3 aprilie: Damian Stănoiu, n. 3 aprilie 1893 - d. 8 iulie 1956

 

 

Fiu de ţărani din satul Dobrotinet, pe malul drept al Oltului, la câţiva km în  sus de Slatina, şi-a făcut clasele primare în satul natal, apoi şcoala de cântăreţi bisericeşti din Slatina. Dar deja făcuse proba firii sale nealiniate, întreprinzătoare, dornică de aventură: fusese cântăreţ la biserica sătească, secretar la primărie, poştaş. Va încerca să se îmbarce clandestin, în portul german Hamburg, pentru o traversare a Atlanticului. Nici Gorki, nici Panait Istrati, nici Jack London, după ştiinţa mea, n-au avut o tinereţe mai plină de neprevăzut. Acest adolescent a fost pe rând sau simultan: vânzător la Craiova, paracliser la Biserica Amzei, muncitor la fabrica de ciment din Sinaia, la fabrica de hârtie Letea-Bacău; o improvizaţie la Iaşi, expeditor la ziarele Dimineaţa şi Universul, hamal la Constanţa, muncitor în fabrica de mobilă, infirmier la spitalul Pantelimon - toate aceste expediente în cavalcadă până în primăvara lui 1913 când se călugăreşte la Mrea Căldăruşani. Avea doar 20 de ani. Înaintând în ierarhie, în 1919 este deja preot la Mrea Sinaia, apoi la diverse mănăstiri din judeţele Vlaşca, Ilfov, Prahova; în 1924 este în administraţia bisericii Udricani (unde cândva slujise Petre Ispirescu...). Preia administraţia tipografiei de la Mrea Cernica; îl găsim slujind la Mrea Antim, în 1926. Superiorii îl îndemnaseră să scrie monografiile unor lăcaşuri de cult: Căldăruşani, Pasărea, Samurcăşeşti (Ciorogârla), Ţigăneşti. În 1932, avansat ieromonah, intră deîndată în conflict cu ierarhia monahicească. Iese din viaţa bisericească, se dedică în exclusivitate scrisului. Avea în spate o experienţă de viaţă şi una specifică, neegalate de altcineva.

De altfel debutase cu poezii încă în 1918, deci la 25 de ani - nu a ajuns foarte devreme la adevărata-i vocaţie... În 1928 îi apare volumul de nuvele Călugări şi ispite, la ediţia a doua, în anul următor primeşte Premiul Academiei. Tot atunci apare Necazurile părintelui Ghedeon, premiul Femina. Devine membru al Societăţii Scriitorilor Români, 1929.  În acelaşi an, Duhovnicul maicilor; în 1931 Pocăinţa stareţului;  Fete şi văduve, 1931; Alegere de stareţă, 1932; Ucenicii sfântului Antonie, 1933;  Camere mobilate, 1933; O zi din viaţa unui mitropolit, 1934; alte şi alte scrieri, în siajul celor deja publicate, cu mare succes de public, privit cu mefienţă de critica literară şi cu destulă îngăduinţă de cinul duhovnicesc: pentru bunul motiv că în prezentarea vieţii monastice păstrează un ton de umor bonom, neagresiv, nedemolator.

Atuurile scriitorului Damian Stănoiu, în afară de cunoaşterea în mare detaliu a vieţii monahiceşti pe care o descrie cu predilecţie, este redarea sensibilă a atmosferei din schimnicie, stilul lui de mare vervă, folosirea ironică, la modul eclatant, a vorbirii vechi, de hrisoave, umorul de calitate, toleranţa la ciudăţeniile firii omeneşti; şi nu în ultimul rând, crearea unor personaje vii, pregnante, inconfundabile. Este privită cu mare înţelegere dar şi cu fină ironie strădania călugărilor de a se ridica deasupra nevoilor şi ispitelor trupeşte spre adevărata credinţă, în asceză. O aspiraţie greu de atins, în lupta zilnică dintre trup şi suflet, dintre aspiraţie şi abandon, dintre raiul ipotetic şi infernul cotidian, chiar dincolo de zidurile mănăstireşti. În fond nu este vorba decât despre faptul că şi în nevoinţa călugăriei tot despre vocaţie este vorba, până la urma urmei. Cum în propriul caz al lui Damian Stănoiu viaţa monahală fusese doar o încercare, dintre prea multele pe care le iscodise -, o cale ce s-a dovedit nepotrivită firii sale. Vocaţia lui Damian Stănoiu fiind literatura. Capodopera sa rămâne Alegere de stareţă, un roman bine condus, impecabil stilistic, cu personaje puternice: O parabolă a lumii mirene, unde tot aşa, lupta pentru putere îmbracă forme acute, ireconciliabile, iar rezultatele pot fi chiar aberante.

Succesul de public l-a "ispitit", cum ispitiri fuseseră şi în cadrul celeilalte opţiuni; aşa că autorul a ajuns să se autopastişeze, să devină industrios, repetitiv, scriind literatură de scandal, cu intrigi facile, din zona alcovurilor, când ar fi trebuit să se concentreze asupra a ceea ce singur ştia despre lumea mânăstirilor, despre lupta omului cu limitele sale. Un temperament mirean, în definitiv, dacă se ocupă de chestiuni ale sufletului, ale conştiinţei, musai să rămână sub zodia moralităţii, a aspiraţiei spre sfinţenie, cosubstanţială naturii umane în semn profund.

 

Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/alegere_de_stare_damian_stnoiu_1932

 http://www.crispedia.ro/Damian_Stanoiu

 

Din  Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale

4 august 2008: (...)  Cobor la Gara de Nord, găsesc imediat, după hartă, strada C.C. Arion (cândva ministru – dar nu este cel împotriva căruia vitupera Eminescu? Acela este, negreşit!), la nr. 18 , la poartă dau de o schelă şi patru zugravi stând de vorbă; unul ca la 35 de ani, roşcovan, nelucrător îmi spune că a citit ceva de Damian Stănoiu, îi spun că şi eu, pe vremea adolescenţei, mai ales că e vorba de un scriitor de prin părţile mele, comuna Dobrotinet de lângă Slatina. Alt lucrător mă îndrumă la etajul II, unde pot vorbi cu proprietarul. Îl atenţionez la interfon, deşi uşa de la intrare era deschisă, din motive de zugravi, mă întâmpină pe palier, un om spre 75 de ani, înalt, smead, deşirat, cu ochelari, destupat la minte, care imediat înţelege şi aprobă să punem placă memorială scriitorului. Nu-mi dă voie să mă legitimez; da, bunicul lui a ridicat această casă şi la un moment dat l-a avut chiriaş pe scriitorul Damian Stănoiu. Îl întreb de telefon şi de nume, un nume ce pare românizat din ucraineană. Da, declară, e din Basarabia, au venit aici în 1944 cu toată familia. Ca şi ai mei, zic, tulburat pe moment. Însă  acest  Axinte, zic, nu e nume ardelenesc? Nu, e tot nume de familie, iar numele lui de botez este Igor. Nume frumos, zic. 

Trece un chiriaş, salută politicos, vorbesc între ei chestiuni gospodăreşti şi îl roagă să-mi arate unde a locuit scriitorul. Habar nu aveam!, recunoaşte chiriaşul. Urcăm la ultimul etaj (sau la mansardă): o cameră spre curte, o alta cu balcon larg, tot spre acoperişurile din vecini. Îmi explică: aici a instalat el o bucătărioară, în acel balcon mai larg. Am aruncat o privire pe ambele geamuri, mi-am făcut o idee despre ambianţa în care a trăit fostul călugăr, redevenit mirean, în cartierul Gării de Nord, la o mansardă de vilă cochetă, pe partea opusă străzii, mai liniștită, probabil o ambianţă propice scrisului. Acum, aici, o familie modestă, muncitorească, dar respectuoasă, prevenitoare. Îi recomand chiriaşului amabil să citească vreo carte de Damian Stănoiu, cu viaţa de pe la mănăstiri. Alegere de stareţă, de exemplu. Prima şi ultima vizită în camera unde a locuit scriitorul. Înapoi la operă!

 

 

Poezia zilei, Florentin Popescu, n. 3 aprilie 1945

     

Grifonul

Clipa mea sub formă de inimă

neliniştită, adâncă

îmi adastă-ntre gene

şi vine grifonul

şi mi-o mănâncă;

suie din piatră şi stâncă

cireşul cu gânduri

şi vine grifonul

şi mi-l mănâncă;

peşti de argint şi de aur

fulgeră-n râul din mine

ca o iubire, ca o patimă-adâncă

ori ca un dor de albastru

şi vine grifonul

şi le mănâncă.

Singur, de tăcere-argintat

strig, copac singuratic sub lună:

Grifonule, fugi şi nu mă mânca!

dar numai ecoul

târziu îmi răspunde:

Grifonul, grifonul e-n inima ta!

 

ELEGIA CAILOR PIERDUŢI (I)

 

 

şi se face c-ascultăm în vise

trist şi dureros şi mustrător

cum e goana mânjilor ucisă,

cum ne ceartă caii-n graiul lor

 

fii de iarbă, singuri în cetate

pustiiţi, prin vis, ne-ntoarcem în copii

şi se face că-i gonim pe înserate

şi se face că sunt caii vii

 

sunet lung ne lunecă prin sânge

- tropotul şi coamele-n alai

şi se face că pământul plânge

într-un dor nepotolit de cai

 

şi se face, se mai face că-n cetate

adăstând câmpiile cât zarea

dau năvală-n noi ca o dreptate

caii dăruindu-ne iertarea   

 

 

Alţi scriitori:

Ion Pop, m. 1905

Neagu Udroiu, n. 1940

  

2 aprilie: Matilda Cugler-Poni, n. 2 aprilie 1851- d. 9 oct. 1931

 

 

Dintr-o familie de nemţi stabiliţi la Iaşi, Matilda Cugler este un nume pe care

 îl mai pomenim când vine vorba despre Convorbiri literare şi despre mişcarea

 de la Junimea, dar mai ales când se fac referiri nu neapărat academice la 

îndrăgostirile savantului  A.D. Xenopol şi ale lui Mihai Eminescu. A fost 

căsătorită cu un Burlă iar după un timp cu savantul Petru Poni, chimist, profesor

  la Iaşi, academician. A avut şansa unei vieţi lungi, care însă nu i-a fost de 

ajutor în impunerea numelui său ca autoare de  referinţă în literele româneşti.

Versurile sale, în maniera album de domnişoare cu educaţie de pension, 

adresându-se unor cititoare sever supravegheate de  guvernante (dacă e să-l 

cităm pe G. Călinescu), sunt poezii clasate, aparţinând istoriei literare. Citite 

acum, se observă mai clar faptul că nu sentimentul, oricât de onest sau chiar  

puternic, face poezia, ci altceva, un simţ al inefabilului şi o magie lingvistică 

pe care am convenit să le numim har poetic, talent.

Poezia zilei, Matilda Cugler-Poni

Răchita

 

Grădina-i părăsită. Unde umblam odată, 

Nici păsări nu mai cântă cu glasul lor voios, 

Pe drumuri creşte iarbă, pe micul iaz înoată 

O luntre sfărâmată de timpul nemilos.

Numai pe mal stă încă răchita cea bătrână, 

Cu crengile-i plecate spre iazul adormit 

Şi ca visând se mişcă, când dureros suspină, 

Trecând pe lângă dânsa zefirul rătăcit

În coaja ei uscată zăresc înc-al meu nume; 

O mână mult iubită în dânsa l-a tăiat, 

Apoi făr'de credinţă a rătăcit prin lume 

Şi numai bietul arbor numele l-a păstrat.

Răchita cea bătrână, de-ar vrea ea să vorbească, 

Mult ar putea să spuie din timpul cel trecut; 

Cât e de uitătoare inima omenească... 

Ea singură o ştie, ea singură-a văzut! 

            1873

Gabriela Adameșteanu, n. 2 aprilie 1942

Prozatoare de primă linie a literaturii noastre contemporane,

 poziție asigurată cu nu multe cărți, ba dimpotrivă, însă atent 

construite, migălos strunite stilistic,
GA s-a născut la Tg. Ocna, 2 aprilie 1942, tatăl său, Mircea A.,

 profesor de istorie, provenea dintr-o familie preoțească având 

nu mai puțin de 8 copii,toți cu studii superioare, iar unul dintre

 aceștia, Dinu A. , arheolog, s-a făcut remarcat prin studii de 

specialitate în Italia, unde a înființat și un  muzeu, care acum 

îi poartă numele. Liceul la Pitești, Filologia la București, absolvită

 în 1965: Un provizorat de 3 ani, apoi redactor la Ed.
Enciclopedică, 1968-1984, de unde trece la Cartea românească, până

 în 1989. Din 1990 redactor, apoi redactor-șef la revista 22, vreme de 13 ani, de intensă prestație

publicistică, politică și culturală.

Scriitorul de substanță este de cunoscut din/prin cărțile sale. Prea puține date biografice, cu atât mai puțin de exegeză veți găsi pe Wikipedia, nici măcar pe Crispedia.ro. Vedeți aici:

http://www.crispedia.ro/Gabriela_Adamesteanu_-_biografie 

Unele mărturisiri de viață aflăm din interviul publicat în Formula AS:

http://www.formula-as.ro/2010/933/lumea-romaneasca-24/marea-doamna-a-prozei-romanesti-gabriela-adamesteanu-scrisul-vindeca-traume-12830.

Sunt semne că am putea găsi amănunte autobiografice în volumul Cele două Românii, 2003, conținând fragmente memorialistice.

Deși cu studii filologice, GA nu ni se prezintă ca atare, nesemănând într-aceasta colegilor săi care au debutat în volum încă de pe băncile facultății și au ținut-o tot așa, chiar când resursele de talent nu i-au slujit până la capăt (un Ion Crânguleanu, din aceeași generație, ar fi exemplul de la celălalt pol.) S-a încercat în critica literară de rutină, fără a dovedi însușirile necesare. Colegă de redacție cu poeta Nora Iuga, i-a arătat un text prozastic, ce avea să devină parte din primul ei volum, romanul Drumul egal al fiecărei zile, 1975. Încurajată de poetă, s-a prezentat cu textul la revista Luceafărul și Sânziana Pop a debutat-o în ianuarie 1971. Cu îndatoriri de servici și de familistă, a scris din greu la primul ei roman, desigur autobiografic: formarea unei tinere (Letiția Branea), în condițiile cumplitelor privațiuni pe care le știm, ale comunismului de impunere moscovită și de factură dâmbovițeană. În 1979, este reeditat Drumul egal..., dar îi apare și volumul de proze scurte Dăruiește-ți o zi de vacanță; apoi, la intervale de 5-10 ani, cât pare să dureze la GA gestația unei noi cărți, îi apar romanul Dimineața pierdută, 1883, cu un succes ieșit din comun, ceea ce o propulsează în topul prozatorilor momentului (varianta teatrală, 1988, sub bagheta Cătălinei Buzoianu nu poate fi neglijată în rețeta acestui succes de durată), și un nou volum de proze scurte Vară-primăvară, 1989. La sfârșitul perioadei comuniste, GA, membră USR din 1981, acum în vârstă de 47 de ani, avea la activ patru cărți importante. Sunt de numărat pe degetele unei singure mâini cazurile de prozatori care cu la fel de puține titluri s-au impus în literatura vremii. George Bălăiță ar fi un exemplu.  După ”evenimente”, prinsă deplin în activitatea publicistică, revine la literatură abia în 2003, cu romanul Întâlnirea, care nu a prea convins; următorul apare abia în 2010: Provizorat, început cu mulți ani în urmă. Convingerea autoarei fiind că omul, ”ființă povestitoare”, departe de a se sacrifica pentru scris, găsește aici o bucurie fără egal. Dar mai întâi musai să găsească acel timp de însingurare la masa de scris... Și tare e bine ca scriitorul să aibă timp pentru sine! În cazul anume al autoarei noastre, după 2003 începe avalanșa reeditărilor, cu deosebire la Polirom, dar și numeroasele traduceri ale cărților sale în străinătate, în mai toate limbile europene care ne vin în minte. Fără a face proba unei creativități speciale, autoarea revine asupra textelor, le reface, uneori fără mari câștiguri, cum se mai întâmplă. 

Cu un prestigiu literar cum rar se întâmplă pe la noi, este simptomatic faptul că GA nu este receptată fără rezerve de marii critici și istorici literari ai vremii. Mefient, Marian Popa strecoară exprimări precum: ”prea mult s-a vorbit despre”, ori ”mult supralicitat” etc.  Mai permisiv, N. Manolescu îi acordă 4 pagini, din care sacrifică o primă parte pentru considerații generale privind noua falangă de prozatori optzeciști. Remarcă deosebite calități de construcție și de stil Drumului egal..., iar Dimineții pierdute îi acordă o atenție specială, făcând referiri la Scrinul negru, la Istoriile lui Mircea Ciobanu, cu ”pagini extraordinare”. Consideră romanul Întîlnirea, prelucrare în trei variante a nuvelei cu același titlu, o scriere ratată, negăsind de altfel cine știe ce însușiri literare nici celor două culegeri de proze scurte. Iar concluzia ar fi că, prozator adevărat fiind, să ajungi pe mâna istoricilor literari acum, când tirajele, difuzarea, critica și cititorii sunt în cădere liberă, pare a fi un adevărat ghinion. Întrecut, ce-i drept, doar de celălalt ghinion: de a nu te afla nicicum în vederile istoricilor literari...

Alţi scriitori:

Lucian Dumitrescu, n. 1923

Ion Gheorghiță, n. 1939

 1 aprilie: Octavian Goga, n. 1 aprilie 1881 - d. 6 mai 1938

    

 

Fiu al preotului Iosif Goga din Răşinarii Sibiului, ce colabora cu articole la Telegraful român şi al învăţătoarei Aurelia Bratu care scria versuri, Octavian Goga şi-a făcut clasele primare în satul natal, a continuat la liceul maghiar din Sibiu, dar în urma unui conflict cu dascălii săi a trebuit să se transfere, împreună cu colegul său Ioan Lupaş, viitorul mare istoric, la liceul din Braşov. Şi-a făcut studiile universitare la Budapesta pe care le-a desăvârşit la Berlin. Din 1905 făcea parte din redacţia Luceafărului din Sibiu, unde debutase. În acelaşi an primeşte premiul Academiei pentru volumul Poezii. A publicat sub mai multe pseudonime, explicabil datorită faptului că Ardealul era sub stăpânirea Imperiului bicefal. A participat ca voluntar, împreună cu fratele său Eugen, la luptele din Cadrilater.

După Unirea cu Ţara, a făcut mare carieră politică, a fost de mai multe ori ministru, pentru scurtă vreme chiar prim-ministru. A decedat la doar 57 de ani, la reşedinţa din Ciucea, unde acum se află o casă memorială.

Poetul "pătimirii noastre", a cărui poezie a avut un imens impact asupra cititorilor din epocă, a fost un om politic controversat, într-o perioadă de mare fierbere a ideilor naţionale, nu doar în România interbelică, ci care încingeau spiritele întregii Europe unde fusese lichidat imperiul Austro-ungar şi se căutau formule statale conforme graniţelor nou create. Ca poet, a fost marcat de ceea ce trăise în satul transilvan, a cântat suferinţa plugarului asuprit de honvezi şi, pe urmele lui Coşbuc, a căutat să dea glas aspiraţiilor celor mai arzătoare ale conaţionalilor oprimaţi de secole în străbuna vatră a românismului. Ca şi Rebreanu, ca şi alţi mari ardeleni, a militat pentru idealurile sociale ale ţăranului transilvan. Adolescent fiind, în gazdă la Sibiu, îl zărea uneori, de la fereastră pe poetul George Coşbuc, pe atunci director al revistei Luceafărul şi s-a identificat cu idealurile luptei pentru emancipare şi Unire.

Activitatea sa politică, ideile pentru care militase l-au făcut dezagreabil pentru regimul pro-bolşevic instaurat după 1946. Pentru motive propagandistice marile personalităăţi ale interbelicului au fost radiate, fie că se mai aflau în viaţă, fie că părăsiseră scena vieţii. S-a dorit o tabula rasa, în loc fiind instalaţi reprezentanţii Cominternului, alogeni alăptaţi la Moscova şi care veniseră să facă o carieră sigură la vârf, pe de-a gata.

Se întâmplă însă în literatură/în artă un fapt minunat, dincolo de conjuncturi, de resentimente, chiar de greşeli şi vini omeneşti, greu de trecut cu vederea de contemporani: anume că ideile acelui timp şi-au încheiat jocul lor istoric, acţiunile lui Goga, care pe mulţi îi nemulţumiseră, s-au prescris - omul politic, aruncat la mal de evenimente se retrăsese, dezgustat, la Ciucea - şi disconfortul sufletesc i-a grăbit sfârşitul. În schimb poeziile sale, pornite din sentiment, din iubirea sinceră de semenii săi năpăstuiţi au rămas valabile şi se citesc cu omenească implicare. Omul are destinul său, mereu "sub vremi", în schimb opera se supune altor legi, ale frumosului etern.

 

 

Poezia zilei: Octavian Goga

 Noi

 

La noi sunt codri verzi de brad

Şi câmpuri de mătasă;

La noi atâţia fluturi sunt,

Şi-atâta jale-n casă.

Privighetori din alte ţări

Vin doina să ne-asculte;

La noi sunt cântece şi flori

Şi lacrimi multe, multe...

 

Pe boltă, sus, e mai aprins,

La noi, bătrânul soare,

De când pe plaiurile noastre

Nu pentru noi răsare..

La noi de jale povestesc

A codrilor desişuri,

Şi jale duce Murăşul,

Şi duc tustrele Crişuri.

 

La noi nevestele plângând

Sporesc pe fus fuiorul,

Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng

Şi tata, şi feciorul.

Sub cerul nostru-nduioşat

E mai domoală hora,

Căci cântecele noastre plâng

În ochii tuturora.

 

Şi fluturii sunt mai sfioşi

Când zboară-n zări albastre,

Doar roua de pe trandafiri

E lacrimi de-ale noastre.

Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi

Îşi înfioară sânul

Spun că din lacrimi e-mpletit

Şi Oltul, biet, bătrânul...

 

Avem un vis neîmplinit,

Copil al suferinţii,

De jalea lui ne-am răposat

Şi moşii, şi părinţii...

Din vremi uitate, de demult,

Gemând de grele patimi,

Deşertăciunea unui vis

Noi o stropim cu lacrimi...

 ***

 

 

Gheorghe Pituț, n. 1 aprilie 1940 – d. iunie 1991

 
Matei Gavril și Gh. Pituț la Restaurantul scriitorilor

Stare

 

Acum cea mai înaltă școală

A mârșăviei mi se pare

c-ar fi să povestești de-o floare

ce nesperat parfum exală

 

Ca și cum lumea-i o greșeală

Pe lângă-această suspendare

A simțurilor în mirare

Perpetuă lângă-o petală.

 

Dar cei ce ne vedem de treabă

Suntem nervoși cum să nu fim

Când munții strigă: Elohim

 

Și nimeni nu se mai întreabă

 

De știm din adevăr o boabă,

Parcă trăim doar să murim.

                   (din Sonete, 1995, ed. Albatros)

 

Alţi scriitori:

Mircea Florian, n. 1888

Al. Al. Philippide,  n. 1 aprilie 1900 - d. 8 februarie 1979

 

Ion Lazu: O tripletă de aur

Sergiu Cioiu – Poezia – Marin Sorescu

Aseară, la Sala Ion Băieșu a Muzeului Literaturii Române, din Calea Griviței Nr. 64 – o sală pe care  o cunoșteam încă din perioada 1961-1970, căci acolo ființa Comitetul Geologic dar și Intreprinderea de Prospecțiuni Geologice unde fusesem repartizat la absolvirea Universității, Facultatea de Geologie-Geografie… – a avut loc un extraordinar recital din poezia bulzeșteanului de geniu Marin Sorescu –  recital susținut cu brio de cel mai mare recitator al scenei românești, după Ludovic Antal – l-am numit fără ezitare pe actorul Sergiu Cioiu. Mă încumet să folosesc aceste înalte calificative după ce am ascultat, de-a lungul a vreo 5 decenii, cu un interes și o perseverență de care nu am a mă reșina, pe actorii de frunte ai scenei bucureștene: la radio, la televiziune, în foarte multe săli de teatru sau pe la casele de cultură din cartierele bucureștene. Ca să dau o idee despre actorii recitatori pe care i-am ascultat ”în direct”, voi numi doar câțiva: George Storin, George Vraca, Emil Botta, Costache Antoniu, Al. Giugaru, N. Gărdescu, Ștefan Ciubotărașu, Ludovic Antal, Cristina Tacoi, Adrian Pintea, Ion Caramitru, Florin Zamfirescu și câți și câți alții… Despre câteva prestații excepționale am notat în Jurnalele mele, dintre care unele publicate iar altele încă în manuscris, așteptându-și rândul…

Or, actorul Sergiu Cioiu ”care-i și întrece”, după cum deja am afirmat, și-a făcut din recitarea poeților români clasici și contemporani o profesiune de credință. Fac parte, de aceea, împreună cu Lidia, dintre ascultătorii devotați, pe cât de entuziaști ai Maestrului Cioiu. I-am și spus-o prin viu grai, căci viața a aranjat în așa fel lucrurile că ne-am cunoscut bine ca oameni și ne-am împrietenit.

De data aceasta recitatorul s-a orientat spre poeziile în vers clasic ale lui Marin Sorescu, vreau să spun spre sonetele acestuia, pe care le-a recitat cu o implicare extremă, într-un acompaniament muzical de mare rafinament. Și se întâmplă acest lucru de tot minunat: actorul vorbește, se mișcă, exclamă, gesticulează, toate într-o perfectă armonie și adecvare, vrăjindu-i pe spectatori, care nu mai pot alege între rostire, incantație, – o spunere totală, care năzuiește spre acea stare de grație în care ascultătorul este pe deplin vrăjit, smuls din context și ridicat în sferele înalte ale artei.

Aplauze, ovații, la sfârșitul fiecărei poezii. Și încă un sonet, încă o ridicare din contingent, către înaltele stele…