Scriitorul zilei : Marin Sorescu, n.19 februarie 1936 - d. 8 decembrie 1996

 Fiu de ţarani olteni (Bulzeşti-Dolj), dintr-o familie cu mulţi copii - tatăl decedat la doar 37 de ani - dar nu a fost şi cazul lui C. Brâncuşi?), M.S. pare a fi reprezentarea simplă a olteanului "mititel şi isteţ" din cunoscutul imn ironic; decis să se rupă de acasă şi să cucerească oraşul (în cazul său Craiova; vezi evocarea Craiova văzută din car), şi după această primă izbândă, orice altă capitală istorică românească - în cazul său Iaşii fostei Ţări a Moldovei, apoi capitala în funcţiune a ţării. Şi de aici, prin extensie, capitalele marilor ţări europene şi nu numai, într-un galop de sănătate de maximă eficienţă: burse pentru tineret, invitaţii culturale, schimburi de delagaţii, orice altceva..., pe care în mod miraculos şi le adjudeca în exclusivitate, mereu grijuliu să fie singur, să nu-l eclipseze nimeni, să evite comparaţiile - pentru a se face cunoscut - nu neapărat ca reprezentant al românilor, cât ca reprezentant al propriei genialităţi. Din soiul răbdător şi perseverent al pandurilor, cum se autodefineau un Brâncuşi, un Petre Pandrea, aceşti olteni dârzi şi orgolioşi la culme, unii cu talent uriaş, alţii cu o inteligenţă vie, activă, ce se confundă cu agerimea, se vor realiza la vârf, cum s-a văzut - sau se vor rata onorabil. (Un astfel de oltean, dinspre Tg. Cărbuneşti, student la Matematici şi prieten cu mine, el însuşi cu veleităţi literare, - s-a ratat la Ministerul Învăţământului -, pretindea a fi fost coleg de liceu militar cu M.S. Ne amuzam citindu-i bulzeşteanului cronicile rimate din revistele studenţeşti, de exemplu, despre un meci de fotbal  între facultăţile ieşene, pe când, colegele "stăteau candid în iarbă, pe Sportul popular". Ni se păreau de un haz nebun, mai ales gândindu-ne nu la ziarul astfel denumit, ci la studente şi la sportul popular, desigur...

Şcoala primară la Craiova, un liceu militar la Breaza, Facultatea începută la Iaşi şi încheiată la Filologia din Bucureşti. Deja cunoscut ca poet, deci uns redactor la revista Luceafărul. Debutase cu un volum de parodii, (Singur printre poeţi,1964), în colecţia Luceafărul, ceea ce pe atunci, la sfârşitul proletcultismului, echivala cu o consacrare. Parodii în maniera Topârceanu (care tot la Iaşi se exercitase), pline de vervă, ironice cât cuprinde şi nu doar atât, ci cu un simţ critic salutar în ce-l priveşte pe autorul parodiat, dar cu indice înalt de creativitate, valabile chiar fără a face comparaţia cu originalul. Şi, odată pornită maşinăria poeticească a bulzeşteanului (probabil de la bulz: mămăligă cu brânză), la un an, la doi ani i-au apărut volume şi volume de poezii, împreună cu piesele şi romanele rotunjind 23 de titluri... Modalitatea scripturală ironică, zeflemitoare, deconcertantă, chiar trăsnită pe alocuri, ce fusese agreată de însuşi Călinescu (care l-a lansat în Contemporanul, de nu mă înşel), se bizuia pe spuneri isteţe, dezinhibate, pe punerea în scenă a unor raţionamente ironice, pe întoarcerea în revers a unor precepte osificate, nu în ultimul rând pe demitizarea temelor din antichitatea greco-romană. (Imitat de îndastă de versatilul Adrian Păunescu, acesta nemulţumindu-se cu şfichiuieli, ci bătând monedă pe idee până o demonetiza complet.) Părând să se situieze "pe linie", poemele lui Sorescu loveau nu neapărat în mitologie, ci în orice fel de închistare în  scara socială, în mentalităţi. Mie mi se părea de neoprit, precum o rachetă cu mai multe trepte. La împlinirea a 45 de ani, poetul a organizat o sărbătorire a sa cu invitaţi din toată Oltenia şi chiar din toată ţara. L-am văzut la Casa de Cultură, ascultând de la balcon comunicări, laudatio după laudatio, timp de ore şi ore. Se perindau la tribună diverşi culturali ce păreau a-l fi prins de picior pe Dumnezeu - li se dăduse ocazia să conferenţieze la nivel naţional... Este foarte greu de estimat ce ar fi devenit MS dacă dintru început ar fi fost descurajat şi obstrucţionat, indiferent de talentul său evident. Ci el, cu instinct infailibil, a ales calea ironiei, care se va fi potrivit firii sale sau nu, în schimb îi deschidea toate uşile redacţionale. Şi de asemenea pe ale cititorilor. Dispoziţia sa ludică, luatul peste picior la modul inteligent-subţire se vor dovedi utile şi în abordările dramatice: Piesele sale în stil popular-parabolic (Există nervi, pe care am văzut-o pusă în scenă la Casandra), apoi Iona, Paracliserul, Matca, A treia ţeapă, l-au consolidat în conştiinţa publicului ca mare scriitor al vremii. Aceste piese au intrat în repertoriul unor teatre din lumea întreagă. Ieşirile poetului peste graniţă nu erau doar festiviste, de reprezentare, ci s-au dovedit de o extremă eficienţă: 60 de cărţi i-au apărut în nu mai puţin de 20 de ţări.  Propus pentru premiul Nobel. Cooptat în diverse Academii de arte ale Vestului. Să nu uităm şi expoziţiile de grafică, poate mai cunoscute în afară decât la noi... Romanele sale, două sau trei, şi orice carte ce apărea sub semnătura Marin Sorescu se vindea imediat. Impresie slabă cu adevărat mi-au făcut Trei dinţi din faţă, apoi şi mai slabă Viziunea vizuinei, aceasta cu adresă la duşmanii din viaţa literară. Dar a scris şi pentru copii: Unde fugim de-acasă?, O aripă şi-un picior. Devenite inevitabile la grădiniţă. (Se spune că avea amenajată o cameră de lucru cu 5 sau 6 mese: trecea de la una la alta, după cum îl vizitau muzele; poezie, proză, dramaturgie, grafică etc...). Intrat în manualele şcolare, apoi şi în programa universitară, M.S. era cu (toţi) sacii în căruţă. N-a mai fost timp să-i descarce acasă... Dar se pare că asta nu mai contează - şi-a făcut "pohta ce-a pohtit"!

Dar se întâmplă cu scriitorul român de vocaţie acest lucru remarcabil, pe care şi în cazul lui Sorin Titel îl subliniasem: după ce îşi asigură o platformă înaltă, autorul se va concentra asupra universului său şi va da cărţile sale de căpătâi; în cazul lui Sorescu, cele patru volume din ciclul "La lilieci", definitorii pentru poetul oltean.

După "evenimente" i-au apărut reeditări, de prima s-a ocupat  autorul nostru, totdeauna bine orientat: Poezii  alese... de cenzură, 1991. Însă, poate părea ciudat, aproape nici o nouă scriere, în aceşti vreo 15 ani, ci doar reeditări, culegeri, antologii...

Aflaţi mai mult:

http://agonia.ro/index.php/author/0002127/index.html

Din Scene din viaţa literară, ed. Ideea europeană, 2007, p.56-58.

30 ianuarie 1980. (...) La prînz, consecvent planului meu, trec pe la Casă, găsesc o masă liberă pe latura stîngă, cam în locul unde mănîncă îndeobşte familia Aurel Martin. În spatele meu, Fulga cu cineva, apoi li se alătură Romulus V. şi G. Bălăiţă; pe cealaltă latură, Mihai Şora cu ai lui, iar masa lui Jebeleanu e goală. Pucă cu două doamne, Romulus Guga cu Radu F. Alexandru şi o doamnă.

Apare Marin Sorescu, se orientează spre o masă mai liniştită, vine la mine, întreabă dacă e un loc liber, eu: Da, el: Care? eu: Oricare. Se aşază cu faţa spre sală, comandă o bere şi o friptură, ceea ce şi eu cerusem, dar Miţi întîrzie, fiind azi singură. (Se zice că ea şi soră-sa au rămas la Uniune de pe vremea Şcolii de literatură, unde fuseseră trimise ca tinere talente. N-am găsit cu cale să verific această bîrfă.).

Se iscă între mine şi Marin S. un schimb de fraze oarecare, apoi îşi dă seama că nu e ceva în regulă, mă întreabă de nume, ce profesie am, unde lucrez şi mi se pare de laudă că găseşte cu cale să lichideze confuzia care persistă de ani buni de cînd ne salutăm. Îi arăt cartea lui Marian Popa, abia cumpărată: Călătorie sprîncenată, cu desenele autorului, prin care am apucat să mă uit. Îi spun: O carte năstruşnică, se vede cît colo că M.P. trăieşte printre studenţi, are chef de luat la vale, face haz, are vervă, foloseşte un jargon tipic de cămin. Şi referitor la miză: Nelu Georgescu nu e doar o glumă, are o trimitere mai sus. M. S. răsfoieşte cartea, se uită la desene, pe unele le comentăm; îl întreb ce impresie îi face o asemenea apariţie. Bună, zice; şi rezultă că are o părere bună despre criticul în discuţie: om de cultură etc. Eu, zic, păstrez unele rezerve faţă cu acest gen de a face literatură, de la nivelul asistentului universitar.

Observ că Marin Sorescu toarnă şi taie şi ţine furculiţa cu stînga. Eu: În Apus, mulţi chiar scriu cu stînga. El: Asta nu prea pot. Eu: Mă gîndesc că asta le prinde bine, printre telefoane, pupitre, ghişee, apucă pixul cu care mînă le vine; or, noi aici n-avem destul de lucru nici pentru mîna dreaptă… Aduc vorba de C. Leu, care în ’79 a publicat nu mai puţin de şapte cărţi! M.S. o scaldă. I-a încărunţit şi lui mustaţa ţepoasă. Ochi cam obosiţi-mototoliţi, mici, castanii, lipsiţi de afecţiune. Scund de tot, cu picioarele în paranteză şi, la drept vorbind, cu un pic de burtică pe sub vesta-pulover. La un moment dat îl strigă pe Corneliu Sturzu (înalt, blond, ochi albaştri) şi discută despre grupul de la Iaşi, oraş unde ştiu că a făcut nişte ani de facultate. Îi promite ieşanului material pentru Almanah, nişte proze “cam trăsnite” şi noi piese din Lilieci. Iar în rest, îşi laudă Ramurile, să se ştie.

Ion Horea ne salută de la masa lui Vulpescu; cu M.S. este la Dumneavoastră. Romulus V. pleacă, apoi revine cu Fănuş Neagu, care trece pe la toate mesele, mai puţin a mea, căci Sorescu a plecat, luîndu-şi politicos la revedere. Or, eu nu reprezint un nume. Cu toate că astăzi semnez pe acceaşi pagină cu prozatorul fruntaş şi cronicarul sportiv...

 Liviu Ioan Stoiciu , n. 19 februarie 1950
Fiu al unui ceferist şi al unei adjudence care în curând s-a stins, lăsându-l orfan pe viitorul poet, Liviu Ioan Stoiciu, (care de la un moment dat a iscălit LIS, denominaţie preluată de mai toată lumea literară a acestor ani), s-a mutat cu ai lui de la cantonul Dumbrava Roşie-Neamţ, unde se născuse, la Cantonul 248 Adjudul Vechi, unde şi-a trăit copilăria şi prima tinereţe. Liceul la Focşani, după care urmează o perioadă învălmăşită, destul de lungă în viaţa tânărului  care deambulează prin ţară, în căutarea unei soluţii de viaţă, în fapt în cutarea de sine. Încearcă Filologia apoi Filosofia la Baia Mare, se mută la Bucureşti pentru continuarea studiilor, fără să le termine propriu-zis. A schimbat un mare număr de localităţi prin ţară şi de îndeletniciri pentru supravieţuire: pedagog, suplinitor, vagonetar, miner, corector, controlor de calitate, mereu neadaptat, mereu la limita disperării existenţiale, cu gesturi de autodistrugere ce nu i-au reuşit, din fericire. Scrisul, arta fiind singura soluţie salvatoare, nu lesne de acceptat, cu atât mai puţin de urmat; debutase în presa locală în 1967, însă abia peste un deceniu, în 1977 apare cu un grupaj de poeme în Caietul debutanţilor, iar în volum în 1980, deci la împlinirea vârstei de 30 de ani: La fanion, răsplătit cu premiul Uniunii Scriitorilor. În 1975 se stabilizase la Focşani, mai întâi ca pedagog, apoi ca bibliotecar, în deceniul de dinaintea lui Decembrie. Răsturnarea de situaţie din ţară îl propulsează în fruntea judeţului Vrancea, poziţie din care demisionează după numai 2 luni, lipsindu-i abilitatea de politician, venind la Bucureşti, pentru a se implica în publicistica antifesenistă, conducând Contrapunct, colaborând şi la Cotidianul. Redactor  din 1991, apoi din 2001 redactor şef-adjunct la prestigioasa revistă Viaţa Românească, a fost la un moment dat retrogradat pentru a-i fi publicat lui Paul Goma un text considerat antisemit. 
În primul rând poet, LIS a publicat în timp câteva romane, câteva piese de teatru, câteva jurnale şi texte memorialistice recuparate (Cartea ratării), fiecare în parte l-a ajutat pe autor să-şi adjudece (Adjudul, nu?) un număr impresionant de premii, diplome, medalii. Ale Uniunii scriitorilor, ale Academiei, ale Filialelor, municipiilor, Festivalurilor, Asociaţiilor culturale, revistelor etc etc; premii naţionale, marile premii, o panoplie cred neegalată de vreun confrate condeier nu numai din contemporaneitate ci din toate timpurile. 
Or, ce-ar fi de spus, dincolo de aceste detalii biografice nu lipsite de o anume semnificaţie ale celui mai marcant optzecist în bună stare de funcţionare, producător infatigabil de cărţi care se află mereu în atenţia actanţilor din viaţa noastră literară? Fiecare poezie scrisă de LIS, fiecare rând al Dsale este impresionant, remarcabil, pregnant, inconfundabil. De la primele volume, unde făcea bună impresie scrierea frustă, discursul colţuros, mai ales fiind în cauză recompunerea unui univers rural (gen "La Lilieci" de Marin Sorescu), trecând apoi prin toate rafinările stilistice redutabile, de la destructivism la oracular, de la arhaizant la anecdotic şi mitizant, e mereu vorba în lirica lui Stoiciu despre o scriere densă, complexă, nu doar complicată, de mirabila punere în pagină a spiritului uman angoasat, potopit de amintiri şi temeri, de tânjiri şi nelinişti, de o temerară pe cât de abilă investigare a subconştientului - pusă de fiecare dată în undă cu tehnici postmoderniste impecabil conduse. E imposibil de precizat până unde coboară în străfunduri CIP-ul spion al eului ascuns şi de unde intervine prelucrarea şi rafinăriile stilistice - într-o formulă inimitabilă, dacă nu şi mai mult de-atât. 
Neîntrecut stilist, inepuizabil în abordările sale, LIS a fost receptat foarte favorabil de criticii şi exegeţii literari, dar a avut ghinionul să-i copleşească în timp prin noi şi noi scrieri, o listă care sporeşte anual, deconcertantă, aşa încât susţinătorii săi de câteva decenii şi până acum câţiva ani au sfârşit prin a obosi să-l mai urmeze în producţiile sale. Şi, cum numai la noi se poate întâmpla, ar trebui să credem că nu poate fi nicidecum vorba de tocirea receptivităţii exegeţilor, ci vezi bine, de supralicităriale poetului optzecist, care şi-a epuizat resursele lirice...Astfel se explică de ce LIS i-a pierdut pe traseu chiar pe exegeţii din prima linie, precum N. Manolescu, Alex. Ştefănescu, Marian Popa, iar mai de curând şi pe Al. Cistelecan. În fapt, cum era şi de presupus, formula lirică inimitabilă a poetului LIs este dublată de o prestaţie social-umană ea însăşi greu de definit. Extrema delicateţe şi comportamentul prevenitor-protocloar sunt însoţite de  reflexe retractile. Tot aşa de bine ar fi putut alege o nepăsare la tot ce înseamnă receptarea operei, dar s-a întâmplat să fie dimpotrivă.  Descurajarea se complineşte cu îndârjirea, abandonul declarat cu perseverenţa, clamarea insuccesului cu dorinţa arzătoare de a fi iar şi iar confirmat, aplaudat, premiat. Orice olimpianism dispare ca prin minune, fără urmă, reacţia revendicativă a orgoliosului bine temperat surprinde şi chiar nedumereşte, într-o lume literară a dezangajărilor afective. Imposibil de stabilit un diagnostic. Pare cumva împotriva firii să te ridici pe neîncrederea în proprile şanse, în vocaţia ca atare şi totodată să te inflamezi durabil împotriva celor care practică jocul îndoielii în toate. Încă un paradox al timidităţii, care poate proveni la unii din modestie dar şi din orgoliu, la alţii, din încrederea de principiu în propria-ţi fire dar şi din teama de a fi contrazis, contestat, fie şi pe porţiuni...


. Citeşte mai mult: http://ro.wikipedia.org/wiki/Liviu_Ioan_Stoiciu
http://www.crispedia.ro/Liviu_Ioan_Stoiciu


Poezia zilei, Liviu Ioan Stoiciu la Aniversară - 64

Ieşi din tine

nu te mai gândi la nimic. Stai suspendat. Nici

la Dumnezeu nu mai ştiu la

ce să mă rog, fii liniştită – intru în biserică şi ies,

habar nu am ce caut... Mă simt

ca-ntr-un lan de lalele, copleşit. Fără orientare,

mi-am pierdut şi ultimul

dram de bun-simţ, nu mă aşteaptă nimeni, nicăieri, am

pierdut pe toată linia. În fiecare zi mă

despart de mine însumi.

Degeaba. Sunt

înrolat şi în războaiele dintre muşuroaiele de furnici,

până aici am ajuns – sfârşitul e la un pas,

nu mai ştiu cine sunt. Mă repet în

tot ce fac şi gândesc.

Poate că ar fi trebuit să fii rebotezat. Să ţi se

toarne pe cap apă ţinută

în biserică în Săptămâna Patimilor, cum fac oamenii

cu bolnavii psihici, îţi voi fi eu naş – în

noaptea de Înviere, în cimitir.

O iei de la capăt aşa, rebotezat. Îţi torn eu apă sfinţită

pe cap, tu să te dezbraci de hainele vechi

şi să le arunci, să rămâi aşa cum te-ai născut... Ţip:

arată-mi întâi greşeala! Ţi-o

arăt, dar ieşi întâi cu totul din tine însuţi.

Ce i-a mai rămas

nimic nu mai e cum a fost, a pierdut şi ce n-a avut,

acum stă în ogradă cu ochii în gol şi

îmbată ciorile cu ţuică, le dă pâine înmuiată în ţuică,

pe una a prins-o şi i-a turnat ţuică pe gât,

i-a desfăcut ciocul şi cogâlţ, cogâlţ...

N-a murit cioara, din contră, de a doua zi i-a

cerut de băut. Acum bea cu ea împreună şi la cârciuma

din sat – noaptea, cioara se transformă

în femeie tânără. El

şi-a pregătit totul pentru înmormântare,

hainele, pânzele de pus în coşciug, coşciugul, comandă

specială, dar nu mai moare o

dată, să scape de-o grijă. Şi-a dat seama că, în sine, el

nu mai e decât o adunătură de acte vechi,

pe care le poate citi şi pe care nu le poate citi, că-l

podideşte plânsul. Ce i-a mai rămas?

Să plângă, totul a rămas măsurat după ochii lui, ce

n-ar fi dat să plângă în hohote:

în tribunal n-a putut, după divorţ, nici pe stradă, că-i

era ruşine, a intrat în biserică, dar

nici acolo n-a plâns, avea impresia că-l luau peste

picior sfinţii, păcătos cum e. Dacă

ar fi putut să moară atunci, ar fi fost perfect. N-a

murit. „Ţi-ai dat foc

amintirilor?”, l-a întrebat o babă – după ce a provocat

un incendiu: „în urma incendiului, cei

43 de iezi aflaţi

într-un grajd improvizat, lipit de colibă,

au ars de vii”...

(poeme publicate în revista Ramuri, preluare de pe internet)

Alţi scriitori:

Miron Costin, n. 1633

Artur Gorovei, n. 1864

Mircea Vulcănescu, n. 1904

Mircea Radu Iacoban, n. 1940

H. Sanielevici, m. 1951

Recitalul zilei

Lidia Lazu - Bună dimineaţa, nană...

Bună dimineaţa, nană!

http://youtu.be/WkHcpDjY20I

Ion Lazu - O pagină de Jurnal, 1997

10 mai 97. Ieri la concertul Eugen Sîrbu, mare emoţie pînă la exclamaţii şi lacrimi. În rest, în sala arhiplină, dintre cunoscuţi doar Everac, Tuchilă, I. Murgeanu şi balerina Ileana Iliescu, plus Danetti. Şi, dacă intelectualii lipsesc la un astfel de moment excepţional,  te întrebi: Unde sunt melomanii scriitori, cîntăreţi, actori, pictori, toţi cei ce se plîng că lumea nu vine la teatru, la concerte, la expoziţii – că nu li se cumpără cărţile? Poate că am avea şi altceva de apărat, nu doar această sensibilitate rănită, acest orgoliu rău înţeles.

Veneticii: Încerc punct cu punct să reanim viaţa părinţilor mei. Sunt unele momente, unele întîmplări pe care mi le-au povestit, de care îmi amintesc într-un fel sau altul. Dar, ca şi în cazul Moşului din Rămăşagul, respiraţia e a mea, privirea e a mea, gîndurile sunt ale mele, sentimentele, suferinţele, aşijderea… E ca o uzurpare de personalitate. Pretind că ei au simţit în acest fel, însă nu e mai mult decît îmi închipui că aş fi simţit eu însumi în împrejurări ca acelea, relatate mie sau imaginate de mine. Cum se vor fi numind aceste substituiri în termeni juridici?

17 mai 97. Aseară la Hamletul lui Tompa Gabor. Un Hamlet fără glas, purtat pe scenă nu de dramă, ci de indicaţiile regizorale. Se îmbrăţişează cu fantoma! Noul rege, un vier în călduri, grohăind literalmente (Mihai Constantin, fiul marelui George C.) mereu acelaşi, obositor, cu capul înainte şi grumaji de taur, practic sare în spatele reginei, de cîte ori are ocazia; o Ofelie “lungă slabă şi zăludă”. Regina, destrăbălată, acompaniament de şantan; actorii ne amuză cu “Ionel şi Mărioara”; ce să mai speri? de la balcon dreapta,unde aveam locurile, partea de sus a scenei  unde apăreau regele şi regina, nu se zărea de loc. La pauză, nemulţumit, vorbesc cu Dan Grigore, crede aşijderea. Plecăm, rămîne numai Andrei.

La prînz, decernarea premiilor Cella Delavrancea pe 96: lui Mircea Ciobanu in memoriam, a vorbit foarte elogios Dan Grigore şi Alex. Paleologu; alţi premiaţi pianistul şi compozitorul Teodor Dumitrescu, mort la 19 ani, Andrei Vieru, pianist, filmul lui Serge Celibidache “Grădina lui Celibidache” şi Mihai Cantuniari, traduceri.

DG avea în mînă revista Aldebaran iar pe Sava l-am întrebat dacă a primit-o.

În Luceafărul, Horia Gîrbea, un fel de Spuma zilelor, cu adresă la emisiunile culturale tv, vezi Cătălin Ţărlea şi colaboratorii, romanul cărămidă al lui Cărtărescu…

Tot în Luceafărul Caius încearcă, prin paralela cu Dr Faustus de Th. Mann, să disculpe pe cei din cazul lui Nica, bolnavul lăsat pe trotuar, în ger, cu perfuzia în braţ; şi ar vrea să reiasă că toţi suntem vinovaţi că s-a ajuns la o asemenea stare. Toţi, desigur, dar mai ales unii: făptaşii, în primul rînd, şefii lor, corpul medical – iar pînă la mine, care am văzut scena la tv e cale lungă, totuşi. A învinui pe toată lumea înseamnă a nu învinui pe nimeni – şi pînă una alta înseamnă să-i facem scăpaţi pe vinovaţii direcţi.

G: Astaloş ne cere CV mie şi Lidiei, urgent, dar nu ni se spune de ce. Surpriză?

N-ar trebui pierdut din vedere acest amănunt: că mulţi ne-am completat cultura stînd la coadă la tacîmuri şi citind ca să nu ne ia urîtul, sau disperarea, sau ura…

Crezi că în afară de orgoliul tău tumefiat nu mai există nimic altceva pe lumea asta?

Un subiect: Cineva îşi publică poeziile şi nu dă gata pe nimeni. Întîmplarea face să obţină o sponsorizare, publică nişte frînturi de prin carnete, în lipsă de altceva mai închegat – şi va avea un mare succes. Dar e adevărat? Sau e rezultatul publicităţii iscusitului editor?

Va urma

Fotografii cu scriitori...la MNLR: Sonetul ridicat la putere prin Muzică

Ghiocel, plăpândă floare...

Invitaţii Sonetului, Radu Cârneci şi Ana Blandiana

Alexandrina şi Florian Chelu, orădenii care omagiază în picoare Sonetul.

Mihai Lungeanu, Alexandrina Chelu, Florica Ceapoiu

Mihai Lungeanu, Florian Chelu

Interpreta orădeană răspunde reporterilor...

Mihai Lungeanu, Mihai Prepeliţă

Florentin Popescu, Mihail Diaconescu dând cărţile pe faţă

Un sonetist -Theodor  Răpan şi un tetraionist.- Petru Solonaru

E rândul cantautorului Florian Chelu să dea interviuri