4 aprilie: Vintilă Horia, n. 18 decembrie 1916 - d. 4 aprilie 1992

 

    S-a născut la Segarcea, şi-a făcut şcoala primară în Basarabia, liceul la Sf. Sava din Bucureşti şi a urmat Dreptul şi Literele. Din 1940 şi-a început cariera diplomatică. În momentul întoarcerii armelor, aflându-se la Viena ca ataşat cultural, este arestat de nemţi; eliberat în 1945 de englezi, a refuzat să revină în ţara ocupată de sovietici, a locuit mai întîi la Paris, s-a mutat în Italia, în Argentina, apoi în Spania, ca profesor universitar de literatură comparată la Madrid.

Debutase în anii 30 şi colaborase intens la Gândirea şi la alte reviste literare. În 1960 a câştigat premiul Goncourt, la concurenţă cu alţi 300 de romancieri, cu romanul Dumnezeu s-a născut în exil, scris în limba franceză - un roman-jurnal despre poetul Publius Ovidius Nasso surghiunit-relegat la Tomis şi care, tânjind după Roma, cântă frumuseţile aspre ale Daciei de adopţiune, unde şi-a sfârşit zilele. De o mare virtuozitate stilistică, romanul a fost tradus în româneşte de Ileana Cantuniari. Însă la acel moment 1960, regimul comunist a făcut toate diligenţele spre a-l defăima pe Vintilă Horia (un român din exil, un "duşman al poporului" trebuia compromis imediat, redus la tăcere...); Mihail Ralea a prezentat la Paris un dosar inflamant, ceea ce a stârnit o campanie furibundă împotriva autorului, acuzat de legionarism, nazism, antisemitism etc. Autorul, dezgustat de oribila punere în scenă, a renunţat la premiu, "din dragoste pentru Franţa şi din respect pentru Academia Goncourt".

Unul dintre cei mai reputaţii români ai exilului românesc, alături de Cioran, Eliade, Ionesco, Ştefan Baciu etc., nu a mai apucat să-şi revadă patria iubită cu ardoare, despre trecutul căreia a scris ca nimeni altul, murind în primăvara 1992.

 

Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/ultimul_mesaj_al_lui_vintil_horia

 

Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale:

20 iulie 2008: (...) Merg apoi pentru Vintilă Horia în str. Pitar Moş, fost imobil al Ambasadei elveţiene, acum reprezentanţa firmei Renault, care nu are nici o firmă, ci stă ascunsă în spatele grilajelor, cu portari cerberi la intrare; paznicul îmi spune că azi nu am cu cine vorbi, îmi dă numele şi orarul managerului, să revin. Tot pe Pitar Moş transcriu placa memorială a lui Radu Petrescu, la nr. 23 şi pe a lui Mihail Sadoveanu exact vis-a-vis, foarte sobră, deasupra cu o efigie de zimbru: „În această casă a trăit scriitorul Mihail Sadoveanu”. Constat că pe atunci plăcile se făceau groase de 4-5 cm, chiar nemuritoare.

21 iulie 2008: Merg în Pitar Moş 12, sun la poartă, vine paza, spun, cheamă secretara, mă bagă în curtea inaccesibilă muritorilor, maşinişti sau pietoni, apare încă o tânără, intrăm în hol. Explic, tânăra urcă scările interioare şi repede coboară, spunându-mi că dl. manager e foarte ocupat, nu mă poate primi, aşteaptă un telefon important din Franţa, vezi bine – dar că nu agreează ideea unei plăci memoriale. I-aţi spus că e vorba despre Vintilă Horia, un mare scriitor care din 1944 şi până la moartea sa în 1992, deci preţ de 42 de ani, o viaţă de om a trăit la Paris şi că în 1960 a luat marele premiu Goncurt? Da, însă... Şi aflu că imobilul nu este al firmei, are un proprietar în străinătate, ei sunt doar chiriaşi... Înainte a fost imobilul Consulatului elveţian. Proprietarul vrea să păstreze aspectul, e un imobil de patrimoniu... (Dar au reuşit să instaleze aer condiţionat, deci au scos pe-afară respectivele cutii gen difuzor – mîine am să fac nişte poze, să se vadă că au modificat aspectul exterior al clădirii. Le repet că reprezint Uniunea Scriitorilor, iar N. Manolescu, preşedintele USR, este şi reprezentantul României la UNESCO - Paris. Va face demersuri acolo, ca de altfel şi pentru alte plăci memoriale pe care le vom pune în capitala Franţei, dar şi în Spania, Anglia, SUA, Italia, Honolulu etc. Firma lor este de dat la ziar. Noi am văzut totdeauna în Franţa un exemplu cultural, nicidecum unul de obstrucţionism. Fetele se duc din nou sus şi le văd revenind cu un domn neinteresant, ne-intelectual. Se prezintă, se scuză, precum că aşteaptă un telefon foarte important. Nu-mi puteţi acorda nici 3 minute? Nu acum, altă dată. Obţin promisiunea pentru mâine la orele 14. Tot e mai mult decât refuzul net, de la început. Mă voi prezenta bine pregătit şi gata de atac la baionette.

Notă: În  decurs de doar o lună, am reuşit să pun placa memorială pentru Vintilă Horia. Imaginea se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.

 

Notă din vara 2013: Făcându-mi rondul pe la diferite adrese unde am pus plăci memoriale, constat că a dispărut cea din Pitar Moş nr. 12. Sun la poartă, întreb, este chemată secretara, altă persoană, care îmi spune că nu ştie din ordinul cui a fost scoasă, nici unde au dus-o. Oricum, personalul s-a schimbat, managerul, dar şi administratorul clădirii.  Mai apare o tânără, mă recunoaşte, îmi dau seama că este cea căreia i-am spus să facă poze cu placa memorială din vecini, a lui Pan Vizirescu, pentru a le trimite factorilor de decizie de la Firma Renault Paris. Din câte a auzit ea, motivul scoaterii plăcii a fost faptul că Vintilă Horia fusese legionar... Duhul neadormit al revanşarzilor de dreapta sau de stânga...

 

 

Poezia zilei: Vintilă Horia (18 dec. 1915 – 4 aprilie 1992)

Exil

O sabie-nfiptă-ntr-un pământ străin,

Pe-o coastă aspră, ruptă de puhoaie,

Aşteaptă să se spele de venin

O toamnă grea ţesută-n fir de ploaie.

Tremură-n brize trupul de oţel,

Cu-n strop de sânge pe tăişul supt.

O frunză moartă lunecă pe el,

Un vis, cald încă, piere dedesubt.

Cad raze reci din seară pe tăiş,

E un amurg această spadă vie

Iar toamna care latră din frunziş

Se teme să se-arunce în câmpie.

Un braţ, departe, caută mânerul

Care vibrează-n vânturi ca un crin.

Spada-i departe. Sumbru, cavalerul

Îşi sparge pieptu-ntr-un pumnal străin.

 

(din Poezia românească din exil, Ed. Institutul Cultural Român, 2006)

 

 

 

Tatiana Rădulescu, n. 7 IV 1954

 

 

     

 

Privesc peste umăr spre noapte, spre zi

Cum zici să-i spunem întâmplării de vină

Când omul își plânge de soartă-n pustii?

 

Cruce pe pâine, pe oase zapis

Cenușă nu-i zborul s-oprești peste gând

Cu o fragedă mână în iad te-am proscris

Tot cu ea înzecit mi te mângâi plângând

 

(din Latinitate amară, ed. Vinea, 2008)

 

 

Valeriu Ciobanu, n. 4 aprilie 1917 - d. 21 dec. 1966

 

 

Istoric literar, poet, traducător, folclorist, Valeriu Ciobanu s-a născut în Basarabia, ca fiu al prof. univ. Ştefan Ciobanu, unul dintre artizanii Unirii cu Ţara mumă, viitorul academician şi Ministru al Culturii şi Cultelor; şi-a făcut studiile liceale la Chişinău, la Alecu Russo, unde tatăl său era director, după care a urmat Literele şi Filosofia la Bucureşti, cu o specializare în Franţa, devenind asistent la catedra unde predau profesorii Caracostea, Vianu, Călinescu. Din 1947 şi până la moarte este cercetător la Institutul de Literatură şi Folclor al Academiei, mâna dreaptă a "divinului critic".

S-a remarcat ca erudit cercetător al mişcărilor culturale, în principal interesat de Poporanism, tema tezei sale de doctorat, susţinut în 1945, publicat în 1946; a studiat folclorul românesc în conexiunile sale cu al popoarelor învecinate, îndeosebi interferenţa cu folclorul rus şi ucrainean: Lumea Bâlinelor, 1955. A dat o primă monografie a marii noastre romanciere Hortensia Papadat-Bengescu, în 1965, epuizând practic sursele, însă cu propria menţionare că nu este ultimul punct de vedere asupra romancierei - se referea desigur la limitările ideologice ale acelor vremuri. Moartea sa prematură, la nici 50 de ani, de nemiloasa boală a veacului, dar şi condiţiile din viaţa literară a anilor 50-60, au făcut ca opera sa poetică (N. Manolescu o consideră "partea cea mai consistentă a creaţiei sale") să rămână practic necunoscută. Încă în 1947 Tudor Arghezi se arătase entuziasmat de lirica lui Valeriu Ciobanu, intenţionând să-i scrie prefaţa. N-a fost să fie! Arghezi însuşi intrând sub incidenţa ideologiei bolşevice.

Debutând cu poezii încă pe vremea liceului, Valeriu Ciobanu, poet de factură cu totul specială, greu de încadrat într-o serie, într-un curent, a publicat articole în Gândirea, Viaţa Românească, Naţiunea, Revista fundaţiilor, Revista de folclor, apreciat de G. Călinescu drept "un echivalent în poezie al dantescului Goya", selecţii din lirica sa au văzut lumina tiparului abia după dispariţia autorului: în 1969 volumul Fiul Lunii, sub îngrijirea lui Dinu Pillat, fost coleg de Institut, iar la 15 ani mai târziu, în 1984, volumul Haina de brumă, o antologie îngrijită de subsemnatul, cu prefaţă de Cornelia Ştefănescu, altă colegă de-a cercetătorului, la editura Minerva.

Despre această iniţiativă sunt nenumărate referiri în jurnalul meu din anii 80; din care câteva fragmente au apărut în Scene din viaţa literară, ed. Ideea europeană, 2007; iar în Himera literaturii, Curtea Veche, 2007, cartea de confesiuni în dialog epistolar cu poetul Ion Murgeanu; la paginile 336-337 am inserat un subcapitol Alt sălbatic!, despre respectivul episod al editării Hainei de brumă.

 

 

Poezia zilei: Valeriu Ciobanu

 

Trei lacrimi

 

Să-i lăsăm pe alții să-și spună genii sau doar poeți

Noi, filelor goale, rămânem aici, în urmă,

Între acești bănuitori pereți

Ca într-o urnă.

 

Poate nu s-a întâmplat nimic și continuă viața obișnuită,

Poate sunt alții care beau din cupe pline,

Poate sunt eu rătăcitul, singur printr-o lume chinuită.

 

Pe cine să-l doară amurgul deșartelor mele zile?

Trei lacrimi mi-au căzut pe file.

 

Pentru alții sunt numai stropi de apă sărată,

Pentru mine cel mai sublim poem

De boem ce nu vrea milă.

 

Alții să-și spună poeți sau genii

Rotunjind lacrimi de cristal milenii. 

 

 

 

Atavism

Anii săpau cuminte înainte

Eu așteptam să vină lumină senină

Jonglau drumeții cu cuvinte

Iar cucul năruia primăvara liiștea din grădină.

Huhurezii beți dansau în noaptea argintată

Iar greierii morți susurau

Viețile cumplite de altădată

Cu viețile viitoare se jucau.

 

Venin

Argintul din lună

E mai sus, e mai sus decât aceste străzi și ogrăzi

Decât cântecul poetului apăsat

Trecute parăzi

Oamenii trec apăsat.

Argintul din lună

A făcut la colțul străzii o dună

Nu-i pentru mine și totuși parcă

Inexistentul o să se întoarcă.

Din jalea de dincolo de muritori

Norii strâng razele ca niște măturători

Neexistentul a fugit ca un iepure fin.

Pe strada tăcută curge venin.

 

 

Măscărici

Disperarea și a înfipt colții

În burta pământului și-n sânii bolții

Măscăricii fără număr

Mi-au cântat peste umăr.

Trilurile lor, spade, bice

Au treierat spice.

Măscăricii n-au simțit, erau beți

Iar ancora s-a înfipt în malul altei vieți.

 

(din volumul Haina de brumă, ed. Minerva, 1984, antologat de Ion Lazu)

 

 

*

Am pus o placă memorială pentru Ștefan Ciobanu și Valeiu Ciobanu în Bdul Ghica-Tei nr. 22, Sector 2

 

 

 

Alţi scriitori:

Ion Breazu, n. 1901

Viorel Savin, n. 1941, Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Viorel_Savin   https://ro.wikipedia.org/wiki/Viorel_Savin

Mariana Dumitrescu, m. 1967

Lucian Valea, m. 1992 

"D:\Imagini\telefon\IMG_20241030_165103.jpg"