 2 ani avea să se stingă, în chinuri inimaginabile, fără să-şi fi văzut publicate poeziile scrise în aceşti ultimi 17 ani de interdicţie ideologică. Acest simplu fapt e deajuns ca să-l descalifice pe Beniuc ca om. La dispariţia lui Blaga, ar fi replicat şefului Filialei Cluj a Uniunii: "E al vostru. Descurcaţi-vă singuri!" (Ca să nu acorde un ajutor de înmormântare...).

Sunt faptele îndeobşte cunoscute ale acestui poet M.B.; ceea ce nu înseamnă că nu se lăuda ditirambic şi nu făcea un caz teribil că anume el, revenit din URSS, unde a văzut cum fusese reabilitat Puşkin, s-a zbătut pentru reabilitarea lui Eminescu, relansându-l în colecţia populară Biblioteca pentru toţi, cu un tiraj maxim (şi cu prefaţă de Beniuc!). Tot aşa cum, în decembrie 1983, la sediul USR, s-a prezentat pentru a ţine un discurs pletoric la catafalcul lui Nichita Stănescu, care venise la el cu nişte poezii în manuscris; imediat a dat dispoziţie să se publice acea carte. Peste capetele mulţimii consternate, adunată în jurul lui Nichita, mă înălţam pe vîrfuri ca să văd chipul acelui omuleţ care se erija în marele binefăcător al literelor române...

Foarte uimită s-a declarat soţia supravieţuitoare a poetului Mihai Beniuc (despre care ştiam unele lucruri de la familia Ştefan şi Valeriu Ciobanu, cu care mă înrudesc cumva), când i-am comunicat că vom pune o placă memorială la locuinţa din cartierul Primăverii, al nomenclaturii comuniste de pe-atunci.

*

Am pus o placă memorială pentru Mihai Beniuc la adresa din str. Jean Monet, nr. 51, S. I., zona Primăverii. Imaginea casei în care a trăit autorul se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.

 

 

 

George Tutoveanu, n. 20 nov. 1872 - d. 18 aug. 1957                      

 

 S-a născut la Bârlad (numele la naştere Gheorghe Ionescu), oraş de care se va lega întreaga sa activitate literară-culturală, ca fiu al unui cântăreţ bisericesc. Şcoala primară în urbea natală, apoi Şcoala de Institutori din Bucureşti, absolvită în 1897. Va fi trei ani profesor în Craiova şi Olteniţa, cu un interimat la Fălticeni, după care se va stabili definitiv în Bârlad, funcţionând între 1903 şi 1933 ca profesor, ca inspector şcolar, ca revizor judeţean, apoi şi ca prefect de Tutova, în anii 1931-1932.

Poet "de o desăvârşită cuminţenie", după caracterizarea lui G. Călinescu, idilic, clasicizant, în manieră sămănătoristă, pe urmele lui Coşbuc şi Vlahuţă, s-a remarcat mai ales ca impenitent animator cultural. A cunoscut mari scriitori, a editat reviste literare, alături de nume importante ale literelor noastre: Vasile Voiculescu, Tudor Pamfile, Artur Gorovei, M. Sadoveanu, Emil Gârleanu, Ştefan Petică, Nichifor Crainic, Victor Ion Popa, I. Valerian; a fost membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români, a înfiinţat Societatea Academică Bârlădeană, însufleţit mereu de ideea creativităţii pe plan local, prin reviste, cenacluri, reuniuni culturale. După venirea comuniştilor, ca fost politician din vremea burghezo-moşierimii, problema recuperării operei lui G.T. nu s-a mai pus, decât la ani buni după moartea acestuia, octogenar; în 1968 i-a apărut o selecţie de Poezii. Există un gimneziu în Bârlag care îi poartă numele; există un concurs literar sub semnul poetului. Nu s-a pierdut de tot ideea animatorilor culturali din provincie, ilustrată cândva cu foarte frumoase rezultate de însuşi George Tutoveanu.

 

Opera literară:   Albastru, Bucureşti, 1902; ediţia VI, Bârlad, 1918; La arme, Bârlad, 1913; Balade, Bucureşti, 1919; Patria, Sibiu, 1924; Poezii alese, Bucureşti, 1924; Tinereţă, Craiova, 1924; Logodnica lui Vifor, Bucureşti, 1935; Sonete, Bucureşti, 1938; Versuri, ediţie îngrijită de Ion Popescu, prefaţă de G.G. Ursu, Bucureşti, 1968.

 

 

Poezia zilei, George Tutoveanu 

Amurg

Pe zare, tot apusul
E-un crâng de liliac;
Amurgu-n plopi suspinã
Şi paserile tac.

Din şes, încet, ca-n şoaptã, 
S-aude pân-în sat
O doinã dureroasã
Cum nu s-a mai cântat.

Spre cerul fãrã patã
Vibreazã trist şi clar
Ca ruga unui preot
Într-un imens altar.

Prin suflet mi se cerne
Tot farmecul ei sfânt...
De sãlcii e cântatã, 
Ori singur eu o cânt?

 

 

Învaţă-mă pădure

 

Pe drumuri de-ntuneric, am venit

Cu sufletul învins de-atâta jale,

S-ascult, ca-n vremea când m-am îndrăgit,

Povestea sfânt-a glasurilor tale...

Şi numai dorul singur m-a purtat,

Nici gândul nu mai poate să-l îndure:

Alt'dată, să iubesc m-ai învăţat,

Acum, să uit învaţă-mă, pădure!

(Din volumul „Tinereţă”, 1924)

Alţi scriitori:

Al. Şahighian, n. 1901

Grigore Ilisei, n. 1943

  "D:\Desktop\fOLDER CU POZE din 2023\IMG_20240419_175858.jpg"

"D:\Desktop\fOLDER CU POZE din 2023\IMG_20240420_164606.jpg"

"D:\Desktop\fOLDER CU POZE din 2023\IMG_20240420_164622.jpg"

"D:\Desktop\fOLDER CU POZE din 2023\IMG_20240420_164650.jpg"

"D:\Desktop\fOLDER CU POZE din 2023\IMG_20240419_175630.jpg"

"D:\Desktop\fOLDER CU POZE din 2023\IMG_20240419_175757.jpg"

"D:\Desktop\fOLDER CU POZE din 2023\IMG_20240419_175831.jpg"

 19 noiembrie: Dinu Pillat, n. 19 nov. 1921 - d. 5 dec. 1975

  

 Dintr-o familie aristocrată, fiu al poetului Ion Pillat şi al pictoriţei Maria Procopie-Dumitrescu, viitorul romancier, critic şi istoric literar s-a format într-un mediu ultra-elevat, a făcut liceul Spiru Haret, 1932-1940, apoi Literele şi Filosofia la Universitatea din Bucureşti, luându-şi licenţa în 1945, cînd este reţinut la catedra lui G. Călinescu, cu care şi-a trecut doctoratul în 1947. Dar vremurile se schimbaseră, nepotul Brătienilor trebuia să sufere, este deci scos în afara societăţii, făcând munci necalificate, umilitoare, timp de aproape un deceniu. Totuşi, în 1956 este încadrat cercetător la Institutul de Istorie literară şi Folclor condus de acelaşi G. Călinescu. Până în martie 1959, când este arestat, anchetat, judecat şi condamnat în cadrul "grupului Noica-Pillat", împreună cu alţi vreo douăzeci de intelectuali, pentru învinuirea de "uneltire contra orânduirii sociale şi înaltă trădare de stat". Condamnare la 25 ani de muncă silnică, dintre care a executat 5 ani, eliberat în 1964, când redevine cercetător la Institutul Călinescu, până cu câteva luni înainte de moarte. Principalul capăt de acuzare în cazul său a fost manuscrisul unui roman Aşteptând ceasul de apoi, însă în lista acuzaţiilor a contat şi faptul că se adunau ca să citească unele cărţi ale scriitorilor români din exil, cum e cazul scrierilor lui Cioran şi Eliade. În fapt, romanul lui Dinu Pillat se referea la cauzele pentru care mişcarea naţionalistă legionară a ajuns la acte reprobabile, la crimă. În proces s-a afirmat că manuscrisul elogiază mişcarea legionară, lucru total eronat. Însă autorităţilor comuniste nu le convenea să se scrie despre trecutul ţării, fără un control strict din partea culturnicilor. Considerat pierdut definitiv, dacă nu chiar distrus de securitate, de curând o cercetătoare de la CNSAS, consultând alte dosare ale vremii, a descoperit manuscrisul incriminat. El a văzut lumina tiparului la Humanitas, în 2010, la peste jumătate de secol de la confiscarea sa. Fără să stârnească interesul cuvenit, într-o lume literară dezafectată, autistă.

Dinu Pillat debutase cu cronici literare încă în 1932, pe vremea liceului şi a continuat să publice texte critice şi eseuri, remarcându-se în 1938 cu studiul despre Nuvelistica lui Ionel Teodoreanu, apărut în Universul literar. În plin război, i-a apărut un roman Tinereţe ciudată, trecut neobservat, ca de altfel şi romanul Moartea cotidiană, din 1947, despre universul cenuşiu mic-burghez, fără elanuri, fără perspective de împliniri spirituale. În 1948 a dus la capăt manuscrisul romanului Aşteptând ceasul de apoi, care a circulat în cercul de prieteni, până la arestarea din 1957. O experienţă descurajantă, care l-a îndepărtat pe autor de proză, dar şi de poezie. A tradus din Rainer Maria Rilke şi a îngrijit o antologie de poezie O constelaţie a poeziei române moderne, 1974. În 1969 a apărut Mozaic istorico-literar. Secolul XX, în care s-a ocupat preferenţial de opera unor Ion Pillat, Ion Barbu, G. Călinescu, Ionel Teodoreanu, Vasile Voiculescu. Postum, în 1976, un studiu: Dostoievski în conştiinţa literară românească.

A îngrijit la editura Minerva o selecţie din lirica lui Valeriu Ciobanu (Fiul Lunii), coleg  la catedra lui G. Călinescu şi apoi la Institutul condus de marele critic. (O altă antologie a editat subsemnatul, tot la Minerva, în 1984: Haina de brumă.)

 

Opera literară: Tinereţe ciudată, prefaţă de Ionel Teodoreanu, Bucureşti, 1943; Moartea cotidiană, Bucureşti, 1946; ediţie îngrijită şi prefaţă de Ana-Maria Boariu, postfaţă de Monica Pillat, Bucureşti, 1979; Romanul de senzaţie în literatura romană din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1947; Mozaic istorico-literar. Secolul XX, Bucureşti, 1969; ediţia II, Bucureşti, 1971; Ion Barbu, Bucureşti, 1969; ediţia II, Bucureşti, 1982; Dostoievski în conştiinţa literară românească, prefaţă de Alexandru Paleologu, Bucureşti, 1976; Itinerarii istorico-literare, ediţie îngrijită şi prefaţă de George Muntean, Bucureşti, 1978; Tinereţe ciudată. Moartea cotidiană. Jurnalul unui adolescent, ediţie îngrijită şi prefaţă de Monica Pillat, Bucureşti, 1984.

Ediţii, antologii: Ion Pillat, Poezii, I-II, prefaţă de Mircea Tomuş, Bucureşti, 1967; Ion Barbu, Pagini de proză, prefaţa editorului, Bucureşti, 1968, Versuri şi proză, prefaţa editorului, Bucureşti, 1970; Valeriu Ciobanu, Fiul lunii, prefaţa editorului, Bucureşti, 1969; M. Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată. Inimi cicatrizate, prefaţa editorului, Bucureşti, 1970; Ştefan I. Neniţescu, Ani, prefaţă de Al. A. Philippide, Bucureşti, 1973; Ionel Teodoreanu, Pagini cu copii şi adolescenţi, Bucureşti, 1973; O constelaţie a poeziei romane moderne, Bucureşti, 1974; G. Călinescu în conştiinţa literară a contemporanilor, prefaţă de George Muntean, Bucureşti, 1999.

 

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Dinu_Pillat

 http://ro.wikipedia.org/wiki/Dinu_Pillat

***

Celor doi Pillat, Ion și Dinu, le-am pus o placă memorială pe casa familiei din str. Al. Philippide Nr. 9, Sector 2, București.

 

Imaginea casei în care a trăit autorul se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.

 

 

 

Alexandru Vlahuţă, n. 5 sept. 1858  - d. 19 nov. 1919

          

 

Născut la Pleşeşti, dintr-o familie de mici proprietari agricoli, face liceul la Bârlad şi începe Dreptul la Bucureşti, dar renunţă după primul an, din cauza dificultăţilor băneşti. Devine profesor la Târgovişte, apoi la diferite licee din Bucureşti, printre acestea la Elena Doamna. Inspector şcolar, fondator al unor reviste: Vieaţa, Sămănătorul  (cu G. Coşbuc - coincidenţă: vor sfârşi în acelaşi an 1919); în timpul războiului se retrage la Iaşi, apoi la Bârlad, unde moare. Locuinţa a devenit ulterior casă memorială.

Poet, prozator, publicist de cursă lungă, a debutat în volum cu Nuvele, 1886, continuând cu Din goana vieţii, 1892, cu romanul Dan 1894  şi România pitorească, 1901; în 1908 îi apar Din trecutul nostru şi Din durerile lumii, iar în anul următor File rupte.

Unul dintre cele mai cunoscute condeie ale vremii sale, Al. Vlahuţă a pătruns repede în manuale, deci şi în conştiinţa publică. (Pe vremea liceului meu, numit şcoală medie, după model sovietic, Vlahuţă era prezent cu "Minciuna stă cu regele la masă" - e perioada când din Eminescu ni se preda "Împărat şi proletar".). Cota sa ridicată, a oscilat în timp, însă nu a fost niciodată uitat, ba dimpotrivă. Am amintit deja de casa memorială din Bârlad, oraş unde un liceu îi poartă numele. Ca de altfel şi Colegiul din Rm. Sărat. În Bucureşti se află o stradă ce-i poartă numele, bustul lui Al. Vlahuţă se află în Rotonda scriitorilor din Cişmigiu; un alt bust este de văzut în Parcul Herăstrău. Semne sigure că numele scriitorului era "pe val". (Mă foarte îndoiesc că s-ar bucura în prezent de aceeaşi consideraţie. Dar ce alte monumente de scriitori s-au mai ridicat în ultimul deceniu, de exemplu?)

Personal am asistat cu un grup restrâns de curioşi la instalarea unei plăci memoriale pe faţada casei din str. Visarion nr. 10, unde scriitorul a locuit. La un moment dat, placa memorială a dispărut. M-am alertat, am întrebat în vecini; am aflat că o dăduse jos noul proprietar, care intenţiona să ridice, pe locul a 2-3 case vechi, un bilding...(aflat în construcţie, la ora când scriu). 

Nu am cunoştinţă dacă în acest moment manualele şcolare îl mai au în vedere pe scriitor (ceea ce nu mi-aş fi putut închipui că va fi posibil...). Nu m-aş mira defel să-l fi lăsat de-o parte, ca depăşit, scos din canon şi neesenţial - la liceu se învaţă numai despre marii scriitori români, câţi îi avem - şi nici aceia toţi. Uneori, citind vreo carte de autor român, surprins de înalta calitate a textului, despre care însă nimeni nu referă, am sentimentul că literatura noastră nu este cunoscută temeinic, la nivelul criticii literare, căci exegeţii noştri elitişti se ocupă de cine ştie ce curiozităţi stilistice... Canonul lor nu-i mai acceptă pe Topârceanu (ţinut la mare preţ de Nichita Stănescu, în perioada sa de formare), pe Vlahuţă, pe Minulescu (reintrat în literatură abia la sfârşitul anilor 50 - un refugiu pentru studenţii ce eram, după poezia proletcultului.). Se uită însă un lucru de primă importanţă:  conştiinţa unei naţiuni  nu se decide "acolo-sus", unde lucrurile sunt tranşate de corifeii criticii (nimeni nu le pune la îndoială rostul, competenţa etc), ci gustul public se orientează, după propriile puteri, spre scrieri care să le nutrească spiritul, sensibilitatea, aspiraţiile intime. În acest context, Vlahuţă este un scriitor mereu necesar. Ca să nu amintesc decât faptul că nu se poate scrie monografia vreunei localităţi mai importante din România fără a se face trimiteri la consemnările lui Vlahuţă din a sa România pitorească. Cine n-a citit-o şi recitit-o?! Foarte documentată, mereu la obiect şi nicidecum "pitorească" în sensul de idealizare a realităţii, ci spunând lucrurilor pe nume. Citeşti ce scrie Vlahuţă despre Slatina sfârşitului de veac XIX şi e de parcă ai primi un duş rece. Idem dacă apelezi la Iorga. Sigur, din perspectiva canoanelor, care nu sunt vreo descoperire postdecembristă, G. Călinescu nu-l ţine la mare preţ pe Vlahuţă, nici ca poet post-eminescian, dar nici ca prozator sau publicist. Nu-l ţine la mare preţ nici pe Cezar Petrescu, nici pe Bacovia, la o adică. Dar, ca de fiecare dată, aceste abordări, cu efect cauterizant în lumea tinerei cercetări literare, nu e coincidentă cu percepţia populară. Toţi ne vom aminti de poezia Lui Eminescu: "Tot mai citesc măiastra-ţi carte / Deşi o ştiu pe dinafară...". Or, aceste două versuri nepretenţioase, de tot şterse, au darul de a-l pune pe lector în faţa unei realităţi sufleteşti cruciale: de ce să mai citesc o poezie deja cunoscută mie? În faţa acestei dileme, simţi că trebuie să urmezi sugestia lui Vlahuţă.

Dar cine nu a tresărit, cu inima sfâşiată, citind scena în care Vlahuţă îl întâlneşte în tramvai pe Poet, distrus fiziceşte, prăbuşit psihic? Stai o clipă în cumpănă: admiratorul necondiţionat al lui Eminescu îşi calcă pe inimă şi ni-l descrie în acest fel? De ce nu păstrează discreţia? Şi din nou ai de învăţat de la "modestul" Vlahuţă. Sau scena, descrisă tot de Vlahuţă, cu Eminescu dezbrăcându-se de palton, în viforniţă, ca să-l cedeze altui năpăstuit. Sau revenind noaptea, pe mare ploaie, să recupereze o floare pe care o uitase. Mă gîndesc aşa: dacă din citirea unui scriitor îţi rămân în minte câteva lucruri importante cu privire la viață și la rostul nostru pe lume, e semn indubitabil că el şi-a împlinit rostul formator. Ca să nu spun că, fără aceste momente adânc omeneşti, zadarnic vom citi voluminoasele exegeze despre Poetul naţional. Aşa încât văd în Vlahuţă o conştiinţă, o lumină, un reper în funcţie de care eşti apoi liber să-ţi faci opţiunile culturale.

*

Casa în care a locuit Al. Vlahuță în anii dinaintea sfârșitului s-a aflat pe str. Visarion, la nr. 10. Printr-o întâmplare, în anii 80 am participat la punerea unei plăci memoriale pe fațada casei unde l-a vizitat Lucian Blaga. Însă peste câțiva ani, casa Vlahuță și alte două case dinspre bdul Ana Ipătescu au fost demolate, s-a ridicat un imobil pentru închiriat; oricâte insistențe am depus, nu am reușit să conving proprietarul să repună placa, dosită în vreun subsol…

Imaginea casei în care a trăit autorul se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.

 

 

Poezia zilei, Sorin Mărculescu, n. 19 nov. 1936

  

Imnul 50

de unde ştiinţa amiezii ?
m-alungi spre iubire de-un veac
sau de-o clipă cu 
creştetul ars de binecuvîntarea
mîinilor tale

sunt la mijlocul lumii de-a pururi
eu despicătorul de tine
eu întîmplarea de tine aleasă
sensul să-ţi fiu
dulce roată de grîu după mort
sub răstignirea-ţi în două tăiată:
sunt la mijlocul firii
de-a pururi
căci la mijloc e vejnic
biciul de trîmbiţă neagră
al flăcării tale

sunt mijlocul migrator
al nesfîrşirilor dintre care
tu mă vei smulge ic sîngerînd
ca să se-nchidă tunetul blînd
al trunchiului inimii tale
o jumătate-a fiinţei orbind
de jumătatea fiinţei văzute
şi tu
stins absorbindu-mi
urcarea în tine rană-a lumii
cicatrice-a nestingerii

codri putrezi fulgeră-alămuri
trunchiul despică-mi-l
oarbă lumină
şi-n jumătăţi de fiinţă iubindu-te
spulberă-ţi moartea
tu unul prin mine:

de unde ştiinţa amiezii ? 

 

 

Alţi scriitori:

Aron Densusianu, n. 1837

Miron Pompiliu, m. 1897

Monica Lovinescu, n. 1923

 18 noiembrie: Ion Larian Postolache, n. 18 nov. 1916 - d. 7 dec. 1997

  

  Adjudean prin naştere, a făcut liceul la Unirea din Focşani, continuat cu un liceu comercial, după care s-a înscris la Academia Comercială din Bucureşti, 1942-1945. Între timp a fost reporter de front. A fost tehnician la Gaz Metan, apoi proiectant la Ministerul Industriei Uşoare.

Debutase cu poezii în 1933 la revista Căminul, iar editorial, în 1937 cu Fluturi de bronz.  În 1945, la Sibiu, a condus un cenaclu literar unde participau mari scriitori precum Blaga, Doinaş, Radu Stanca, Ioana Postelnicu. Revenit în Bucureşti, a înfiinţat alt cenaclu literar. De altfel frecventase cenacluri literare antebelice, la Focşani, apoi Cenaclul Sburătorul, în perioada 1940-1943. După o amânare de aproape două decenii, reapare cu volume de poezii şi cu traduceri excelente din marile epopei ale lumii: Mahabharata, precum şi cu traduceri din literatura engleză, în colaborare cu soţia sa Charlotte Filitti.

 

Opera literară:   Fluturi de bronz, Focşani, 1937;  Hronic (divertisment), Bucureşti, 1941; Grădina cu cactuşi, Bucureşti, 1969; Oraţii, Bucureşti, 1972; Amurgul zăpezilor, Bucureşti, 1982;  Mătănii, Bucureşti, 1990; Balade apocrife, Bucureşti, 1992. :Traduceri:   Imnuri vedice, prefaţă de Sergiu Al. George, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Viorica Vizante); Texte alese din lirica sanscrită, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Charlotte Filotti); Poezia Egiptului faraonic, prefaţă de Constantin Daniel, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Ion Acsan); Mahabharata (Legenda lui Nala şi a frumoasei Damayanti), prefaţă de Mircea Maliţa, introducere de Constantin Daniel, Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Charlotte Filitti); Thomas Malory, Moartea regelui Arthur, I-V, prefaţă de Dan Grigorescu, Bucureşti, 1979 (în colaborare cu Charlotte Filitti).

 

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Ion_Larian_Postolache

 

 

Poezia zilei, Ion Larian Postolache

Colocviu antic

S-a furişat aseară în cetate,
Drumeţ pribeag cu torbă grea în spate.

Ce noapte albastră! Cât belşug de cer!
- De aur Cloşca. Rariţa de fier.

Cum zumzăie cetatea... Ca prisaca!
- Acesta este drumul spre Itaca?

- Acesta-i drumul, dar departe-i foarte
La mii de stadii. Poate mai departe.

Doi înţelepţi treceau vorbind încet,
Despre Zenon şi Thales din Milet.

Şi-atunci au dat cu ochii de străin:
Sandaua ruptă. Zâmbetul senin.

— „Din ce cetate vii, drumeţ sărman?
Ce ştii din Platon? Din Aristofan?

De ce n-ai myrt ca fruntea-ţi s-o-ncununi?
Ce ştii să faci?”
— „Eu? Poleiesc minciuni”.

N-au înţeles nimica filozofii,
Îşi potriveau cu grijă faldul ştofii

Şi-l ascultau cu gându-n altă parte.
- Ce spune el nu scrie-n nicio carte.

Şi unul l-a-ntrebat troznind din deşte:
- „Cum poleieşti minciuna? Povesteşte.”

- „E-un meşteşug furat de mult, din cer,
Îl ştiu de la bunicul meu Homer.

Era un orb bătrân de prin Helada,
Insă purta în traistă Iliada”.

- „Dar spune, ce-i mai faci minciunii tale?
- „O joc un timp, arzând, pe nicovale,

O iau în cleşte, o lovesc cu dalta,
O răsucesc pe-o parte şi pe alta,

O-ngemănez şi-o chinui, după plac.”
- „E-un filozof”. „Pe dracu! E un vrac”.

- „Şi după asta, ce faci cu cuvântul?
Îl dai cu bronz, aşa-i? – „Ferit-a Sfântul

Doar când îl simt că bate ca o mreană,
Cobor pe el o lacrimă din geană.

Și-atunci cuvântul arde peste veacuri,
Ca luna-n cer. Ca stelele în lacuri”. 

*

Am pus o placă memorială în Bdul Lascăr Catargiu, nr. 11 A, pentru Ion Larian Postolache, C. Piliuță, Ch. Filitti, zona Pța Romană, S.I.

(L-am cunoscut destul de bine pe I.L.P în serile de la Casa Scriitorilor, de la cenacluri și expoziții, era nelipsit. Și de asemeni pe soția sa, Dna Ch. Filitti, cum și pe pictorul C. Piliuță, pe atunci în mare prietenie cu Ludovic Antal, cu C. Popovici, cu... Mirabila tinerețe..._)

Alţi scriitori:

Iordan Chimet,  n. 18 nov. 1924 - d. 23 mai 2006.

Alexandra Târziu, n. 1937

 17 noiembrie: Magda Isanos, n. 17 aprilie 1916 - d. 17 nov. 1944

   

 

 

 

 

 

 Poezia zilei, Magda Isanos

În dimineţile clare

 

Uneori, în dimineţile clare, 
ma uit drept în soare râzând
şi nu pot crede c-am să mor în curând;
viata mea suna înalt, fără-ntristare.

Cred în ea, cred în numele ei
şi-n colorile-anotimpului meu, 
zveltă ca mestecenii, mereu, 
să freamăt aş vrea în soarele-acesta dintâi.

Poate nu va fi seară, poate nu va cădea
în putred octombrie fruntea-mi aprinsă;
în glumă pun mâinile mele pe piept si zic
viaţa e stinsă de mult, viaţa e stinsă…

Însă mai plin decât grădinile-n vară, 
sângele meu sună atunci ridicând
o dulce-auroră-n obrajii de ceară:
o, nu-i adevărat c-am să mor în curând…

 

*** 

 Cea mai talentată poetă a românilor, dar şi cea mai nedreptăţită de soartă este / a fost fără îndoială Magda Isanos, dispărută la numai 28 de ani, însă cu o sănătate precară încă din prima copilărie. În mod surprinzător, locul ei de fruntaşă absolută în plutonul poeteselor noastre nu este încă temeinic şi fără echivoc consolidat. În Istoria.. lui Călinescu nu este măcar citată !!!; ce-i drept, volumul ei de debut apărea abia în 1943, la doi ani după Istorie, ale cărei referiri au fost în mod salutar aduse până la zi. Ceva mai norocos, Eusebiu Camilar, soţul poetei şi îngrijitorul primei cărţi a ei, este citat atât cu versurile care-i apăruseră în volum (1937), dar şi cu romanul Cordun, ce va vedea lumina tiparului abia în 1942, dar pe care divinul critic îl lecturase în manuscris. O şansă ar fi fost să-i acorde acelaşi regim şi poetesei, ale cărei versuri le cunoştea din reviste şi din lectura la cenaclul Noua Junime, iniţiat şi condus chiar de critic. N-a fost să fie...

Dispărută la un an după debutul editorial, imediat după război i-au apărut: Cântarea munţilor, 1945, Ţara luminii, 1946 şi la distanţă de un deceniu, în 1955 un volum de Versuri. Abia în 1964 este editată în colecţia Biblioteca pentru toţi, cu o prefaţă foarte elogioasă de Nicolae Manolescu. Acelaşi exeget care, patru decenii mai târziu, pare să o fi pierdut din vedere pe marea poetă, împingând-o la rubrica "Scriitori de dicţionar".  De data asta nedreptatea e deplină, ea echivalează cu un viciu de perspectivă, care, în loc să individualizeze personalităţile o dată cu îndepărtarea în timp, le ocultează, contrazicând deci principala regulă a jocului.

Pierzând startul unei promovări eficiente, Magda Isanos, deşi  excepţional dotată cu talent poetic,  nu este preţuită la reala valoare.  Statura sa poetică luminoasă pare să aştepte într-o sală de onoare a literaturii, unde prea puţini cititori se aventurează, sub impulsul adevăratei iubiri de poezie.

Fiica Magdei Isanos, poeta şi traducătoarea Elisabeta Isanos, care i-a asigurat şi o ediţie bilingvă română-franceză, 1996, a publicat câteva romane cu accentuat caracter autobiografic, focalizate pe destinul zbuciumat al Magdei Isanos. Despre romanul Cosânzenii am scris o cronică literară: http://www.stiriazi.ro/ziare/articol/articol/comentariu-la-ion-lazu-o-cronica-la-romanul-cosanzenii-de-elisabeta-isanos-de-jessie/sumar-articol/8135921/

 ***

Născută la Iaşi, din părinţi doctoranzi în medicină, tatăl cu asecendenţă greacă iar mama dintr-o veche familie basarabeană, Magda Isanos, încă din pruncie atinsă de poliomielită, şi-a petrecut copilăria în incinta sanatoriului Costiujeni, lângă Chişinău. A urmat cursurile liceale la Şcoala Eparhială din Chişinău şi a terminat facultatea de Drept la Iaşi, dar după un început promiţător în avocatură, a abandonat, dedicându-se literaturii şi jurnalisticii. S-a căsătorit cu Eusebiu Camilar (1937) şi au avut o singură fiică, Elisabeta Isanos, purtând deci prenumele bunicii materne şi, ca scriitoare, numele de familie al mamei prea repede dispărută. În martie 1944, Magda Isanos se refugiază la Bucureşti (în timp ce soţul ei, Eusebiu Camilar era mobilizat pe front), unde bunicii locuiau cu chirie pe strada Popa Savu, nr. 49; dar frontul apropiindu-se, pleacă într-un nou refugiu, spre Costeşti-Piteşti şi mai departe, spre munţi, ceea ce (pe vreme de război, de foamete, frig şi alte neajunsuri) se va dovedi fatal pentru un trup subminat de boală. Revenită în Bucureşti, moare după două luni, pe când fiica nu avea nici doi ani...

 

Pe faţada Şcolii de la nr. 47 de pe strada Popa Nan (căci casa de la nr. 49 a fost demolată de noii proprietari), am fixat o placă memorială, ce zăcea de câtva timp în cancelaria unei alte şcoli din cartier.

Pe placa de marmoră scrie:

"Stau lângă o şcoală primară.

Şi-n fiecare zi la amiază văd ieşind copiii...

E ca şi când aş vedea venind spre mine viitorul."

 MAGDA ISANOS

(1916 - 1944)

Vecină cu această şcoală a fost casa în care a locuit

poeta MAGDA ISANOS în perioada 1941-1944

Muzeul Literaturii Române. 2007

 

Citiţi şi evocarea MAGDEI ISANOS de pe blogul poetului Ion MURGEANU, din volumul Clasicii noştri moderni:

http://absentul.blog.com/2011/11/17/clasicii-nostri-moderni-27/

Citiţi mai mult: http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/i/magda-isanos-8zudtou/

http://www.isanos.ro/doc/Ferestre%20nr.5.pdf

 

 

 

George Murnu, n. 1 ian. 1868 - d. 17 nov. 1957

 

Aromân din provincia grecească Macedonia, fiul unui profesor de limbi clasice şi franceză, el însuşi militant pentru ridicarea conaţionalilor săi, autor al unui Dicţionar aromân-român-francez rămas în manuscris, viitorul mare traducător şi istoric s-a născut în satul Brazi, aparţinător de localitatea Veria; beneficiind de un mediu familial propice învăţăturii, a făcut şcoala primară la Veria, liceul la Xanthi şi Bitolia, s-a înscris la Universitatea din Budapesta, tranferându-se apoi la cea din Bucureşti, secţia Istorie şi Arheologie, între 1889-1892. A devenit profesor de elină la Sf. Sava, apoi la Seminarul Veniamin Costachi şi la Liceul Naţional din Iaşi. A beneficiat de o bursă de studii de 2 ani la Munchen, unde a obţinut în 1901 un doctorat în bizantinologie. Au urmat stagii de cercetare la Atena, Roma şi Berlin. Revenit în 1908 la Bucureşti, va fi profesor la catedra de Arheologie a Universităţii, iar din 1910 director al Muzeului de Antichităţi.

Debutase cu poezii de influenţă elină, a continuat să publice poezii în română, în macedoneană, a devenit redactor la Convorbiri literare, unde din 1902 a început să publice fragmente din traducerea Iliadei. În volum, Iliada a apărut în 1906 şi 1912, premiul Academiei; în 1924 apare traducerea Odiseei. Lucrări fundamentale pentru literatura şi cultura română în general, într-o traducere de excepţie, apreciată la superlativ de Călinescu în Istoria sa, care o compară cu traducerile în italiană, spaniolă, franceză, menţionând: "puţine literaturi se bucură de traduceri mai norocoase".

De fapt se exersase încă din liceu cu traduceri din poeţi elini, dar în timp a realizat traduceri de înaltă valoare din Pindarus, Sofocle, Euripide. Nu se poate imagina împrejurare mai fericită decât ca un aromân din Macedonia, cunoscător de elină, să-şi continuie activitatea în România, îmbogăţind cultura naţională cu traduceri fundamentale din clasicii greci, dar şi cu studii de istorie, de arheologie privind continuitatea daco-romană şi transferurile culturale interbalcanice. 

A efectuat cercetări arheologice în diverse zone de interes, cu deosebire în Dobrogea, dar şi în alte locuri din Europa, scriind studii dar şi memoriale de călătorie. În 1923 este ales membru al Academiei Române. În 1948 autorităţile comuniste l-au eliminat din viaţa publică. A murit în 1957, aproape nonagenar. O placă memorială pe str. Luis Blanc consemnează locul unde a trăit şi creat marele scriitor, istoric şi traducător.

Opera:  Gânduri şi vise, Iaşi, 1898; Monumente antice din Roma. Descriere şi impresii, Bucureşti, 1908; Portretul elin. Studiu iconografic din arheologia clasică, Bucureşti, 1908; Atena şi ruinele ei, Bucureşti, 1910; Istoria Românilor din Pind. Vlahia Mare (980-1259). Studiu istoric după izvoare bizantine, Bucureşti, 1913; Alme sol, Bucureşti, 1925; Poezii, Bucureşti, 1925; Descătuşare, Bucureşti, 1928;  Bair di cântic armânescu, Bucureşti, 1931; ediţia Bucureşti, 1989; Altare, Bucureşti, 1934;• Ritual pentru tine, Bucureşti, 1934; România şi Elada, Bucureşti, 1934; Români din Bulgaria medievală, Bucureşti, 1937; Tropare, Bucureşti, 1940; Poeme, ediţie îngrijită de Sanda Diamantescu şi Radu Hâncu, Bucureşti, 1970; Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste Dunăre, ediţie îngrijită de Nicolae Şerban Tanaşoca, Bucureşti, 1984; Poeme pentru templul frumuseţii, ediţie îngrijită de Iulia Murnu, Bucureşti, 2000.

Antologii: Cele mai frumoase doine ale poporului român, după diferite colecţiuni, prefaţa editorului, Bucureşti, 1922.

Traduceri: Homer, Iliada. Cânturile I-XII, Budapesta, 1906, Cânturile XIII-XXIV, Bucureşti, 1912; ediţia integrală, Bucureşti, 1916; ediţie îngrijită şi prefaţă de D.M. Pippidi, Bucureşti, 1967, Odiseea, Bucureşti, 1924; ediţie îngrijită şi prefaţă de D.M. Pippidi, Bucureşti, 1971; Sofocle, Electra, Bucureşti, 1910, Oedip rege, Bucureşti, 1943; Socrate, Sfaturi către Demonicos. Xenofonte, Bucureşti, 1923; Poeme străine, Bucureşti, 1928; ediţia (Poeme străine antice şi moderne), Bucureşti, 1943; Eschil, Orestia, Bucureşti, 1942.

 

Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/George_Murnu

http://www.crispedia.ro/George_Murnu

 

 

 

Poezia zilei, George Murnu

Dedicaţie

În vadul apelor amare,

pe unde-i scris-a ta chemare,

plutaş vremelnic te cufundă,

culege clipele fugare

din fiecare undă

fecundă de avuţii stelare.

fă stemă de scumpeturi rare,

de-un jar nestins iluminate,

cu mâna ta ce totul poate

robită gestului credinţii

şi patimei ce nu s-abate.

Tresaltă chiuind, socoate

că-n tine-i culmea biruinţii

şi tu eşti fruntea peste gloate,

când stema, rodul suferinţii

şi-a trudei care afund străbate,

o dărui sfânt prinos fiinţii

preascumpe, mai pe sus de toate.

 

Revelare

Inima ta, ‘nchisoare

de pasăre, pe care

la piept am apăsat-o

în clipa de ’mbătare,

simţeam că ’n pulsu-i tare

e gata de ‘ncetare

şi molcom am lăsat-o

blajin de cumpătare

pentru tine, adorato.

fierbintea-mi năzuire

mi s’a-ncropit în milă

cetind ca într-o filă

de candidă sibilă

a ta desvăluire

în faţa de copilă

eteric de subţire

şi fină şi fragilă,

c-un înger în privire,

cu-o lacrimă ’n pupilă.

 

Privighetoare

Singură ’n dumbravă

din beţii de floare

patimă bolnavă

pirue suavă

o privighetoare;

cristalin de clară

undă, tril din mine,

lamură de rară

lacrimă de pară,

cântec pentru tine!

(Din volumul „Ritual pentru tine” )

Alţi scriitori:

G. Muntean, n. 1932