Singurul băiat din familia cu încă şase
fete a unui ceferist, nevoit mereu să-şi schimbe ...gara, viitorul scriitor
şi-a făcut şcoala în diferite localităţi (cu staţie CFR) precum: Murfatlar,
Buhuşi, Dărmăneşti, Bîrlad (unde, în casa unchiului său, poetul G. Tutoveanu,
i-a cunoscut pe Al. Vlahuţă, V. Voiculescu, I. M. Raşcu şi alţii); ajutat de-al
său unchi poet, a făcut liceul la Sf. Sava şi a urmat Literele la Bucureşti.
Debutase cu poezii încă elev fiind, apoi înteţeşte colaborarea cu articole la Rampa şi alte reviste ale vremii,
remarcându-se prin interviurile luate unor personalităţi ale culturii
româneşti. Cu Sergiu Dan scrie în colaborare o Viaţă a lui Anton Pann.
Va scrie articole de critică literară,
muzicală şi teatrală; absorbit de publicistică nu dă toată importanţa
înzestrării sale literare propriu-zise. Romanele Adorata, 1930, Nopţi la Ada-Kaleh, 1932, Târg de fete, 1933 sunt
urmate de alte încercări romaneşti neduse la capăt. Între timp îşi câştigase un
loc fruntaş în publicistică, redactor la Curentul,
fapt ce-i aduce un post în structura administraţiei antonesciene.
La sfârşitul războiului, cu cel de
"al doilea lot al criminalilor de război", este arestat, judecat,
condamnat la 20 de ani temniţă grea. Îi va face într-o mină de plumb, apoi la
Poarta Albă, la Gherla. (Va fi contat şi faptul că timp de 10 ani fusese
secretarul lui Nicolae Titulescu; că fusese prieten cu Ion Vinea, cu Panfil
Şeicaru...). Eliberat în 1956, va fi nevoit să-şi câştige din greu existenţa:
salahor, tăietor de lemne, vânzător ambulant de cărţi, meditator. Colaborează
prin constrângere la revista pentru străinătate Glasul patriei, din 1962. Dar abia din 1968 poate
colabora din nou la revistele literare precum România
literară, Viaţa românească, Ramuri, unde
publică unele fragmente din romanele aflate în lucru. L-a întâlnit Ion
Caraion vânzând cărţi pe stradă şi l-a dus la Zaharia Stancu, a devenit astfel
pensionar al Uniunii. În 1970 i se reeditează Nopţi
la Ada-Kaleh, text revăzut. În 1971 scoate o culegere de proze scurte: Trandafiri de octombrie şi alte
surâsuri, iar între 1972-1975
apar cele două volume din Fauna
bufonă. Pseudozoologicon.
Despre ciudăţenii din viaţa unor animale, cu trimitere la comportamentul
uman.
În
1940, la 35 de ani, la jumătatea vieţii, era un nume în viaţa literară; după
încă 35 de ani, a murit ca şi necunoscut. Încă un destin tras pe roată...pe
roata istoriei comuniste. Postum îi apar ediţii revăzute din Adorata, 1984, Esthera (Fata de la Suza),
1982. Şi iată: Marian P. îl confundă pe Romulus Dianu cu Viorel Dianu; Nicolae
M. îl indică la Scriitori de dicţionar...
Opera literară Adorata, Bucureşti,
1930; ediţia Craiova, 1984; ediţia Bucureşti, 1992; Nopţi la Ada-Kaleh, Bucureşti, 1932; ediţia
Bucureşti, 1970; ediţia Bucureşti, 1990; Târgul de fete, Bucureşti, 1933; Trandafiri de octombrie şi alte
surâsuri, Bucureşti,
1971; Fauna bufonă.
Pseudozoologicon, I-II,
Bucureşti, 1972-1975; Fata
de la Suza, Bucureşti,
1982; ediţia (Esthera), ediţie
îngrijită de Corneliu Popescu, postfaţă de Paul Dugneanu, Bucureşti, 1995.
Muzicologie: Cu dl. George Enescu despre el şi
despre alţii, în
„Rampa” nr. 3.148, Bucureşti,
23 iulie 1928; Cu dl. Sabin V. Drăgoi despre el şi despre
alţii, în „Rampa”, Bucureşti, 29 iulie 1929; Viaţa minunată a lui Anton Pann (în colaborare cu Sergiu Dan),
Bucureşti, 1929; ediţia II (Nastratin şi timpul său), Bucureşti, 1934.
Citeşte mai mult:
http://www.crispedia.ro/Romulus_Dianu
Poezia zilei, Romulus Dianu
(poeme înmânate lui Emil Manu cu o
săptămână înainte de moarte)
Grazioso,
lerui Doamne...
Lied -
Ceasul nostru de la Universitate,
Hei, Doamne, Lerui, Lerui,
e candela nimănui,
Sfântu-Aşteaptă-din-Cetate,
Fulgi de nebunie ning din lună,
alergăm, Lerui Doamne,
cu primăveri şi cu toamne,
aşteptăm, la ceas, o zână bună.
Poate nu-ţi mai aminteşti de mine...
Frumuseţile de jos în sus,
au urcat, Lerui, golgothe şi ţi-au dus
florile grădinii de suspine.
Pe trifoiştea iubirii cade bruma
Doamne, cum să te mai las?
Cât te-am aşteptat la ceas,
Mulţi te mai aşteaptă şi acuma...
Patrie
imago doloris
De la centurionul caligans roman,
pân' la sutaşul cel miţos şi stogoman,
aicea a trăit Tei-Legănat,
prin munţi, sub toana timpului
vărgat.
în liniştea care mereu s-a adâncit,
din noaptea veacului, tăcerea i-a
vorbit
şi-n bizantin cobalt văzu smălţaţi,
sub coviltire, îngeri şi soldaţi.
Pe bolta ce-au pictat-o meşteri ucenici,
privim arcaşi, printre bordeie mici;
aşa au vrut; prin faptă, prin cuvânt,
să ne-nrudim cu brazda de pământ.
Din ţeava puştii, neagră de omor,
păstorul şi-a făcut caval de dor;
iar la altar, pe scut îngenunchiat,
se roagă, pentru oşti, Tei - Legănat.
(Din
,,Carmen Miserabile")
ion lazu: Odiseea plăcilor memoriale :
17 iulie 2008, joi. Pe jos până în Calea Plevnei, colţ cu Berzei, intru prin
spatele unui bloc ce are la parter cabinete medicale. În renovare. Vorbesc cu
4-5 locatari foarte vârstnici, nimeni nu-şi aminteşte de Romulus
Dianu, scriitor, fost deţinut politic; nu prea cred ei că a putut locui
aici, unde au stat sportivi de performanţă, tenismeni, dinamovişti etc. O
vârstnică îşi aminteşte să fi stat un Romulus Vulcănescu, om scund, care purta
paltonul soţiei. Un domn amabil mă însoţeşte la blocul de pe celălalt colţ, dau
de placa memorială a lui George Coşbuc, copiez textul; placa
are un basorelief şi e pusă în 1968, la centenarul naşterii. Deci născut în
1868? Păi înseamnă că O scrisoare
de la Muselim Selo a scris-o referindu-se la războiul de
independenţă, pe când el avea doar 9 ani? Sau cumva face referire la războiul
balcanic? Confuzie totală. În gangul de alături dau de familii de ţigani, vreo
două ţigănci spălau covoare, preşuri. Se cam sperie de noi, nu a stat pe-aici
nici un scriitor.
Revenim în spatele blocului, aici e o
curte interioară comună cu un alt bloc, plasat mai în spate. Coboară alţi
bătrâni, nu-şi amintesc, le spun că probabil nu a fost locatar cu acte în
regulă, chiriaş sau subchiriaş, fiind vorba de un om sărman, închis ani mulţi,
apoi fără servici, fără mijloace de trai, lipit pe lângă vreun suflet milostiv.
Insist, pentru că mi-a spus cineva că l-a vizitat într-un apartament de la
etajul I, cu fereastra spre Plevnei. Poţi să nu dai crezare unei astfel de
informaţii, în absenţa unei adrese ferme, de la Uniune? Cel cu cartea de
imobil, spune că a desfiinţat-o, a aruncat-o după ce i-a transcris pe cei
prezenţi la data respectivă. Să fie acesta un fel eminamente românesc de a te
rupe de trecut, rupând actele, documentele, atestările? Să caut la Arhivele
statului, mă sfătuieşte tot el.
Plec pe jos spre Ştirbei Vodă, văd un
indicator: spre biserica Sf. Ştefan (Cuibul cu barză), intru printre blocuri
noi, de 8-9 etaje, de-acum ştiu că aşa trebuia să arate şirul de blocuri de la
o stradă principală (iar în spatele blocurilor, vechile case de târg
dâmboviţean...); un spaţiu triunghiular în spatele acestor blocuri în unghi şi
biserica pe care o mai văzusem cândva; acolo un domn stilat, la 40 de ani, ochi
albaştri, perciuni înspicaţi. E ultima biserică translată. Îmi arată fostul loc
al altarului, însemnat cu o cruce, chiar la îmbinarea blocurilor care
înconjoară din toate părţile biserica. Au mutat-o cu 5-8 m, cum să apară
altarul unei biserici tocmai la o intersecţie mare a urbei socialiste?! S-o
ascundem vederilor! Au făcut de curând un deviz, biserica se va renova, e din
1760, dar poate fi şi mai veche; s-a constatat că prin curăţirea picturii se va
obţine o adevărată bijuterie. Se lucrează la o monografie a parohiei. Îi spun
domnului amabil: Alături a fost vila lui C.C. Giurescu, am făcut o vizită aici,
prin anii 72-74, un ditamai imobilul cu etaj în mijlocul unei grădini vaste. Au
demolat-o...
Merg la USR, urc la Nicolae Florescu,
ocupat cu redactarea revistei, nu ştie adrese de scriitori, totuşi îmi confirmă
că Romulus Dianu a stat acolo unde am fost azi şi că
l-a vizitat în apartamentul de la etajul I. Dar avea un fiu inginer, din altă
căsătorie.
29 aug., 1 sept. 2008. (...)
Din Primăverii ajung, schimbând metroul, tocmai la Podul Grant („în mahalaua
Grant”, cum sună poezia...), abordez strada Nicolae Filimon dinspre staţia
Crângaşi, sun la 27, cum mi se spusese, iese o babă şchioapă, nu ştie, fam.
Strâmbeanu, au acte de casă din 1880. Telefon la Corneliu L., nu ştie precis
numărul, dar locaţia era aproape de pod, pe partea fără blocuri. Are
informaţiile de la prof. Maiorescu, fost cândva ministru al sănătăţii.
Încercări, întrebări, revin la nr. 33: să întreb alături. La 31 iese o doamnă
la 70 de ani, e din familia de 8 copii a lui Dianu,
tatăl venit dinspre Vaslui, ceferist; Romulus fiind primul copil, din doi
băieţi, restul fete. Da, în Plevnei colţ cu Berzei a stat la viitoarea soţie,
acum ea e în Canada, cu fiul dintr-o altă căsătorie. Deci tot ce mi se spusese
de diverşi scriitori era adevărat, dar colocatarii dinamovişti m-au sabotat.
Cei din familie au vrut să deschidă aici o casă memorială pentru scriitor, nu
s-a putut, păcat că nu s-a păstrat nicio fotografie a casei acum demolată. O
nepoată de soră i-a despăgubit pe ceilalţi moştenitori şi acum ridică pe acel
loc o casă; noii proprietari nu stau în Bucureşti.
În drum spre casă mă sună prof. Maiorescu,
cu amănunte. Cineva o să scrie o monografie. Îmi amintesc a fi auzit prima oară
de Romulus Dianu pe când lucram la Horezu şi la Băbeni-Vâlcea, în anii 70 deci;
Romulus Dianu fusese bun prieten cu Dragoş Vrânceanu, veniseră pe la
Băbeni etc. Şi persoana care îmi vorbea despre Dianu mi-a strecurat că era mai
talentat decât Vrânceanu. Iar eu citisem ceva de D. V., dar nu se editase nimic
de R.D. Am rămas cu această curiozitate, mai ales că era vorba despre un
romancier, cu aceştia e mai simplu să depistezi talentul.
Alţi scriitori:
Camil Baltazar, n. 7
septembrie 1902 - 27 aprilie 1987;
B. P. Hasdeu, m. 1907
Mihai Sabin, n. 1935 – d. 10 septembrie 1978.
Mihai Pelin, n. 1940
Tudor Cicu: Alergând după o himeră, cap. 15
15. La Nafplion, fortăreaţa de pe insula Bourtzi ne captează atenţia
Motto:„Daţi ascultare, voi zeilor toţi şi zeiţele
toate,
Am să vă spun ceva nou cum inima-mi vrea şi
mă-nvaţă”
(Homer, „Iliada”
– C. XIX, v. 99-100)
Ascultând acel „cântec interior al glasului”, de pe Acropole, de deasupra anticului Odeon a lui Irod Atticus, lansat de o româncă, în aplauzele celor de faţă, acum un an, cu care artista Lidia Lazu întregea atmosfera Panthenonului, mi-am amintit de o parabolă (redată undeva) de J.L.Borges. Parcă văd poarta pe care o deschizi cititorului, invitându-l să se privească mai întâi în oglindă şi apoi să citească inscripţia de deasupra porţii, unde (la Borges) se spunea că ar fi stat scris aşa: „Dacă tu cititorule vei deschide vreodată această poartă, să-ţi aminteşti mai întâi cu ce gânduri vor năvăli în cetate războinicii de metal zăriţi în oglindă, şi care vor pune stăpânire pe castel” (redau din notiţe, aproximativ). Mi-am amintit toate acestea, acolo la Nafplion, după ce am dat cu ochii de fortăreaţa de pe insula Bourtzi, ce are în spate povestea unui cântec rostit de un călugăr, iniţial, apoi continuată cu enigma călăului, singurul locatar (până la moartea sa) al vestitei închisori. Ce taină conţine inscripţia de pe poarta fortăreţei, acum părăsită, prin care cititorul va intra în povestea ei, rămâne de văzut. „Cum ai putea să descrii anumite trăiri?” – iată o întrebare la care cititorul te va aştepta, ca prin întâmplări şi situaţii, în care să-ţi pui întrebări, dar să dai şi replici (cum a făcut-o fiul meu: „Dacă e părăsită, sunt gata s-o preiau eu, ca pe un gest de mărinimie faţă de călăul acela înjurat de localnici”). Un pas ar fi şi acela prin care ne legăm, de la distanţă, cu fortăreaţa de pe insulă, prin fotografii. „Să nu-mi spună nimeni poveşti cu zâne...”, spunea scriitoarea Florentina Dalian. Ehei! Povestea călăului, sigur, nu are nimic în ea cu zânele de pe la noi, deşi, lacrimi şi durere se vor fi regăsit, cumva, prin povestirile localnicilor.
Poemul, rostit sub forma unui cântec fără cuvinte al artistei
Lidia Lazu, pe Acropole, e un câştig, dacă ne lasă să ghicim că e manifestarea
unei dorinţe interiorizate, naraţiunea enigmaticei fortăreţe, fiind istoria
unor fapte, ne trimite şi la cerinţele unei lumi din afară. Aflaţi acolo, sus,
pe meterezele cetăţii de la Nafplion, ne-am îndreptat spre tunurile inofensive
acum, dar care străjuiau, cândva, golful mediteranean, gata să „dăm foc”
ultimei salve, pentru apărarea viselor noastre. Cititorul acestor rânduri ar
trebui să ştie că „totul e ca un vis, şi eu nu visez niciodată” – după cum îi
spunea Javier Otalora, Ulrikăi (în „Ulrika”, de J.L.Borges). Aţi auzit vreodată
lupii urlând? Ei bine, când arborau corăbiile otomane, câte mai răzbeau prin
iureşul ghiulelelor de tun, pe dinaintea ochilor, în închipuirile mele îmi trec
steagurile cu cap de mort şi urletul sălbatec al năvălitorilor. Ca în romanul
lui R.L. Stevenson. Ni s-a spus, încă de pe faleza portului, de către locatarii
care mai vorbesc, ca și noi, engleza, că de sus, de la înălţimile cetăţii
Palamidhi, priveliştea este magnifică („beautiful”, spuneau ei), dar, să
revenim altădată, acum nu este deschisă vizitatorilor. În cazul acesta, Ady,
fiul meu, îmi spune că ar fi bună o baie în mare, pe o vreme aşa de călduroasă.
Caută pe harta GSM-ului şi dă de Epidhavros. Mergem spre Epidaur. Printre
plantaţii de măslini şi zone împădurite cu pini, dar şi livezi cu caişi şi
portocali, care ne fac cu ochiul, unii portocali culeşi deja, alţii, încărcaţi
până spre poale, dăm de cel mai frumos teatru (mai ales că pare restaurat) din
părţile acestea ale Greciei. Sanctuarul – citim pe unele inscripţii – a fost
ridicat în cinstea lui Asclepios, zeul tămăduirii, că, de pe al „n”-lea rând al
teatrului, poţi auzi un actor cum rupe o hârtie.
Din clădirile cândva vestite, au mai rămas doar fundaţiile.
De la înălţimea ultimului rând al teatrului, priveliştea văii împădurite şi a
munţilor în zare e chiar „beautiful”, cum ni se spusese despre priveliştea de
la Nafplion. Vizităm portul, cu ambarcaţiuni de toate mărimile, din Epidaur, şi
ne aşezăm la masa unui restaurant să servim câte ceva. Alături, o familie cu
două fetiţe (el american, după vorbă, ea grecoaică, după cum vorbeşte cu
chelnerii, ca la ea acasă) ne atrage atenţia. Dincolo, la câţiva paşi
(doi-trei), peştii din apa mării fac tumbe şi răsuciri, după o felie de pâine
aruncată de chelneri, spre hazul fetiţelor. Ne uităm spre pietrele depuse pe
fundul apei de la mal, unde nişte ghemotoace negre, cât nişte mingi de golf
(aricii de mare), ne atrag atenţia. Fiul meu spune că la Paralia Katerini,
înotând în larg, pe zidul cu pietre ce străjuia plaja, a dat de aceşti arici,
unul dintre ţepi pătrunzându-i în talpă. El se tânguia pe ascuns de durere, noi
ne amuzam, considerând o fabulaţie astfel de întâmplare. Acum ne dăm seama că
fiul meu nu glumea. În timp ce aşteptăm comanda, la o măsuţă, lângă mare, fiul
meu pleacă în „recunoaştere” pe lângă malurile înţesate cu cactuşi uriaşi,
înfloriţi. În depărate, printre sălcii?, chiparoşi?, zărim o plajă cu câteva
persoane. După servitul mesei, ne îndreptăm într-acolo. Facem şi o baie pe
cinste, în apa Mediteranei. Ne aducem aminte de portocalele luate din pomul
aplecat spre stradă, în Tiryns. După primele cuvinte, „mama mia, cât de zemoase
şi dulci sunt portocalele astea”, realizăm că în ţară la noi, nu mâncăm decât
portocale necoapte şi cu gustul ca de lămâie. Cine n-a mâncat portocale, direct
din pom, să nu vorbească.
În drum spre Corinth, un amănunt ne atrage atenţia: livezi de
măslini printre pietre şi stânci, ca şi semănate pe un câmp arid, ca după o
ploaie cu pietricele de gheaţă la noi în ţară. O aud pe soţia mea: „Săracii
măslini, pe unde sunt chinuiţi ei să crească!”. Mă amuză remarca soţiei, dar
sunt şi eu impresionat de solul presărat cu pietre de toate mărimile, printre
care măslinii sunt nevoiţi să supravieţuiască. Dar, dacă aşa îi place măslinului
să se desfăşoare? Doamne, Dumnezeule! Prunilor şi vişinilor noştri, dacă li
s-ar impune astfel de condiţii, nu că nu ne-ar mai da „ţuica” şi „vişinata”
mult apreciată, dar ne-ar da cu crăcile în cap, când ar fi să le cerem rodul.
Suntem în ţara grecilor antici, şi pe urmele lui Homer.
Ulisse? El visa la calul lui de lemn. Noi, cum să ajungem la Corinth, să facem
o baie în marea Ionică. Da! O baie în mare m-ar „vindeca” de a mai trăi în
mituri. De fapt, de ce-am plecat la acest drum lung şi ce-am venit să caut,
aici, pe tărâmul Greciei? Octavian Paler se aştepta ca Sfinxul să ne întâmpine
pe toţi la poarta cetăţii? „Doamne, iartă-mă, când o să mă conving că nu trăim
în mituri?!” – se întreba retoric. Tot el spunea că „fuga în limbaj” nu e numai
literatură. Acceptând să şi minţi, poţi să ajuţi adevărul, spunea Paler. La
urma urmei, o călătorie te ajută să vezi multe, să încerci să înţelegi multe,
să realizezi în cele din urmă că nu adevărul contează „ci abilitatea de a-l
eluda” (cum spunea Paler).
Rămas în manuscris, capitolul închinat „omului fără însuşiri”
al lui Ion Lazu ne transmite un grav fior. Ar fi vrut să scrie o carte pe care
s-o citească toată lumea. Dar s-a temut să ia taurul de coarne. Copil fiind,
mărturiseşte Ion Lazu, lăsa întâietate fratelui său mai mare – „un copil
excepţional dotat”. Când n-a mai fost el, scrie Ion Lazu, „eu am rămas fără
pavăză, la cheremul împrejurărilor. Şi, nu doar atât: am început să mă tem
pentru mine”. Recunoaşte că a pus în centrul romanelor sale, ca protagonist, un
personaj din categoria „omului fără însuşiri”, luptând pentru problema de
căpătâi: de a deveni un om de ispravă şi, astfel, să nu rateze „şansa de a
deveni un om adevărat, precum eroii din cărţi”.
Cititorul nu poate trece cu vederea marea durere, rostită ici-colo
de cei doi autori ai cărţii, cu privire la rostul scriitorului în democraţia
instaurată de faimoasa revoluţie din ’89, pentru că „a publica în condiţiile de
azi o carte înseamnă pur şi simplu a rata o şansă”(I.Lazu). Amândoi autorii îi
vorbesc cititorului despre vremurile în care au trăit „ca supravieţuitori”
printre oamenii pe care au încercat să-i cunoască şi despre care au relatat
câte ceva, ca și despre viaţa literară; de aici, de pe pragul casei, la final,
li se pare că ar fi alergat, la tinereţe, după o himeră. Fraza scrisă de Ion
Lazu nu poate transmite decât o mare durere. Cităm: „Priveşte la oamenii din
jur, democraţii aceştia nu au nevoie de literatură!”. Foarte trist. Se afla
într-o vizită în Occident, când a constatat acest fapt grav, dar care avea să
se întâmple, mult mai târziu, și în democraţia de acasă. Fiindcă, de ce să nu o
spună răspicat: „democraţia a ajuns la noi umăr lângă umăr cu rigorile
societăţii de consum. Vechii noştri cititori fideli fie că şi-au luat foaie de
drum spre veşnicie, fie că au renunţat la viciul nepedepsit al lecturii şi se
uită hipnotizaţi la TV, care nu reuşeşte nicicum să prezinte (24 ore din 24!)
toate <minunile> democraţiei de cumetrie”. Concludent, nu? Oricum ar sta
lucrurile, pluteşte în aer, prin tot ce scriu cei doi poeţi ai noştri, în
cartea lor, o insatisfacţie, o constatare amară cu privire la starea
literaturii de la noi.
Vorbind despre onoarea actului de a scrie, Mircea Cărtărescu
împărtăşea şi el durerea acestui act al democraţiei noastre, temându-se că „va
avea soarta tristă de a nu fi citit de nimeni”. Până la urmă, e şi firesc să ne
punem şi noi întrebarea lui Cărtărescu: „Ce glorie să aştepţi într-o ţară în
care omul de pe stradă nu poate numi nici trei scriitori contemporani?”. Chiar aşa!
Lidia Lazu cântând în aer liber - la Acropole, Palamidi, Tolo...
http://youtu.be/LNE1Lsvyv2k
https://i.ytimg.com/vi/qWKJQFoV2qg/default.jpg
http://youtu.be/qk7CEkPuqds
Ion Lazu - Fotografii din Grecia, sub Penteli...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu