Acum două seri, la Teatrul Național, Sala Media, a avut loc un minunat recital din opera poetică a Celui mai talentat poet român după Eminescu - l-am numit desigur pe Nicolae Labiș, poetul de la Mălini și din veșnicie... În acea după amiază am trecut mai întâi pe la Muzeul Geologic, pentru a asculta colinde românești, apoi am făcut o preumblare până la Național, ajungând tocmai la timp ca să-i vedem pe cei trei actori dedicându-se liricii labișiene. Mai întâi o scurtă și emoționată alocuțiune a poetului buzoian Florentin Popescu, autor al unor editări și monografii Labiș, apoi scurta alocuțiune a sorei lui Labiș, Doamna Margareta, care a revenit la loc, exact în fața noastră, pe rândul cu Florentin... Apoi, la pauză, ne-am regăsit în hol, unde am făcut cîteva poze și am apucat să-i spun Margaretei: Primul lucru pe care l-am auzit despre poet a fost zicerea lui Dumitru Furdui; A murit poetul Nicolae Labiș. Era primul lucru pe care îl aflam despre poet. În acel Decembrie 1956, mă aflam într-o rezervă a spitalului studențesc de pe Calea Șerban Vodă, imediat dincoace de catedrala Sf. Iosif, o clădire mai în fundul curții, exact în locul unde tramvaiele 6, 10 și 24 se lansau pe str. Luterană, ca să întoarcă dincolo de Palatul Regal, în dreptul unei biserici de o rară frumusețe. Imediat am început să caut poeziile lui Labiș, căci deja publicare 2-3 cărți: Primele iubiri, Lupta cu inerția, Moartea căprioarei... Cu ardoarea pentru poezie și cu memoria de atunci, l-am învățat pe dinafară, de la prima la ultima poezie. De câte ori nu mă gîndeam la ceva anume, îmi reveneau în minte versuri de Labiș, Iar acum, ascultându-i pe cei trei actori, repetam în șoaptă versurile magice. Lidia fiind obișnuită, domnul din dreapta mea se trăgea mai încolo, cu toată atenția focalizată pe scenă. Și cum altfel, căci era un recital de zile mari. Lidia filma tot ce se putea, secvențe pe care avea să le posteze pe blogul meu și să le trimită către toți cunoscuții, inclusiv în Australia, în America...Vorba unui alt poet bucovinean: ”Trăiască poezia și marii visători!” Ioanid Romanescu, desigur.
Și un lucru sigur: Dacă îi știi pe dinafară pe Eminescu și pe Labiș, toate celelalte lucruri din viață se urmează în modul cel mai firesc. Inclusiv Coșbuc, Topîrceanu, Bacovia, Blaga, Voiculescu...
Devotat, Ion Lazu
Despre Alexandru Repan.
Doar 7 comentarii în 2 săptămâni... Când e vorba despre un foarte mare actor al nostru... Începi să înțelegi că numai la noi este posibil ca o veste importantă să fie vizionată de 12.ooo de oameni și să nu fie decât 7 comentarii !!! Și mai înțelegi că acesta este doar un aspect dintre foarte multele care ne plasează pe ultimul loc în Europa... Eu l-am cunoscut pe Sandy Repan încă de pe vremea facultății. Suntem născuți în același an 1940 și am absolvit un liceu de 10 clase... Puține activități culturale în facultăți, nimic legat de literatură... Și atunci, din dorința de a mă exprima, m-am dus la ansamblul artistic au universității, în echipa de dansuri populare, vezi-bine, deci la Casa de Cultură din Str. Schitu Măgureanu, vis-a-vis de Cișmigiu. Aveam repetiții seara, de 2-3 ori pe săptămînă. Dar tot la Schitu Măgureanu era și o echipă de teatru, colegi cu care ne intersectam mereu. Printre aceștia, Al. Repan, de la Istorie, pregăteau spectacolul cu piesa Celebrul 702, de Al. Mirodan. Or, printre interpreți se detașa Al. Repan: înalt, atletic, cu fața smeadă și ochii verzi - fetele roiau în jurul lui, care nu se atașa de niciuna... Și mai adaug că la repetițiile generale și la spectacole veneau de fiecare dată părinții lui Repan, o familie arătoasă, elegantă, care ne urmărea din primele rînduri. Tot în vara respectivă, am fost într-o tabără studențească, la Pârâul Rece, , undeva la vest de Sinaia. Și acolo, din nou Sandy Repan. Sâmbătă seara a avut loc o reuniune, dar și diferite cântece, recitări. Apare un student la Teatru, ins mărunt de stat, blondiu, față emaciată. Recită o poezie celebră de Topârceanu: Noapte de mai. Ca vai de mama lui, probabil provenit de la facultatea muncitorească... Aplauze de circumstanță. Și în acel moment, din ultimul rând al studenților-spectatori, se desprinde Sandy Repan, merge la tribună și reia poezia Noapte de mai. Ce diferență! Ce succes! Aplauze dezlănțuite. Și îmi aduc bine aminte: Toată lumea era cu gura pe Repan: să dea examen la facultatea de teatru și cinematografie. A dat, a luat din prima și în curând l-am văzut pe marile scene ale capitalei. Nu l-am scăpat din ochi. Și se face că acum niște ani, vreo 6-7, după un recital, la plecare îl zăresc pe actor, pe o bancă, lângă vestiar. Singur. M-am apropiat, m-am prezentat, i-am vorbit de colegii lui de la Istorie, cu câțiva mă împrietenisem între timp, făcusem și convocarea militară împreună, la regimentul de infanterie din Caransebeș: Botoran etc. etc. M-a ascultat în tăcere și nu a comentat în niciun fel. Mereu reticent... Ne-am luat la revedere. Nu cred să-l fi impresionat nici cu titlurile celor peste 30 de cărți pe care le publicasem.... ?!. Suntem oameni trecuți de ani 85, toți colegii mei dar și ai lui ne-au părăsit...Supraviețuitori, ca prin minune...Două destine care nu s-au întîlnit niciodată...
