https://www.facebook.com/watch/live/?ref=watch_permalink&v=662625893333666 Lidia Lazu și Petre Moraru recită din poezia lui Blaga.

Victoria Milescu despre Himera literaturii Ion Lazu, Ion Murgeanu HIMERA LITERATURII Doi remarcabili scriitori, Ion Lazu (n. 06.01 1940, comuna Ciubârciu, jud. Tighina) şi Ion Murgeanu (n. 07.06.1940, Zorleni, jud. Tutova) se angrenează într-un dialog epistolar în urma căruia rezultă un ,,roman al literaturii‘‘, după aprecierea autorilor, o carte a unei ,,generaţii care a învins teroarea comunistă nu numai prin supravieţuire, ci mai ales prin refuzul de a colabora‘‘. Destinele răsăritene ale celor doi au multe elemente în comun, dar şi elemente ce le-a individualizat personalitatea, opera şi le-a cimentat prietenia. Până să se cunoască mai bine, şi-au intersectat paşii pe culoarele diverselor redacţii de reviste literare, edituri, au combătut în aceleaşi cenacluri alături de alţi tineri, dintre care unii s-au afirmat, alţii s-au pierdut pe drum. Ion Lazu e marcat de refugiul din martie ’44 din Basarabia, în urma căruia se stabileşte cu familia în Oltenia, experienţă ce se va regăsi în romanul său, Veneticii. Ion Murgeanu e ştampilat pe viaţă de girul entuziast al lui G. Călinescu, la debut, nemaivorbind de emoţionanta întâlnire cu Tudor Arghezi. Ambii scriitori îşi evocă traseul literar pe parcursul căruia întâlnesc obstacole dar şi încurajări generoase, oameni de caracter, dar şi fiinţe duplicitare, carieriste, înţelegând destul de devreme că se aflau într-un sistem totalitar unde fenomenul cultural era atent supravegheat. Amintirile cuprind episoade dramatice din viaţa literară, dar şi scene hazlii, însă de cel mai mare interes pentru istoria literară este galeria de portrete ale scriitorilor frecventaţi sau întâlniţi cu diverse ocazii. Rememorarea este uneori emoţionantă, alteori acidă, dar de cele mai multe ori se vorbeşte cu duioşie şi detaşare din perspectiva trecerii timpului. Începuturile au loc, de obicei, în cenacluri, cu atmosfera lor efervescentă, iar între acestea cel mai cunoscut, la acea vreme, era cenaclul ,,Labiş‘‘, adevărată ,,poartă de intrare a poeziei‘‘, prin care s-au perindat aproape toate numele importante ale literaturii noastre moderne: Gellu Naum, Marius Robescu, Horia Gane, Dan Laurenţiu, Adrian Dohotaru, Mircea Ciobanu, Daniel Turcea, Adrian Păunescu etc. Ambii scriitori descriu cu plăcere cum i-au cunoscut ,,pe viu‘‘ pe: Mihail Sadoveanu, Nicolae Labiş, Dan Barbilian, Tudor George, Ana Blandiana, Marin Preda etc., reuşind să surprindă din câteva tuşe portrete temperamentale de mare acuitate. Ion Murgeanu, prieten cu Cezar Ivănescu, ,,teribilistul cenaclist bârlădean‘‘, boxer la clubul ,,Rulmentul‘‘, îl descrie astfel pe acest ,,hoplit literar‘‘: ,,Cezar Ivănescu a fost oricum primul om din viaţa mea cu o aversiune dură, făţişă faţă de regim; îi ura pe comunişti cu înverşunare şi nu a încetat nicio clipă să-mi ridice în slăvi lumea veche şi înţeleaptă a trecutului. Mi se părea prin structura lui el însuşi un om vechi dotat cu cele mai fine mijloace de seducţie ale omului de viţă veche. Dar biografia lui nu se desluşea încă prea clar de la început. Observasem stilul atemporal al poeziilor pe care şi le recita singur într-o cadenţă metalică, dar în mod paradoxal muzicală, dezvoltând de la început teoria originar-muzicală a cuvântului. Căci era interesat şi teoretic de muzică.‘‘ Un alt portret pentru eternitate este cel al lui Mircea Ciobanu, ,,omul providenţial‘‘ pentru destinul literar al lui Ion Lazu, care îşi exprimă regretul că opera fostului redactor de la Cartea Românească nu este îndeajuns cunoscută şi preţuită. La polul opus lui Mircea Ciobanu, poet rafinat, cu înclinaţii artistice, se află Marin Preda, surprins cu trăsăturile sale recunoscute încă din timpul vieţii, lăcomia de bani şi zgârcenia. Pentru Ion Lazu şi Ion Murgeanu, viaţa literară bucureşteană pare o junglă în care cei doi îşi fac loc cu greu printre hedonişti, arivişti, anarhişti, într-o perioadă în care funcţionau cenzura, dirijismul, comanda socială. De aici derivau, pentru cei obedienţi, privilegii, favoritisme pentru cei ce acceptau colaborarea, compromisul, de aici marii profitori ce lăsau în umbră valori care nu voiau să se compromită. Ion Lazu îi recunoaşte lui Nichita Stănescu talentul înalt, dar îl priveşte şi cu un ochi critic: ,,Nichita Stănescu, da! El a luat toate compromisurile la rând, de la poezia antirăzboinică trecând prin toate fazele poeziei militante, până la poezia naţionalistă. Se pare că nebunia talentului cheamă după sine nebunia faimei. E ca o intoxicare alcoolică, în fapt paralelă şi sincronă cu cealaltă – nu mai poţi da înapoi. Nevoia de succes, de faimă, de exhibare. Imposibil să stabileşti unde se termină prietenia, generozitatea şi unde începe setea de a epata, de a acroşa, de a cuceri noi şi noi fani, nemaiţinând cont cine sunt aceştia şi care este calitatea lor intelectuală, morală etc. Totul la Nichita părea o punere în scenă, în vederea cuceririi de adepţi, de admiratori ai persoanei şi ai poeziei sale. Dar nu este situaţia oricărei vedete a zilelor noastre intoxicate de publicitate, de reclame mai mult sau mai puţin insinuante, insidioase?‘‘ În pofida vicisitudinilor, scriitorii, făcând compromisuri ştiute sau neştiute, cu sacrificii văzute sau nevăzute, au scris, cu jertfe de suflet sau de conştiinţă, au lăsat opere durabile, îndreptăţind concluzia autorilor că, totuşi, sub comunism, s-a scris ,,o literatură la nivel european.‘‘ Desigur în cartea-document a celor doi autori există şi numeroase amănunte legate de viaţa lor personală cu referiri la problemele de familie, la tribulaţiile legate de slujbele ce le asigurau traiul zilnic şi nu în ultimul rând găsim impresii şi autoevalurări asupra propriei opere, născute dintr-un travaliu al scrisului, devotat şi solitar, cu o impresionantă definire sau definiţie: ,,Nu te învaţă nimeni să scrii; cu atât mai puţin, nimeni nu poate scrie în locul tău. Scrisul este cea mai însingurată meserie din lume. Şi cea mai grea. ‘‘ Scrisul poate fi şi himera pe care trebuie să o înfrunţi cu forţă, demnitate şi curaj, al cărui sânge hrăneşte literatura. Că şi ea este tot o himeră, o pot spune deopotrivă scriitorii şi cititorii. (Editura Curtea veche, Bucureşti, 390 p.) (Caligraf 2/2011)

22 martie: Mihail Dragomirescu, n. 22 martie 1868 - d. 25 noiembrie 1942 De felul său din comuna Plătăreşti-Călăraşi, urmează liceul la Lazăr şi Sf. Sava, apoi Litere şi Filosofie, absolvind în 1892, licenţa pe o temă din Spengler. Student al lui Maiorescu, exegeții se vor despărţi în curând. Face carieră universitară, cândva devine membru de onoare al Academiei. Cu preocupări de estetică a literaturii, consideră opera literară un tot unitar şi recomandă metode ştiinţifice de cercetare a ei. Cu opţiuni ferme, având deci "calea sa", intră în dispută cu mulţi actanţi literari ai vremii. Combate sămănătorismul, simbolismul dar şi modernismul. Colaborator la Convorbiri literare, fondează o nouă revistă: Convorbiri critice, dar şi Falanga. Tipăreşte în 1906 Teoria poeziei, o nouă redactare în 1915: Poezia românească. Două volume de Critică, 1928 şi 1929. Citește mai mult: http://www.autorii.com/scriitori/mihail-dragomirescu/ Din Ion Lazu, Odiseea plăcilor memoriale ...Mergând pe str. 11 iunie spre parcul Carol, fost Libertăţii, dincolo de intersecţia cu str. Ovidiu, poet, găsesc pe dreapta, Intrarea Călţuna, fostă în planurile vechi din 1938 Aleea Buzoianu. La nr. 17, unde se închide această fundătură, un zid semicircular spre imensa curte cu un edificiu gen mic palat, undeva în stânga, la mare depărtare de stradă. Aici a locuit prof. univ. Mihail Dragomirescu, lucru dibuit de mine din vechi cărţi de telefon, la biblioteca Academiei. Constat că mulţi scriitori, chiar de notoriatete, nu şi-au permis această înlesnire a tehnicii – sau au repudiat-o de plano? Pe câţiva îi găsesc, şi nu oricum, ci cu toate titlurile academice sau universitare, cu profesia lor, oricum: ziarist, avocat, doctor, în nici un caz scriitor. Iată-l pe prof. univ. Mihail Dragomirescu – conu Mihalache. A locuit preţ de 2 decenii, fapt pe care îl atestă cărţile de telefon la o unică adresă (un belfer, nu?, iar nicidecum un „chiriaş grăbit”, precum G. Topârceanu, de negăsit între abonaţi, ca destui alţii). Zid înalt, în semicerc. Porţi zăvorâte. Însă nu lipsesc cele câteva interfoane. Sun ici, sun dincolo. Apare o tânără. Nu cu ea, cu PR (Public Relations). A doua tânără. Noi suntem o firmă, nişte firme. Trebuie să discutaţi cu proprietarul. Proprietara. Locuieşte aici? Nu. Numele, telefonul. Dar am trimis o adresă din partea... I-a fost înmânată. Seara, telefon. Proprietăreasa: - Nu, nu crede că este cazul. - Totuşi, Uniunea consideră că marele profesor, şef de şcoală, magistrul atâtor scriitori care apoi au făcut literatura română... Cu ce ar incomoda? Poate dimpotrivă, este onorant ca pe faţada unui imobil să scrie... - Nu, sunt probleme…, eu nu le cunosc; fapt este că dânsa vrea să vândă. Trebuie să se consulte cu notarul. A cumpărat această vilă de la soţia profesorului Mihail Dragomirescu. O chema Laura. S-au căsătorit în ultima lui perioadă, ea era mult mai tânără, frumoasă; repede după asta el a murit, ea a plecat îndată la Paris, dar era bolnavă de plămâni şi nu după mult a murit şi ea, la 43 de ani. Tatăl ei a cumpărat această vilă de la Laura. - Dar noi punem o placă pentru conul M.D., care a trăit acolo între 1922 şi 1942... Să vorbească azi mîine cu avocatul, cu notarul. (Peste câteva zile: NU!, este exclus, dânsa refuză categoric ideea acestei plăci „memorabile”. Explică: Aici s-a filmat Cu mâinile curate şi majoritatea secvenţelor din Craii de Curtea Veche. Probabil doamna se gândeşte că dacă vom fixa placa, nu vor mai veni alţii să filmeze aici... Ca atare îi precizez: Stimată doamnă, noi ne-am gândit să punem placa pe zidul de la intrare, căci vila oricum este foarte departe de la stradă, iar inscripţionarea nu s-ar putea descifra decât cu binoclul, ceea ce nu e cazul... Nu, nici pe peretele vilei, nici la poartă. A vorbit cu notarul. Tocmai pentru că pe placă e menţionat anul 1922, asta ar însemna că imobilul este foarte vechi, lumea de azi e snoabă, se fereşte de casele vechi. Bine, stimată dna Magda Agopian, în privinţa snobismului se poate să aveţi perfectă dreptate, nu însă şi în privinţa plăcii, a datelor de pe ea, căci o casă, un imobil, nu se vinde la notariat şi la Tribunal pe baza datelor inscripţionate pe o placă fixată ieri-alaltăieri, ci pe baza actului de construcţie şi a titlului de proprietate. Proprietara: Vedeţi că n-aţi înţeles bine? Eu sunt proprietara şi în această calitate refuz categoric fixarea plăcii memorabile pe zidul de la intrare! Punct. Trântit telefonul. Intr. Călțuna, nr. 17, S.IV. Imaginea casei apare şi în albumul Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010. Valeriu Cristea, n. 15 ianuarie 1937 - d. 22 martie 1999 Dintr-o familie de funcţionari, nevoiţi să-şi schimbe locul, cel ce avea să devină unul dintre criticii de mare prestigiu dinainte de Revoluţie, se naşte la Arad, face şcoala primară de Galaţi, liceul la Cluj, unde începe o facultate tehnică, dar renunţă în grabă, transferându-se la Filologia clujană, apoi la cea din Bucureşti, pe care o absolvă abia în 1962, cu o întrerupere datorată exmatriculării, pentru că se solidarizase cu un coleg judecat ca deviaţionist (anii 58-59, de tristă amintire, pentru cei care i-au trăit...). Mai întâi profesor în preajma capitalei, apoi redactor la Gazeta literară-România literară, până în 1989, când îl urmează pe Eugen Simion la Caiete critice şi la conducerea revistei Literatorul, fondată împreună cu Marin Sorescu. Un critic literar cu personalitate, neamestecându-se în critica de întâmpinare decât strictul necesar, în fapt dedicat unei înalte idei despre menirea criticului, întru slujirea literaturii prin aprofundarea capodoperelor. S-a fixat pe câţiva mari scriitori ai lumii, în primul rând pe marii ruşi: Dostoievski, Gogol, Cehov, dar şi Cervantes, Kafka, Faulkner. Simpla enumerare dă seamă despre orientarea lui Valeriu Cristea către problemele de esenţă ale literaturii, iar nu spre dispute curente. Unde să găseşti răspunsuri decât acolo unde mesajele artei se prezintă întruchipate la cel mai înalt nivel omeneşte posibil? Totul se întâmplă între lectorul avizat/dedicat, plasat în avanpostul său de observaţie (Fereastra criticului) şi capodoperă. Eseistica lui Valeriu Cristea este consemnarea acestor confruntări cu marile probleme ale creaţiei, ale expresivităţii. Citeşte mai mult: http://www.autorii.com/scriitori/valeriu-cristea/index.php Opera: Tînărul Dostoievski (1971); Pe urmele lui Don Quijote (1974); Introducere în opera lui Ion Neculce (1974); Domeniul criticii (1975); Alianțe literare (1977); Spațiul în literatură (1979; ediția a II-a, 2003); Dicționarul personajelor lui Dostoievski, I-II (1983, 1995), tradus ulterior și în limba rusă; Modestie și orgoliu (1984); Fereastra criticului (1987); După-amiaza de sîmbătă (1988; ediția a II-a, 1999; ediția a III-a, 2006); Despre Creangă (1989; ediția a II-a, 1994); A scrie, a citi (1992); Bagaje pentru paradis (1997); Dicționarul personajelor lui Creangă (1999). *** Abia acum, revăzând datele biografice ale "scriitorului de azi", îmi dau seama că aş fi putut să-l cunosc, ori măcar să-i reţin numele, sau figura, încă de pe vremea studenţiei, cum am reuşit într-un alt caz: după Decembrie 1989 am văzut pe stradă un domn slab-înalt, cu nasul coroiat, păr lung, cărunt-ondulat - chip inconfundabil - reţinut de mine de la odioasa şedinţă din toamna 1958!, de demascare a unor cadre didactice şi studenţi, care... ce făcuseră? Unul dintre ei notase cu 10 o lucrare de diplomă a unui student la filosofie care scrisese excelent despre Kant. Întrebarea celor care deschiseseră acest proces public, la Înfrăţirea între popoare, fiind tranşantă: poţi nota cu 10 o lucrare despre un filosof idealist?! A încercat lectorul să explice că lucrarea era bine scrisă, pe baza unei lecturi eshaustive a operei lui Kant, desigur un filosof idealist, situat în opoziţie cu luminoasa învăţătură marxist-leninistă etc..., dar nu l-au lăsat să-şi termine argumentaţia. L-au trimis la munca de jos. Năpăstuitul era chiar domnul întâlnit de mine pe Calea Victoriei, cam prin dreptul Muzeului Colecţiilor. Şi bravul om arăta chiar ca venind de la munca de jos... Îl şi cocârjase un pic... I-am ştiut până de curând şi numele, unguresc sau de evreu ungur, nu mai contează acum. Un alt student afirmase că racheta cosmică americană, desigur mai mică mult decât cea sovietică, lucru ştiut de toată lumea, s-ar putea ca totuşi să aibă aparatură la cel mai înalt nivel. L-au exmatriculat pe susţinătorul acestei supoziţii aberante, duşmănoase, otrăvite, dar l-au exmatriculat şi pe colegul de cămin care nu luase atitudine. Cel cu care avusese controversa era de faţă, pe podium, ca acuzator... Şi alte cazuri, de acelaşi fel, execuţii fără drept de replică, la acea abominabilă şedinţă, unde fusesem convocaţi pe bază de liste și semnături, ca să nu lipsească nimeni, ca să înţelegem că deviaţionismul nu are în această ţară nici o şansă, nici o ascunzătoare, nici o iertare.... Între care şi cazul în care a fost implicat Valeriu Cristea... Era după revoluţia din Ungaria, era după ce-i ajutasem pe sovietici să o înăbuşească, iar pe conducătorii noului guvern să-i suprimăm, la Snagov, unde fuseseră expediaţi de sovietici, în înţelegere cu Dej, fără a li se preciza destinaţia... Ce-i drept, după aceste ticăloşii ale oamenilor lui Dej, acesta a cerut răsplata jertfei patriotice: ca trupele sovietice de ocupaţie să părăsească România. (Ceea ce i-a sporit mult popularitatea Plăpumarului. Însă liderul stalinist dorea să-şi asigure tronul dovedind credinţă sovieticilor până în pânzele albe, să-şi lichideze duşmanii politico-ideologice; până una alta să intimideze, să descurajeze orice manifestare a libertăţii de gândire. Totul sub cel mai strict control securistic!) Dând cele mai înalte asigurări că linia bolşevică va fi urmată neabătut... Stalinismul, împins după uşă în URSS, ascuns sub covor în celelalte ţări comuniste, a avut la noi o prea dură şi lungă recidivă, menţinându-se neabătut până în 1964. Lucrurile se cunosc. Dar se cunosc? Or, cine tăia şi spânzura cu mânie partinică în aceste şedinţe publice de demascare? Nimeni altul decât acelaşi I.I., cel de care, după "evenimente", se lipise criticul literar devenit subiectul rubricii mele de azi. Nebănuite sunt căile Domnului? Iubeşte-l pe duşman? Toate aceste precepte biblice îmi spun că multe se pot întâmpla pe lume -, chiar şi lucruri împotriva firii - însă nu mă ajută defel să şi înţeleg ce şi cum... Or, pentru mine, pe-atunci, legat de prestaţia critică singulară a lui Valeriu Cristea, nu a contat decât aşteptarea tensionată, vreme de 12 ani, numărând zilele şi săptămânile, în speranţa că voi fi atât de norocos ca să prind apariţia volumului al II-lea din Dicţionarul personajelor lui Dostoievski... Ca să încerc a înţelege eu însumi ce a înţeles Valeriu Cristea că a înţeles Dostoievski din enigma Omului... *** I-am pus o placă memorială pe Aleea Ialomicioara nr. 3, S.III. (zona Th. Pallady) Poezia zilei, Virgil Gheorghiu, n. 22 martie 1903 – d. 7 martie 1977 A mea vei fi, mult aşteptată noapte Născută-n veghe lungă, în veghe-nlăcrimată, A mea vei fi mult aşteptată noapte. Când inima cuvintelor tresare, Şi-un corn de vânătoare e tăcerea, Stăpânu-acestei nopţi rămâne-voi. Peste abisuri, peste surpătura anilor, Voi simţi trecând Deasupra culmilor primejdioase ale timpului, Pe visurile mele tari ca stâncile, Căprioara amintirii tale. Iar de-oi sfârşi plămada cu drojdii de imagini Să crească pâine vie cu miezul de poem, Din tulburele zilei cu şipotul culorilor Mi s-o deschide-n faţă, horire, jocul zorilor; Stelară scânteiere vei scăpăra-n înalt, Pe cremenile slovii oprindu-te din salt! (preluare de pe Internet) Alţi scriitori: D. Iov, n. 1888 Romulus Dianu, n. 1905 – d. 25 august 1975. Gabriel Chifu, n. 1954

21 martie: Mircea Zaciu, n. 12 august 1928 - d. 21 martie 2000 Născut la Oradea, fiu al unui avocat şi al unei secretare de liceu, viitorul critic şi istoric literar, coordonator al celebrului DSR (Dicţionarul Scriitorilor Români) în 4 volume, a făcut primele clase primare la Satu Mare, însă Diktatul de la Viena a obligat familia să se refugieze la Arad, unde continuă liceul pe care îl va termina la Oradea. Face Literele la Cluj, terminate în 1952, când devine asistent, căci din studenţie fusese angajat ca preparator. Carieră universitară în plin: lector până în 1962, conferenţiar până în 1972, când devine profesor titular. Avusese o perioadă de decanat la Filologie, 1962-1967. Doctoratul în 1967, după care va fi lector la Koln, Bonn şi Aachen. Călătorii în străinătate, la întruniri culturale. Din 1990 se stabileşte în Germania, unde familia se expatriase cu ani în urmă, dar cu lungi reveniri în ţară, pentru activităţi didactice, editoriale, de reprezentare. A debutat cu cronici literare în 1948 iar editorial în 1954. Se succed aproape anual volumele de eseistică, critică şi istorie literară, studiile, monografiile, prefeţele la mari sau mai mici autori transilvăneni (Victor Papilian, Emil Isac, Ion Breazu, Dimitrie Popovici), ediţii îngrijite de critic, între care un număr de cca 80 titluri în colecţia Restituiri a Editurii Dacia, preţioasă colecţie iniţiată şi supravegheată de Mircea Zaciu; un Mic dicţionar. Scriitori români, 1978, în colaborare cu Marian Papahagi şi Aurel Sassu; o antologie a nuvelei româneşti; jurnale de călătorie (Teritorii) şi, spre final, după lupte de peste un deceniu cu politrucii ceauşişti, marele DSR, în 4 volume. Dar şi foarte incitantul Jurnal intim, de asemenea în 4 volume, despre "deceniul satanic" 1979-1989, care încununează activitatea neobosită şi neobişnuită ca amploare a unuia dintre cei mai importanţi literaţi din a doua jumătate a secolului XX. Opera (selectiv): Amiaza unei revoluții, 1954; Ion Agârbiceanu, 1955; Masca geniului, 1967; Glose, 1970; Colaje, 1972; Ordinea și aventura, 1973; Bivuac, 1974; Lecturi și zile, 1975; Alte lecturi și alte zile, 1976; Teritorii, 1976; Scriitori români. Mic dicționar, 1978 (în colab.); Lancea lui Ahile, 1980; Cu cărțile pe masă, 1981; Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu, 1982 (în colab.); Viaticum, 1983; Jurnal, I, (1979-1989), 1993; Liviu Rebreanu după un veac, 1985 (in colab.); Clasici și contemporani, 1994; Dicționarul scriitorilor români, I-II, 1995-1998 (in colab.); Scrisori nimănui, 1996; Ca o imensă scenă, Transilvania, 1996; Jurnal, II (1982-1983), 1995; Jurnal, III (1984-1986), 1996; Jurnal, IV (1986-1989), 1998. Citeşte mai mult: http://www.autorii.com/scriitori/mircea-zaciu/ *** Scund şi ochelarist, roşcovan la faţă, dacă nu de-a dreptul spelb, cu părul cărunt, rărit drastic, figură tipică de intelectual, Mircea Zaciu era un elitist pur-sânge, mereu preocupat de mişcarea literară a vremii sale, de actanţii acesteia, de cărţi şi evenimente. Convins de îndreptăţirea sa prin ceea ce însuşi scrisese şi militase, îndârjit să rămână în miezul disputei, neadmiţând ideea de a fi dat de-o parte dintr-o activitate în care se legitimase printr-o prestaţie performantă. Acaparat de probleme, greu abordabil, cu aer doctoral-academic, de belfer, numit de numeroşii săi discipoli ardeleni "Profesorul cu literă mare", criticul şi istoricul literar, excepţional dotat, cu disponibilităţi intelectuale şi volitive ieşite din comun, dar şi cu o mai rară capacitate de a se mobiliza pentru mereu alte şi alte proiecte culturale, om activ-hiperchinetic, de un dinamism aparte, diversificat în preocupări, neobosit, citind şi scriind, trăind fără pauză aventura literaturii, a făcut proba unui volum de muncă într-adevăr impresionant şi a lăsat în urmă-i o operă greu de clintit. Înzestrarea sa pentru literatura propriu-zisă, căci a debutat cu poezie şi proză, l-a ajutat să-şi forjeze un stil inconfundabil, în care construcţia riguroasă a edificiului exegetic (studiu, monografie etc) a primit o coloratură foarte personală prin calităţile strict literare ale textului, fie că este vorba despre portretizări memorabile, ori despre surprinderea atmosferei unei anumite epoci, a contextului său spiritual care o singularizează. Fie că, în sfârşit, în jurnalele sale de călătorie nu se rezumă la informaţii de pliant, cum atâţia obişnuiesc, din lipsa unei mobilităţi spirituale, ci a mixat într-o scriitură inextricabilă emoţii, amintiri, scene de stradă, evocări ale unor împrejurări similare, alunecări în visătorie şi obsesie. Fie că, în Jurnalul său intim adună laolaltă notaţii, scene, portrete, referinţe culturale, meditaţii, reverii, angoase, frustrări şi idiosincrazii, totul scris la modul copleşitor, cu un mare aplomb, într-un stil dezinhibat, în deplina stăpânire a mijloacelor de exprimare creativă. Aserţiunile sale din jurnale, chiar portretizările în care mulţi actanţi s-au regăsit distorsionaţi, coroborate cu incidente şi cu disensiunile datorate unei personalităţi inconfortabile, au creat o vie rumoare cititorilor cât de cât implicaţi, însă trebuie sus, spre beneficiul adevărului, că Jurnalul intim al profesorului lasă la lectură o impresie singulară, de mare forţă creativă, de necontestat chiar de inamici. Nu am citit în aceste două decenii un jurnal mai captivant-incitant, egalat pe alocuri de Jurnalul unui poet leneş de Victor Felea şi de Zidul martor de Florenţa Albu. *** Poezia zilei: Ioan Moldovan, n. 20 martie 1952 - d. 7 dec. 2024 Duminică spre joi Munţi de ardei iuţi - degeaba Găurile negre din mintea mea albă sunt tot mai dese Tinereţea nu se repetă Pielea ta înmiresmată nu se repetă Într-un oraş cooperant de care nu-mi amintesc Cu tine fratele meu ceresc Mă întâlnesc Dinţi de fiară tu ai Şi eu nări sălbatice Stăm la o cană de ceai Pe ţărmul Mării Baltice Vine Primarul la noi, nu vine? Găurile negre din mintea mea-s pline de pânze veline (preluare din revista Caiete silvane, aprilie 2013) x x x ştirbi şi privind mereu în gol făcându-ne datoria aşteptând o adolescentă economică română de pe internet care scrie poezii direct în limba engleză înduioşaţi ca după un somn canonic îl vorbim de bine pe Dumnezeu care ne-ascultă cel mult ironic dragi ticăloşi uitând de-ndată legăturile dintre cuvinte privind mereu înapoi să vadă cât au lucrat înainte noaptea târziu ies sub tufişuri aduc apă-ncepută şi terminată minunându-se cât sunt de vii x x x amân şi amân să-ţi scriu cât mai rămân în ograda asta din satul oarecare câtă frumuseţe aici iar dincolo – nu ştiu stau până în zori pentru ca tu să delirezi în searbăda pustie pe care o scrie o mână păscută de iezi fac lucruri simple şi continui nu vreau s-aud că mama e doar păpuşa bătrână pe care fratele meu o mângâie îi vorbeşte strigând şi vrea să fie vie De lucru Trebuia mers până hăt departe până la Pancevo până la moarte ca să mai scoţi un cuvânt Fie el şi urât – dar din bojoci de-acolo de unde nu te mai saturi să te mai joci de-a ceva de-a cevo Începusem bine eram serios era mişto ţigănia din mine se cuminţise îmi adusesem aminte de replica no-i-şto dintr-un film rusesc văzut în abise Nu eu mă jucam ele se jucau cu mine nişte rime pline de râme Eram doar ce eram o cârtiţă pe mirişite trăgând pământ de sub cer să se dărâme (preluări din revista Nord literar, 2008) Alţi scriitori: C. Fântâneru, m. 1975 Horia Panaitescu, m. 1986 În IOR, cu fratele Gelu din Luxemburg...

File de scrisorar Domnule Varujan Vosganian, Am preluat vocabula lui Mihail Șișchin, scrisorar, pentru a doua scrisoare pe care v-o trimit, din dorința de a vă atrage atenția asupra minusurilor vieții literare, fără a ocoli plusurile.Voi ajunge și la Scrisoarea a treia, de vreme ce am întrebări fără răspunsuri, dar și răspunsuri la ce nu se întreabă. Eu, una, cred în necesitatea întrebărilor, dar și a răspunsurilor. Se vede treaba că, atunci când gândești pe cont propriu, poți nemulțumi pe unul și pe altul, care să te acuze de delict. Am destulă „capacitate delictuală” ca să nu-mi fie frică să mă împotrivesc minusurilor Un.Scr.R., cu speranța că pot fi eliminate și garantez sinceritatea a ce spun aici. Am găsit în arhiva mea un text al lui N.Steinhardt intitulat Taina libertății, decupat din revista „Familia”, an 1987. Scria acolo, pe ton tranșant, monahul de la Rohia : „Neîmpotrivindu-se la timp, omul însuși devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată. Acest proces se încheie prin contaminarea celorlalți cu această atitudine.” Textul e atât de actual (tema e atât de actuală, cu adevărat importantă), că ar trebui comentat încă și încă. „Cel atacat are întotdeauna dreptul cât și datoria să se apere. Cedarea în fața agresiunii sau a șantajului înseamnă acceptarea sclaviei, împrejurările justificate nu sunt decât pretexte, scuze sau șiretlicuri ale mișeliei.” Cheia libertății, pe care dunmeavoastră o vedeți în Dublu autoportret ca o apă curată, din fântână neîncepută, nu-i alta decât curajul. Domnule Varujan Vosganian, cel mai mult m-au impresionat din Dublu autoportret pag.213-214. La Yad Vashem, memorialul victimelor Holocaustului, e o cameră întunecată, cu glob rotitor-rostitor, aș spune eu, aruncând lumina pe tavan. O voce gravă, ca de psalt, rostește rar nume de copii omorâți în pogrom. Moartea, da, nu-i nimica toată mai ales când e vorba de copii. La noi, în Piața Universității, câțiva sastisiți de obligația asta duc o coroană la troiță. Nu avem un Muzeu al victimelor din 1989-90. Nu le mai știm nici numele. Iată de ce preș. Ion Iliescu a putut salva toate gloabele peceriste, rapsozii lui Ceaușescu fiind și rapsozii lui: „Stați liniștiți”. Și au stat: au indemnizații de merit, au parte de celebrări (era să scriu comemorări) pe canale t.v., li se tipăresc memorii justificative mincinoase. Nacealnicul Iacob+ban a fost mutat director la un teatru mai mic, Luceafărul, iar cenzorul între cenzori, Andrieș, sosit în papuci de casă să strige la miting „Soarele răsare, Iliescu apare!”, a fost recuperat la Editura Junimea. Și nu-i fake, așa cum am sperat să fie, faptul că profesorul Al.Husar i-a pupat mâna lui Ion Iliescu, la o lansare de carte. A președintelui. Cu ani în urmă, în „Ziarul de Iași”, O. Nimigean a vrut „scaune primenite” în cultura iașiotă. Nu s-a întâmplat. Solidarizarea în numele unor principii e treabă grea. A fi „păsător” e riscant. A fi nepăsător e mult mai confortabil, iar atitudinea no combat îți aduce beneficii. Ovidiu Nimigean a lăsat Asociația Culturală „Club 8” în plata Domnului și s-a autoexilat în Franța. Dar să revin ca cestiune, ca să nu mai fiu etichetată de doamna C., după ce a citit scrisoarea întâie către V.V., că sunt varză, haotică, ostilă fără argumente, furioasă etc. Nu sunt nici ostilă, nici furioasă, dimpotrivă. O știu și cei 4000 de cititori care au accesat blogul gandeste. Și n-am regret că am supărat-o pe doamna C. Dacă știe să scrie mai bine decât mine, cu atât mai bine țării și Un.Scr.R., rămasă fără sigla ei. Dar o avertizez: democrat-ura e un anti-sentiment și nu curat. Ca și cult-ura, ca și literat-ura. Să cenzurăm ura asta măcar de 3 martie, Ziua Mondială a Scriitorilor. Oare nu putem polemiza fără să urâm, să disprețuim, să batjocorim, ca să nu blocăm dialogul colegial? Întreb: noi vrem să curățăm istoria literaturii de martiri și s-o facem aseptică? Ion Lazu s-a luptat să realizeze un proiect, inițial aprobat: să ridice o troiță în curtea Uniunii, în memoria scriitorilor și ziariștilor trecuți prin pușcării comuniste. N-a reușit. I s-a spus că-s legionari pe listă. Vasile Militaru, unul dintre proscriși, a trecut cu demnitate prin infernul temniței, unde a și murit. Curajul său de a înfrunta moartea prin tortură e absolut uluitor. De ce atâta indiferență la martiriu a „pragmatiilor”? Pentru că sunt fidele ideologiei care a fost și rămâne teroare. În 2007, Ion Lazu a început Odiseea plăcilor memoriale, narată în volumul apărut în 2012 la Ed.Biblioteca Bucureștilor, cu gândul bun de a marca locuințele celor trecuți dincolo. Numai că, după evenimentele din acel Decembrie, la Asociația din București dosarele dispăruseră. N-a aflat nici măcar o adresă a lui Zaharia Stancu. A constatat repede că spusa lui Tudor Mușatescu se confirmă: „Confrații se cunosc, dar nu se recunosc.” Stimă, respect, prețuirea confraților? Puțini au gust afectiv și selectiv pentru prieteni, ca Breban pentru Nichita Stănescu, Ivasiuc, Baltag, ca Mircea Eliade pentru Ionesco și Cioran, ca Ion Vianu pentru Matei Călinescu sau ca Adrian Alui Gheorghe pentru Aurel Dumitrașcu. Și-mi vine-n minte ce a spus, cu modestie, Mircea Ivănescu : „Oricum, Marin Sorescu era un poet mai bun decât mine.” Cât a luptat Ion Lazu să fixeze un dreptunghi de marmoră pe locuința scriitorului Banu Rădulescu, decedat în 1998, după ce a scos publicația–reper „Memoria - revista gândirii arestate”! Un comunicat de presă a anunțat că și-a încetat apariția. După 19 ani și 67 de numere, Comisia (era să-i spun Kamisia) a zis gata, ce atâta memorie a jertfei, a suferinței în lagăre. Administrația Fondului Cultural Național n-are bani pentru așa ceva. S-a făcut contestație, semnată de Alexander Baumgarten, Al. Cistelecan, Peter Demeny, Caius Dobrescu, Liviu Papadima, Ruxandra Demetrescu, Elena Vlădăreanu, dar a fost respinsă. Micaela Ghițescu mi-a transmis, nespus de amărâtă: cei oprimați rămân învinși, tăcuți, iar vocalii fac și rescriu istoria.Testamentar, mi-a expediat colecția întreagă a revistei și încă nu mă îndur s-o donez Academiei. În casa Cellei Delavrancea e un restaurant chinezesc, în casa lui Păstorel, unul turcesc. Ce epigramă i-ar fi trăsnit Teodoreanu turcului! Las' că nici casa Teodorenilor din Târgul Ieșilor, dulcele, nu se simte mai bine. Pe strada lui Cartojan nu se știe cine-i Cartojan. Vecinii din Câmpia Turzii n-au auzit de Noica, nici vecinii lui Iordan Chimet de Iordan Chimet. Radu Albala? N-am auzit. Un nu apăsat a primit Lazu de la cumpărătorul casei mandarinului valah, Petre Pandrea, de unde scriitorul a fost ridicat în '48 și condamnat la 10 ani de pușcărie. A scris despre reeducarea de la Pitești. Se mai știe? Cât despre Tăblițele de săpun de la It-Șet-Ip, de Mihai Buracu, aș introduce-o în cea mai selectivă bibliografie obligatorie a liceenilor. Locatarii prea prudenți și necreștini au dat jos placa pusă de Ion Lazu pe locuința creștinului Vasile Băncilă, combatant în Războiul Reîntregirii (1913-1918), ca și Perpessicius, care nici el n-are placă pe strada M.Eminescu, unde a locuit. Și-mi vine-n minte un vers al Eugeniei Țărălungă: „Creștinismul –sport extrem”. Stăniloae e continuu blasfemiat de „tele-intelectuali” (spre a le spune ca Pierre Bourdieu), ca Papahagi și nici teologul Th.Baconschi nu se lipsește de ironii la adresa „sfântului recent”. Președinții de bloc inepți au fost mai neprietenoși ca dulăii față de cuviinciosul domn Lazu. N-a putut marca locuința lui Radu Anton Roman. Mai sunt și „văduvele abuzive”, așa cum le spune G.Călinescu, de mult consolate, din blocul Apolodor. Văduva lui George Pruteanu o fi pus placă pe blocul din Pantelimon? Placa lui Nae Ionescu a fost refuzată în Cartierul Primăverii. Mă întreb cine o mai locui acolo. În vila lui Ivașcu stă Triță Făniță; casa lui Vintilă Horia din țara natală e ocupată de reprezentanța Renault. Oare ICR o fi pus plăci pentru scriitorii exilați? Cât o costa o placă in memoriam? Cred că mult mai puțin decât una dintre bursele mici acordate lui Cărtărescu. Fane Spoitoru a dat jos placa lui Gopo, de pe casa cumpărată de el. Nu a zis și doctorul care a cumpărat casa lui Sorin Titel. „Mă credeau geamgiu ambulant”, mi-a spus bunul prieten Lazu, cu zâmbetul său contagios. Geologul se spetise ducând în spate plăcile, kilometri după kilometri. Cred că ar fi avut succes dacă ar fi propus o placă tombală a literaturii române, considerată de detractorii deconstructori o iluzie. De cei cărora Rebreanu le miroase a ceapă și Sadoveanu a baltă stătută sau de cel care deplânge timpul pierdut cu lecturi din Mircea Eliade. „Ce să mai mergem îndărăt?” Umilirea valorilor prin defăimare și manipulare pe canale tv (cazul Marin Preda) se tot întâmplă de pe vremea lui Iosif Sava, în poli(tico)foniile lui, unde G.Călinescu nu era decât o tinichea. „Luați tinicheaua asta de pe bocancul meu”, urla Marino, inflamat, brutal, violent. Cum să creadă habilitatul Ghiță de la Craiova că Bietul Ioanide e capodopera lui Călinescu? Și mi-e jenă să vă reamintesc că Adrian Marino, deși exeget al lui Macedonski, vedea poezia ca pe un cancer al culturii. De la Liebling , în noiembrie, 2003, prozatorul și publicistul Ștefan Goanță dădea o replică dură lui Marius Ianuș, care cerea ca scriitorii trecuți de 50 și prozatorii spre 60 să se retragă naibii, că nu mai performează ca el, nouăzecistul. Articulațiile gândirii nu înțepenesc așa de ușor cum credea Ianuș. Cu teribilismul vârstei, îi articula pe bătrâni ca pe fotbaliști, fixându-le limită de timp, Ianuș aflându-se, pesemne, la vârsta performanței de a-l bălăcări pe Eminescu, ideea fiind să se pună pe sine în loc. Și ce de „puneri în loc ” ni se propun! Voronca în loc de Eminescu, de pildă. Bonciu în locul lui Rebreanu. V.Em.Galan în locul lui Preda. Și oare de ce trebuie așezat Săsărman în locul lui Bedros Horasangian? N-o fi având fiecare locul lui în literatură? Iată de ce cred că prima urgență este revenirea la solidaritatea de breaslă. Cineva , persoană însemnată, considera solidaritatea de neam un „sentiment tribal” al defazaților, nesincronizați cu Vestul. O fi considerată și solidaritatea între scriitori covid de vaccinat cu Pfizer? Și câți pedepsitori de confrați nu semnau Anonim note în „România literară”, dar se iscăleau sub laudatio după laudatio, laude uneori deșănțate, din interese evidente: măcar lecturi publice plătite; dacă nu buzunare larg deschise pentru „scriitorii anului”, măcar un vin gratis din hruba lui Ștefan cel mare: „Urlați, Măria ta!”Jocurile sforarilor adaptabili, pentru a fi împinși spre premieri sunt infinite. În viața-mi, mult ridicată spre bătrânețe, am văzut multe, dar nu m-am așteptat, ca postsocialist, numele câștigătorilor de premii să fie date pe listă, iar un președinte de juriu să-și premieze fraudulos consoarta. Din Boppard îmi scrie, în februarie 2025, Christian Schenk: „Dragă Magda, am citit cu mare admirație scrisoarea ta către „dragii confrați” și nu pot decât să îți dau dreptate. Ai evidențiat cu luciditate și curaj problemele grave cu care se confruntă cultura noastră, de la marginalizarea valorilor autentice la disprețul față de educație și cultură. Subscriu în totalitate la necesitatea unei solidarizări reale între scriitori și la nevoia stringentă de a păstra demnitatea etică într-un spațiu cultural din ce în ce mai erodat de impostură și interese obscure.(...) Îți împărtășesc revolta față de nedreptățile care se perpetuează în lumea literară și sunt pe deplin de acord că talentul ar trebui să fie singurul criteriu de apartenență la o comunitate de scriitori, nu prieteniile de conjunctură, nu „treptele tarifare” impuse de un sistem opac. Scrisoarea ta este un manifest necesar și o pledoarie fermă pentru respectarea valorilor autentice. Sper ca aceste cuvinte să nu rămână fără ecou și să genereze o reală reflecție în rândul celor care pot schimba lucrurile.” Domnule Varujan Vosganian, am strigat ieri ca să se audă azi, strig azi ca să se audă azi, cum scrie Ana Dobre despre romanul meu Strigă acum ...dacă o fi cineva care să-ți răspundă. Da, strig ce mă nemulțumește pe mine și pe alții ca mine.Sunt realistă, vă cer imposibilul, cum cerea un franțuz teribil în secolul trecut, însă nu v-aș trimite scrisoarea a doua dacă n-aș fi convinsă că s-ar putea merge spre mai bine. Altfel ne ia valul woke, devenit tzunami. Cum-necum,veți găsi dumneavoastră soluția. Publicat de Ion Lazu la 09:56.

8 martie: Radu Tudoran, n. 8 martie 1910 - d. 18 noiembrie 1992 Fiul unui funcţionar din marina comercială, de la care s-ar părea că a moştenit tentaţia călătoriilor, RT, pe adevăratul său nume Nicolae Bogza, frate mai mare al poetului Geo Bogza, de care s-a îndepărtat pentru toată viaţa, a făcut şcoala primară la Ploieşti, urmând apoi Liceul militar de la Mânăstirea Dealului, mai mult constrâns de dificulăţi materiale, întrucât tatăl murise. Tot de nevoie şi-a continuat studiile militare la Şcoala de Ofiţeri din Sibiu, absolvită în 1932, după care a rămas în armată doar până în 1938. Publicase prin ziare reportaje şi unele proze în reviste, iar din 1940, cu apariţia primului său volum de nuvele Oraşul cu fete sărace, recurge la pseudonimul Radu Tudoran, spre a nu se face vreo legătură cu numele turbulentului frate avangardist şi nu numai. În anul următor, 1941, publică romanul Un port la Răsărit, una dintre cărţile performante ale autorului, unde îşi dă întreaga măsură a înzestrării pentru roman: fluenţa, eleganţa stilului, care îl plasează printre marii maeştri ai scrisului românesc, vocaţia de povestitor, trăirea intensă a sentimentelor, chemarea spre călătorii şi alte universuri umane... Vreme de război fiind, romanul nu a fost corect receptat, deşi s-au tras mai multe ediţii şi aceasta se va răsfrânge asupra perceperii întregului său demers scriptural - şi este vorba despre unul dintre cei mai prolifici autori români, dar şi despre un autor de multe best-seller-uri. În 1943, în aceleaşi condiţii de război, îi apar Anotimpuri şi Flăcări, o scriere inspirată din mediul petrolier, căci s-a născut într-o astfel de regiune, pe valea Dofteana. Din 1947, timp de 7 ani trăieşte retras, câştigându-şi existenţa din traduceri. Nu se putea aduce în discuţie un roman precum Un port la răsărit, localizat la Cetatea Albă, în Basarabia înşfăcată pentru a doua oară de sovietici... La un moment dat exclus din Societatea scriitorilor de culturnicul Mihai Novicov. Dedat visătoriei, jinduind să călătorească, se mută la Brăila şi acolo îşi încropeşte cu greu o goeletă, numită Speranţa, care nu a ridicat niciodată ancora, însă pe puntea căreia, în imposibilitatea de a porni în larg, îşi trăieşte mental marile aventuri acvatice: vaporaşul însăilat cu propriile mâini îl va ajuta să re-descopere lumea pe care tot navele o descoperiseră, iar în acest timp al călătoriilor aventurierul nostru spera să se descopere/cunoască pe sine. A fost teribila răzbunare a visătorului, căci în 1954, cu romanul de aventuri pentru tineret Toate pânzele sus!, apărut în plin proletcultism, dă marea lovitură a carierei sale scriitoriceşti: un succes fulminant, ediţii peste ediţii, tiraje de milioane. Autorul, tot nevindecat, se va gândi în mod serios să-şi construiască altă ambarcaţiune, vis oprit la jumătate, date fiind vremurile dejiste, când libertatea putea fi obţinută numai în visarea pură. Îşi va continua aventurile pe hârtie, publicând: Ultima poveste, 1956; Dunărea revărsată, 1961; Marea şi Maria, 1973: Acea fată frumoasă, 1974. În timp, s-a ivit şi prilejul unor călătorii reale, pe patru roţi..., iar RT a scris într-un stil inconfundasbil minunate jurnale de călătorie: Al optzecişidoilea, 1966, Oglinda retrovizoare, 1970, La nord de noi înşine, 1979; Frumoasa adormită, 1981. Mari delectări pentru un cititor împătimit, precum eram pe-atunci. Omul singuratic, pornit la drum, atent la ce se petrece în preajmă, notându-şi scene la faţa locului, recuperând sensul uman al unor clipe de viaţă, fără prejudecata elitistului care se înfiinţează la Palatul Pitti din Florenţa şi ne livrează cugetări sagace despre arta universală. Nici gând de aşa ceva! Iată dar secretul marelui succes al acestui scriitor cu instinct sigur, concentrat pe lumea sa de gânduri şi trăiri. La New York sau altundeva în USA, reuşeşte să-i adune la aceeaşi masă pe câţiva mari exilaţi - nu stau să-i enumer - iar după o discuţie de 2-3 ore, vizitatorul excedat se scuză, se urcă în maşină şi porneşte mai departe la drum, simţind că a adunat suficiente impresii ce merită a fi consemnate; că altundeva este substanţa cărţii sale, în lumea sa lăuntrică... Pe când faimoasele State Unite nu sunt pentru automobilistul ce şi-a pus cap-compas ţărmul de dincolo, al Pacificului, decât o "frumoasă adormită". Anume această abordare îl singularizează pe Radu Tudoran şi asta face substanţa scrierilor sale, autenticitatea relatărilor. Începând cu 1978 autorul dă la lumină un ciclu de romane: Sfârşit de mileniu, din care au apărut, la intervale de 1-2 ani un număr de 7 romane, începând cu Casa Domnului Alcibiade, o uriaşă frescă a societăţii româneşti din veacul XX, adusă cu romanul Sub zero grade, apărut postum, la perioada 1941-1944 - războiul şi ocupaţia sovietică - un sfârşit de lume şi începutul scrâşnit al unui mare chin comunitar. Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Tudoran http://www.jurnalul.ro/arte-vizuale/radu-tudoran-si-revansa-prin-literatura-517442.htm http://www.romlit.ro/radu_tudoran * Am pus o placă memorială pentru Radu Tudoran pe Şipotul Fântânilor nr. 5, înainte de a intra în parcul Cișmigiu. Poezia zilei, Dimitrie Stelaru, n. 8 III 1917 - d. 28 noiembrie 1971 Apele morţii Vai ! iar se apropie moartea de tine Iar vine cu o mie de aripi, te uită ! Drumul ei se cască din lună, Plutește în apele visului fără rușine. Iadul ei nu e iad — Un Rai Unde sângele înflorește, Pe unde tu odată Îți răsturnai inima necurată. Se duce și vine — dar vine, vine Cu spectre din nopți saturnale, În foșnet solemn de temple străine. Vai iat-o, iat-o aproape — Degetele roșii mângâie voalul pletelor tale. De mult în imensele goluri, Ca o groază a cerului, Domneau imaginarele stoluri — De mult duhul negru defăimase Oasele tale viermănoase. Alţi scriitori: Agatha Grigorescu Bacovia, n. 8 martie 1895 - d. 12 octombrie 1981 Al. Vergu, n. 1925 Radu Ciobanu, n. 1935 Corneliu Șerban, n. 1937 Gala Galaction, n. 16 aprilie 1879 - m. martie 1961 Ion Lazu - Pe strada Plantelor, două case vecine...

7 martie: Virgil Gheorghiu, n. 22 martie 1903 - d. 7 martie 1977 Ars poetica Înalţă-te, poete, păstrând cu tine lestul! La-nsingurări de noapte, fii comandant vegherii! Îmbrăţişarea lumii, privirile şi gestul, Cu-asprimea unui Hades, supune-le trierii. Să cânţi suflarea vie, lucire de oglindă, Nu lenta pleşuvie-a cununilor de laur. Năvod aruncă-ţi viaţa şi inima, să prindă Din crişuri de imagini, poeme, peşti de aur! Sonet Lucra Manole meşterul cu trudă Şi fără spor la zidul legendar, Că-n faptul nopţii, piatra de sub var Smintea din loc cu tencuiala udă. Dar n-a mai fost istovul în zadar, Când a zidit cu desnădejde crudă, În temelii, nu om străin, nici rudă, Ci draga lui: trup viu, cu ochi de jar. S-a-năbuşit năprasnic fericirea, Dar întărită-i schela. Turnuri sfinte Sclipesc urcând în soare mânăstirea. Asemeni lui, purtând un vis în minte, Poeţii îşi ating desăvârşirea Zidind iubirea vieţii în cuvinte. *** Viitor poet, pianist, compozitor şi muzicolog, V.G. se naşte la Roman, face studii de Conservator la Bucureşti, 1928-1930, continuate la Viena şi Paris. Debutează cu poezii în 1925, se raliază grupării avangardiste de la revista "unu", de unde este exclus pentru că avea colaborări şi la alte reviste, diferit orientate: Bilete de papagal, Adevărul, Cuvântul liber. Importantă se dovedeşte a fi nevoia de armonie în artă, poetul se va individualiza printr-un stil expresionist, iar în final recurge la prozodia clasică a sonetului şi rondelului. Debutul în 1930, cu Cântările răsăritului. Alte titluri: Febre, 1933; Marea vânătoare, 1935, Tărâmul celălalt, 1938; Pădurea adormită, 1941. După 1944 se menţine în espectativă, revenind abia în 1966 cu Poeme, după care urmează Poezii, 1968, Trezirea faunului, 1973 şi Sonete, 1975. În volumul postum Poezii, 1986, este inclusă o secţiune de rondeluri. *** Am pus o placă memorială în str. C.A.Rosetti, imobil pe faţada căruia pre-exista o placă memorială cu basorelief, pentru Cezar Petrescu. Imaginea casei apare şi în albumul Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2010. Încercările de a-i pune o placă memorială la adresa din Str. Şcoalei nr. 8 s-au dovedit infructuoase. Între timp, a dispărut însă placa memorială a lui Cezar Petrescu, smulsă probabil pentru refolosirea metalului. N.B. Aceste lucruri se întâmplă la nici 100 m de artera principală a Capitalei, bdul Bălcescu-Magheru. Fără comentarii. Completare: În locul plăcii lui C.P. smulsă, a apărut de curând o altă placă memorială, tot de marmoră, ce-i drept mai modestă ca dimensiuni şi desigur fără basorelief, însă cu acelaşi text. Colocatari inimoşi, simţindu-se cumva vinovaţi... Alţi scriitori: Valeriu Bârgău, n. 1950 Al. Balaci, m. 2002

5 martie: Hortensia Papadat-Bengescu, n. 8 dec. 1876 - d. 5 martie 1955 Eugen Jebeleanu, H.P. Bengescu Fiică a unu i ofiţer şi a unei profesoare, nevoiţi să se mute prin țară cu garnizoana, îşi face educaţia într-un pension, iar la 20 de ani se căsătoreşte cu un magistrat, prinsă în curând de îndatoririle unei familii cu mulţi copii. Din care motiv debutează cu întârziere, la aproape 43 de ani: Ape adânci, 1919, bine primită de Ibrăileanu şi de Viaţa românească. Dar deja trecuse tăvălugul primei conflagraţii europene, viitoarea romancieră a fost soră de caritate la Focşani. Ani grei (atmosfera lor se regăseşte în Balaurul, 1923), ce vor configura o nouă viziune a prozatoarei, orientată spre analiza psihologică, spre "epica" mişcărilor sufleteşti, iar descrierea obiectivă trece în plan secund. În cumpănă cu marii constructori ai romanului modern românesc: Sadoveanu, Rebreanu, alţi câţiva, Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu vor găsi noi mijloace de captare a interesului, pentru fiinţa ascunsă a sufletului, care în concepţia autoarei "are un trup al său", aproape material, o aură configurată de terminaţiile nervoase ultrasensibile, în vie vibraţie. Cnsiliată şi de Eugen Lovinescu, va iniţia un ciclu de romane, formal autonome, unitare ca substanţă, dar vizând acelaşi clan al Hallipilor, o familie burgheză în constituire şi care îşi pune în scenă respectabilitatea socială. Sunt romanele Fecioarele despletite, 1926, Concert din muzică de Bach, 1927, Desenuri tragice, 1927, Drumul ascuns, 1932, Rădăcini, 1938. Excelenţa romancierei, salutată prompt de Ibrăileanu, Topârceanu, dar şi de Lovinescu, Vianu, primită totuşi cu reticenţe de T.T. Branişte, de Iorga, căci dificil de asimilat sau de egalat scriptural, a apus subit în anii de după venirea sovieticilor şi a comunismului stalinist. Putem doar bănui că "boieroaica" a fost repudiată de culturnici şi se va fi descurcat la limită cu sărăcia lucie. Ne amintim că Darclee dusese în ultimii săi ani un trai de cerşetoare... Ţara în care mereu începem, de la Zero. Şi nu ne este dat să continuăm nimic din ce edificaseră antecesorii întru spirit. Citiţi mai mult: http://www.romlit.ro/n_lumea_brbailor_-_jurnalul_hortensiei_papadat-bengescu_- Din Nicolae Balotă, Caietul albastru, vol 1, p. 415-417. 8 martie 1955: Cu Nego şi Ovidiu Constantinescu la înmormântarea Hortensiei Papadat-Bengescu, care s-a stins la 5 martie. Sosim prea devreme. În capela de la Bellu ceremonia întârzia, probabil din lipsă de public. După o plimbare prin România Mică, înmormântată cu toţi generalii, marii comercianţi, boierii, miniştrii şi poeţii ei, ne întoarcem la capelă, prin zăpada amestecată cu apă şi noroi. Câţiva, pe trepte. Sanda Movilă, soţia lui Aderca, înfăşurată într-un şal violet, fumează. În capelă alţi câţiva. Puţini: familie, probabil vecini. Niciun scriitor. Intră, în cele din urmă, Jebeleanu, cu mâinile în buzunarele unui vindiac verzui şi cu un aer de aventurier operând pe mările din Orientul Mijlociu. Cu el mai vine Baranga, singurul care în timpul slujbei mortuare împreună mâinile; nu riscă nimic. Intră amândoi, aduc o coroană, apoi ies şi se întorc către sfârşitul prohodului. Catafalcul obişnuit, cu puţine coroane, una a Uniunii Scriitorilor, e în mijlocul capelei. În stânga, lângă perete, mai e un cosciug descoperit. Tot o bătrână, aceasta din urmă purtând însă şoşoni. Într-o firidă, oroare, altă bătrână într-un sicriu, şi acesta descoperit, lângă ea două păpuşi de câlţi uzate, două femei, creaturi subumane, încremenite veghind. Pohodul, trei preoţi şi un diac bine îmbrăcat şi cu o voce, de altfel plăcută, de castrat. Unul din preoţi are, în schimb, vocea răguşită şi adâncă a unui Mefistofel bătrân şi alcoolic. Mă bucur că ies, Nego îmi şopteşte că aici e obiceiul ca cei vii, supravieţuitorii, vreau să spun toţi cei ce participă la înmormântare să ducă sicriul pe umeri până la mormânt. Noi trei suntem singurii valizi, deci s-ar cuveni să..., dar ieşim precipitat, ca nişte poltroni ce suntem. Alarmă inutilă, cosciugul mereu descoperit e scos pe umeri de oameni de meserie, afară picură, plouă, e apă peste tot şi noroi. Sicriul e aşezat pentru câteva minute pe jos, preotul rosteşte ultimele rugăciuni, încerc să mă rog, nu pot, mi-e frig, deşi e mai cald aici decât înăuntru în capela glacială; mi-a intrat apă în pantofi, voi răci, de ce oare e întotdeauana frig la înmormântări? Sicriul e acoperit, introdus în cavou, familia intră şi ea, apoi preoţii, iar noi ceilalţi plecăm. Sanda Movilă ne mulţumeşte, "în numele generaţiei mele", că am venit. Ruşine generaţiei sale, ruşine nouă, ruşine romancierilor, ruşine lui Vianu, ruşine lui Cioculescu, lui Streinu, lui Perpessicius, lui Chinezu, tuturor criticilor şi scriitorilor, ruşine prietenilor ei de la Sburătorul, ruşine literaturii române. Aşadar a fost înmormântată fără discurs, fără prieteni, fără admiratori, ca un personaj din romanele sale, ilustra membră fondatoare a Romanului Românesc. Despre moarta de pe castafalc, pe care la sfârşit Fiica şi Nepoţelul au sărutat-o, Nego spune că semăna cu Doamna Hortensia Papadat-Bengescu." *** Am dorit să pun o placă memorială pe faţada casei unde romanciera a locuit în ultimii săi ani. Descinzând la faţa locului, la adresa pe care o aflasem în vreun fel - dar mă specializasem în detectivisme..., am constatat că imobilul fusese demolat cu ani şi ani în urmă, în vederea construirii magazinului Cocor... Iată textul din Odiseea plăcilor memoriale: 5 aprilie 2007: ...”Înapoi spre Cocor, ca să ies în str. Bărăţiei, unde a trăit Hortensia Papadat-Bengescu înainte de moarte. Mai multe case la rând în paragină, ruinoase, unele părăsite, cu obloanele bătute; intrări dubioase, impracticabile, aici lângă buricul târgului, unde metrul pătrat costă enorm; o florărie, etc. şi lipsesc chiar şi numerele. (De nerecunoscut acestă stradă a vechiului oraş, unde prin 1956-57, ca student şi căminist, făceam zilnic măcar un drum dus-întors din strada Matei Basarab până la Universitate... Cu cât respect priveam imobilele astea, ins venit din Slatina direct în Capitală...). Dau de un nr. 54, deci pe această parte a străzii ar trebui să caut...; iese o doamnă, înţelege ce caut, numărăm înapoi, mai apare o doamnă cooperantă, stăm toţi în stradă şi încercăm să dezlegăm enigma. Doamna mai tânără se dumireşte că librăria din colţ, la care a lucrat cândva, se află la nr. 40, deci numărul 38, căutat de mine trebuie să fi fost pe celălalt colţ, unde acum se află curtea magazinului Cocor. Le spun că am luat datele din cartea de telefon a anului 1954, H.P.- Bengescu a murit în martie 1955. Tânăra spune că s-a născut în ‘53, deci la moartea marii scriitoare nu avea decât... Fac două poze, în ideea de a fixa placa pe zidul curţii şi să menţionăm: În acest loc s-a aflat casa unde... (Aveam să citesc mai târziu, în Caietul Albastru, jurnalul lui Nicolae Balotă, că pe 8 martie ’55, la înmormântarea scriitoarei, căzută în dizgraţie, - moşiereasă, scriitoare decadentă etc... - practic uitată şi sfârşindu-şi viaţa în mizerie, nu s-au prezentat decât Balotă şi Negoițescu, ambii provenind de la Cluj. Și oficialii Jebeleanu și Baranga. Ciudate, strâmbe vremuri am trăit!).” Am inscripționat numele marii scriitoare pe Placa Centenară a scriitorilor participanți la primul Război Mondial. Placa se află încă la Pietrărie, nu s-a găsit în capitală un loc unde să fie amplasată... P.S. Placa centenară a fost amplasată pe fațada Uniunii Scriitorilor, str. Sf. Voievozi, 65. Perseverare... Alți scriitori: Barbu Solacolu, n. 5 martie 1897- d. 30 oct. 1976 Radu Stanca, n. 5 martie 1920 - d. 26 dec. 1962

4 martie: A. E. Baconski, n. 16 iunie 1925 - d. 4 martie 1977 Tu care-ai fost ... Tu care-ai fost odată, tu, care ești, tu, care Vei fi – adesea iarna, plecând în taină ochii, Duioasă-ntrevedea-vei, căzută la picioare, Umbra-mi licăritoare ca solzii unei rochii. Va fi tăcere-n preajmă – și dincolo de geam Ninsoarea de departe venind ca o pădure Dusă de vânt – și-al serii hotar ce-l atingeam De-atâtea ori cu-aripa, din nou va sta prin sure Închipuiri, în albul pierit și întinat ... Asemeni unui flutur câte-un sărut va trece Caligrafiind profilul pe care-l vei fi dat Uitării. Și-n oglinda netulburată, rece, Vor tresări petale dintr-un sălbatec crin Ce și-a lăsat amprenta pe sânii tăi odată – Îţi vei desface părul și vei privi cum vin, Din negrul lui, răsfrângeri de noapte-ndepărtată. Și cum se-ntorc din ceaţă cărările-napoi, Înfăşurând mumia unei iubiri ucise, Cum viscolul pe stradă, prin arbori-nalți și goi, Deşteaptă sensul unor imagini, unor vise ... Și-mi vei ierta păcatul de-a-mi fi uitat un gest În gândul tău – sau poate în suflet, o durere Trecută-n timp. Din toate va rămânea acest Destin al unor veșnic pierdute giuvaiere, De nu-ți aduci aminte nici tu când le-ai purtat. Un ochi imens te-absoarbe încet sub pleoapa-i neagră – De-abia te vezi tu însăti, pe-un orizont uitat, Plecând diminuată în timp ca o tanagră. Cine-ți atinge pieptul la care-am stat să-ascult Vântul și luna? Cine din nou își poartă sumbra Lui salcie? O, poate voi fi plecat demult ... Sărută-mă-n absenţă și-n somn – sărută-mi umbra. *** Bucovinean, fiul unui preot, familia s-a refugiat în Oltenia, din faţa frontului roşu. Liceul la Rm. Vâlcea, facultatea de Drept la Cluj, unde debutase cu poezii în reviste, încă licean fiind. Debutul editorial cu Poezii, 1950, se aliniază literaturii de circumstanţă, indicând totuşi resurse stilistice speciale. Însă de la al doilea volum abordarea se schimbă radical, originalitatea viziunii se individualizează. Este redactor-şef la Almanahul literar, devenit apoi Steaua, cea mai elevată/europeană revistă literară din Transilvania, poate din întreaga ţară. Imn către zorii de zi, 1962, Echinoxul nebunilor şi alte povestiri, 1967, Fluxul memoriei, selecţie din producţia lirică, 1967, Remember. Fals jurnal de călătorie, 1968, Cadavre în vid, 1969. Panorama poeziei universale contemporane, 1972, Corabia lui Sebastian - sunt tot atâtea titluri de referinţă nu doar în destinul acestui aristocrat al gândirii, deschis către universal, într-o epocă în care acest simplu fapt stârnea opoziţia generală, oficializată, ci etape în evoluţia literaturii române a vremii, care prin câteva spirite deschise către nou se elibera de sechelele dirijismului cultural, redevenind competitivă pe plan european, precum în Interbelic. Acum, ce-i drept, pe mulţi confraţi de condei, mai puţin talentaţi, îi va fi tratat de sus, dar şi mai mulţi vor fi fost cei care nu i-au iertat excepţionala înzestrare, aristocraţia de spirit. Nevoit să părăsească Clujul pentru celălalt exil intern, doar bănuit, din Bucureşti. Prin opţiune estetică, s-a desprins de confraţi, s-a însingurat în literatura sa şi a marilor poeţi ai lumii. Călătorind în lume, a văzut, a înţeles, s-a nutrit şi a gândit în alte coordonate decât ale celor de dincoace de Cortina de Fier; a tradus emorm şi la cel mai înalt nivel din poezia lumii, lăsând o zestre inestimabilă, doar parţial valorificată, datorită împrejurărilor. Lirica sa a stârnit reacţii violante de contestare din partea celor de la revista Săptămâna, aflată sub controlul strict al securităţii. Fragmente din prozele sale (romanul Biserica neagră, 1990) deci rămas inedit până după revoluţie, se citeau la Europa liberă, producând vii emoţii. Dispariţia poetului, în cutremurul din 1977, a pus un final tragic asupra unui destin singular în literatura noastră contemporană. *** Poate n-ar fi cazul să spun ce influenţă ieşită din comun a avut asupră-mi poezia lui A. E. Baconski, deşi precizez din start că nu l-am cunoscut personal, ci doar l-am reperat, printre cele câteva persoane care îmi apăruseră pe treptele ESPLA, la sfârşitul anilor 60, când era singura editură la care se puteau adresa literaţii. Imn pentru nesomnul cuvintelor, pe care mi-au căzut ochii în librăria din Buzeşti colţ cu Calea Victoriei, la doar zece paşi de casa unde locuiseră Eminescu şi Veronica Micle în 1880, apoi Fluxul memoriei au fost cărţi formatoare pentru tânărul inginer geolog ce eram, departe de iniţierile filologice. I-am intuit valoarea personală, înălţimea spiritului, nobleţea simţirii şi atitudinii vis-a-vis de misiunea scrisului. Iniţierea a continuat cu Meridianele sale, citite săptămânal. Cu inegalabila Panoramă a poeziei universale contemporane, o vastă şi fără greş orientată incursiune în marea poezie a lumii, tradusă magistral, cum nu o mai făcuse decât Lucian Blaga... (O mare emoţie pentru mine a fost să aflu, în octombrie trecut, invitaţi fiind la Fedeleşoiu de prietena noastră Doina Ţ., faptul că preotul Baconski, tatăl poetului, slujise ani la rând în biserica din comună, fostă cândva mânăstire. În aceeaşi ordine de idei, ar fi de speculat pe tema scriitorilor care au provenit din familii de preoţi. Nu numai Goga, Blaga, Cioran, dar şi Baconski, Baltag, alţii despre care am referit la această rubrică. O explicaţie ar fi, o intuiesc, dar deocamdată nu mă pronunţ...) Dar fără alte multe vorbe, iată cum debutează cartea noastră de confesiuni în dialog epistolar (a mea şi a poetului Ion Murgeanu), Himera literaturii, Ed. Curtea Veche, 2007: I. DESTINE RĂSĂRITENE Ion Murgeanu: Zorleni ”Impactul cu Dvs., Dle Ion Lazu, s-a produs pe un text despre A. E. Baconsky. Trebuie să recunoaştem că suntem suma unor oameni ce ne-au intersectat până la un moment dat. Vă închipuiţi ce ar fi fost ca Dvs., alături de care participasem până atunci la întâmplări nesemnificative biografic vorbind, mi-aţi fi telefonat în acea zi să mă felicitaţi pentru orice altceva decât articolul meu despre Baconsky apărut în Ziua literară. Aşadar, Baconsky, unul din “seniorii” mei tutelari de la tinereţe, şi-a trimis un nou Mesager (de-a lungul vremii au mai fost câţiva), să mă scoată din apatie, sau chiar şi din prea neagra visare. Oricând putem face legături magice cu noii oameni din viaţa noastră. Pe Dvs. v-am legat de A. E. Baconsky într-un anume fel şi cu o motivaţie anume. Veneaţi ca o continuare, sau cel puţin ca un supliment. Provenienţa basarabeană, prezenţa discretă, invulnerabilă, în viaţa noastră literară, atât de colorată de nu chiar pestriţă, şi eleganţa omului ca specie rară şi specială între ceilalţi oameni atât de amestecaţi în coloritul nostru balcanic. O anume detaşare de contingent chiar în toiul celor mai insistente implicări. Căci, orice s-ar spune, sunteţi un monden construit după chipul aristocratului de album, dacă pot zice aşa. Acest lucru induce la unii erori impardonabile; mă refer, desigur, la simpaticul critic, care citindu-vă nu de mult timp subtilul roman Ruptura în cheie “postmodernă”, ajungea la concluzia (comică pentru noi), cum că ar fi un foarte bun roman de iubire din sec. XIX. ", (Himera literaturii, pag. 9.) * I-am pus placă memorială în str. T. Arghezi nr. 24, colț cu Batiștei. Imaginea casei apare şi în albumul Literaturile Bucureştiului, ed. MNLR, 2009. Alţi scriitori: Lucian Valea, n. 1921 Vasile Igna, n. 4 III 1944 Lucia Verona, n. 1949 Mihai Gafiţa, m. 1977 Al. Ivasiuc, m. 1977 Ion Lăncrănjan, m. 1991 Geometria inefabilului „Scrisul e problema mea cu mine...” La Editura Eikon, a apărut, în 2015, PASĂREA DIN ZID-de Ion Lazu, carte care, într-o paranteză, vine cu o precizare care exclude probabilitatea unei ficțiuni: „O evocare din anii șaizeci”. Avem la dispoziție un jurnal al omului de oraș, nevoit să-și practice meseria într-o zonă rurală-situație amintind de jurnalul lui Radu Petrescu, doar că aici, „veneticul” este obligat, geolog fiind, să par- curgă un traseu care „nu era unul de agrement, comod, pe drumuri ori pe cărări bătute de toată lumea, ci aș zice dim- potrivă...”. Autorul reconstituie atmosfera unui sat din nord- vestul țării-Pocola, cu oamenii locului, țăranii „...cu care geo- logul împarte aceleași rigori” pe care îi porteretizează abil, cu natura de ale cărei capricii de- pinde munca geologului dar care îi oferă confortul mo- mentelor de lectură și de reflecție. Este perioada de în- ceput a activității literare, a eforturilor de a se face remarcat, a dificultăților legate de aceasta-într-o lume prea puțin receptivă la talentele din sfera umanistă, atunci când energiile creatoare nu sunt puse exclusiv în slujba politicii, dar, așa cum spune însuși autorul, „...scrisul e problema mea cu mine...”. Pentru ca imaginea spirituală a poetului de atunci să fie completă, regăsim, inserat în paginile jurnalului, un grupaj de poezii, apărute inițial în volu- mul „Muzeul Poetului”-publi- cat în 1981, după ani de ani de așteptare. Partea a doua a volumului, cuprinde impresii de călătorie; JURNAL AMERICAN, evocă o călătorie pe continentul ameri- can, călătorie la care participă, în calitate de actriță care susține un recital de poezie pentru o comunitîțile românești din câteva orașe ale țarii gazde și Lidia Lazu, actriță și poetă, la rândul ei, ale cărei însemnări de călătorie se interferează, în acest volum, cu ale autorului. Volumul cuprinde, sub titlul: „La Atena, hei, ferice! (Nu-i acolo ca pe-aice...)” note de călătorie în Grecia, de astă dată, pentru a participa la un eveni- ment de familie-căsătoria fiului cu o tânără grecoaică- prilej de a cunoaște, atât cât este posibil, în opt zile, frumusețile țării, precum și ceva din spirituali- tatea poporului grec. Volumul-în prima parte- ne introduce nu doar în peisajul fizic al României anilor 60, ci și în cunoașterea eforturilor de a accede în lumea literară; în partea a doua,vorbim despre modul de receptare a reali- tăților lumii libere ale unui scri- itor format într-o lume devenită, de nu prea mulți ani, la data călătoriei- liberă. În ansamblu, PASĂREA DIN ZID răspunde pozitiv „problemei sale cu sine” a autorului, motiv pentru care merită parcurs, pentru a răspunde „problemei cu sine” a cititorului. CARMEn FOCȘA

n stare, numai el, să te dea de pământ? Ceva că-ți vine să plângi din rărunchi, dar să te și bucuri. Îți zbârnâie sufletul. Unde-o fi? Unde e? Îți vine să strigi. Și nici nu-i știi numele… dar strângi din dinți și: mai departe! Altfel cum ar fi mers viața înainte, cum ai fi trecut prin toate ale ei, dacă te-ai fi oprit cu sufletul la fata cu aglice?! Mai departe, cu un nod în gât.

ile:///D:/Descarcari/2-februarie-2026_988228e631d62cdb15d411607088a54a_2b13385debab5655394106f00c6d9c9e_Layout-1-1-1 (1)-1.pdf

IMPORTANT !!! Astăzi, la ora !6:00, la Casa de cultură Fr. Schiller va avea loc sărbătorirea CENTENAR POETUL RADU CÂRNECI Să-i aducem un cald omagiu marelui poet și om de cultură. Devotat, Lazu https://www.youtube.com/watch?v=A1CCJEE-7j0&list=WL&index=1

"D:\Desktop\IMG_20260222_135233.jpg" "D:\Desktop\IMG_20260222_135055.jpg" "D:\Desktop\IMG_20260222_131307.jpg" "D:\Desktop\IMG_20260222_135153.jpg" "D:\Desktop\IMG_20260222_131319.jpg" "D:\Desktop\IMG_20260222_133903.jpg"