12 noiembrie: Mircea Nedelciu,  n. 12 nov. 1950 - 12 iulie 1999  

 

Era cât pe ce să scriu aici astăzi despre Emil Botta, luându-mă după Calendarul din România literară, coincident cu Dicţionarul lui Marian Popa, 1977, cu alte dicţionare. Dar  în  Scrieri I, Emil Botta îngrijite de Ioana Diaconescu (prefaţă de Al. Piru) şi pe Google este indicată data naşterii 15 septembrie... Se mai întâmplă şi cu scriitorii contemporani, putem spera că lucrurile stau mai bine cu clasicii?...

Dispărut la doar 48 de ani, măcinat de o leucemie nemiloasă, după ani de suferină, Mircea Nedelciu, unul dintre optzeciştii cei mai proeminenţi, constituiţi într-o falangă la cenaclul Junimea (Crăciun, Ene, Lăcustă, Flora, Stan, Iova - dintre care, vai nouă!, numai cel din urmă se mai află pe câmpul de bătaie...), am sentimentul că anume cu  Mircea Nedelciu  literatura noastră a pierdut una dintre marile sale şanse de împlinire.

Născut la Fundulea, absolvent în 1973 al Filologiei, secţia română-franceză, a debutat editorial în 1979 (prozatorii se afirmă ceva mai anevoie...) cu Aventuri într-o curte interioară,  pe care am citit-o la vremea cuvenită, carte vădind un stilist, un scriitor sigur pe mijloacele sale şi intuind  temele ce i se potrivesc.  Se pare că nu elabora lesne, cărţile lui sunt puţine, chiar ţinând seama că s-a stins atât de rapid. În 1983 apare într-o antologie optzecistă  Desant, în acelaşi an Cornel Regman îl selectează în antologia sa Nuvela românească în deceniul opt. Avea cotă scriitoricească foarte bună, apărea în antologii româneşti dar şi în străinătate, în 5-6 limbi, ceea ce e de mare laudă, mai ales având în vedere în ce ani neprielnici se petreceau aceste lucruri.

M-am reîntâlnit cu acest autor de zile mari odată cu apariţia romanului accentuat autobiografic, cum mi s-a părut, Zmeura de câmpie, 1984, un text ce ar face cinste oricărei literaturi europene. În 1987, umblând pe la librăria Cartea românească spre a recupera exemplare din Capcana de piatră, romanul meu ce apăruse în acel an, am solicitat un autograf de la M.N. ("Lui Ion Lazu, cu sinceră stimă colegială, un coş de zmeură de câmp din vara lui 84 în iarna lui 87, Mircea Nedelciu."), pe atunci încă librar la C. R. (funcţiona acolo de prin 1982, îl vedeam adesea, în rondurile mele pe acolo, fiind vorba despre o librărie mai ferită, iar pe de altă parte înţesată cu cărţi bune, care în centru se epuizau îndată. Ce alt refugiu avea intelectualul român decât literatura, teatrul, cinematografia, unele expoziţii, saloanele de artă fotografică? Mereu atent, comunicativ, M.N. se resemnase cu acest post modest dar sigur, după ce încercase alte slujbe, navete etc. Un bun aranjament, în fond, cei de la C.R. îl preţuiau şi îl publicau pe măsură ce îşi definitiva textele. Nu pot spune dacă eu însumi îi dădusem vreo carte cu autograf, dacă mă citise, măcar fragmentar, fapt este că din vedere ne cunoşteam şi desigur, mânuind cărţile din librărie avusese în mâini măcar Rămăşagul, şi, cum ziceam, Capcana de piatră, apărute chiar la C.R. în perioada când el fucţionase la Librăria editurii.

Oricum, dacă eu în 1987 veneam la el cu o carte cumpărată în 1984, se putea deduce că am citit-o cu bune impresii, chiar dacă, timid, nu voi fi apucat să-i spun asta - se deducea din gestul meu. Şi îmi dau seama o dată în plus ce lucru de preţ este pentru autor să i se spună acest lucru: "Te-am citit, domnule!" Ce multe nelinişti/îndoieli/aşteptări rezolvă o frază foarte simplă ca asta, pe cât de neutră în fond: Te-am citit. Din care s-ar deduce şi doritul: Mi-a plăcut cum scrii. Credeţi că ar fi vorba de orgoliu aici? Mi-e teamă că e ceva mult mai profund - şi se referă la ecuaţia fundamentală: scriu pentru a transmite ceva, pentru a intra în legătură cu alţi oameni, cu sensibilitatea şi conştiinţa lor. Pentru a obţine confirmări că nu sunt în eroare... Aşa se pun problemele, de fapt. Iar orgoliile, chiar grandomania Autorului nu sunt decât aspecte colaterale, care, ce-i drept,  bine ar fi să lipsească...

I-am pus o placă memorială, pe strada Dionisie Lupu, mai la deal de Sadoveanu, pe cealată parte, a lui Radu Petrescu. O stradă altfel nu chiar lungă, deajuns că pe ea există patru sau mai multe plăci memoriale. Iar dacă punem la socoteală că la nr. 74 e o placă pe care am trecut vreo 8 nume de scriitori, calculele se complică...

Soţia mi-a  comunicat aprobarea, (după ce tratase cu colocatarii), în timp ce îşi continua parlamentările cu partenerii de afaceri. Nici un semn la sugestia mea de a se organiza o dezvelire a plăcii. Ce-i drept, (nu) trecuseră (decât) 8 -9 ani de la înmormântare. De multe ori, în acţiunea mea cu plăcile memoriale, am avut sentimentul că sosisem prea târziu: nimeni nu-şi mai amintea de colocatarul vizat (de eternitate). Dar în unele cazuri l-am trăit şi pe cel contrariu. Se cam practică cifrele rotunde, semicentenarul, centenarul. Istoria se  pare că este domeniul numerelor mari...

Imaginea casei în care a trăit autorul se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.

 

Alţi scriitori:

N. Jianu, n. 12 nov. 1916 – d. 15 oct.1982

Sergiu Al.-George, m. 1981 

Lidia Lazu - Amatoare de imagini ale Toamnei...

 

 11 noiembrie: Ion Trivale, n. 13 mai 1889 - d. 11 nov. 1916

 

Piteştean prin naştere, dintr-o familie de evrei (mama verişoară cu lingvistul Lazăr Şăineanu), tatăl comerciant şi mare iubitor de literatură, a făcut şcoala primară şi liceul la Piteşti, s-a înscris la Litere în Bucureşti, secţia germană, cu o specializare la Jena, licenţiat în 1912. A obţinut cetăţenia română în 1913. A fost mobilizat pe front şi a murit în 1916, în linia întâi. Destin tragic, această moarte la doar 27 de ani, mai ales în cazul unui evreu care studiase germana, se specializase la nemţi şi a fost să lupte împotriva lor, din convingere, căzând la datorie.

A debutat în 1910 cu o cronică la Apus de soare de B. Şt. Delavrancea, în Convorbiri critice, a publicat alte studii critice, discipol al profesorului Mihail Dragomirescu. A apucat să-şi strângă primele cronici în volum, Cronici literare, 1914, o altă carte fiind traducerea din Mark Twain: Schiţe umoristice, 1916.

 

Opera literară:  Cronici literare, 1914;  Vina războiului de azi. Dialog între Teutofilus şi Gallomanus, 1915;  Cronici literare, ediţie îngrijită şi prefaţă de Margareta Feraru, 1971.

Traduceri: Mark Twain, Schiţe umoristice, 1916.

 

 

Cornelia Ştefănescu, n. 11 nov. 1928 - m. 28. iulie 2010

 

Am avut o ezitare dacă să o aleg pe C. S. sau să recurg tot la Alexandru Odobescu. Am unele simpatii speciale pentru autorul Pseudokinegetikos-ului, pentru cel ce a descris Tezaurul de la Pietroasa. Dar mi-am zis că despre Odobescu ştie toată lumea, din manuale.

Cu Cornelia Ştefănescu lucrurile stau mai altfel. În lumea scriitoricească se vorbeşte rar despre Domnia sa. Deşi a fost membră a USR, din anii 70. Însă cercetătoare la Institutul G. Călinescu, indiferent cum se va fi numit acesta în timp, chiar una dintre colaboratoarele apropiate ale divinului critic, conducătoarea uneia dintre secţii. În afară de munca ce se cere unui cercetător al istoriei literare, C.S. a dat literaturii noastre cel puţin patru cărţi esenţiale: Mihail Sebastian, 1968, Momente ale romanului (european, cu referire specială la Zola şi naturalism, la Proust), 2001, Dosarul Scrinul Negru, lucrare fabuloasă, "de la documentaţia materială la personajele imaginare" şi Destinul unei întâlniri, despre relaţiile apropiate dintre Proust şi fraţii Anton şi Emanuel Bibescu, dar şi cu ceilalţi români de la Paris: Anna de Noailles, Martha Bibescu. C.S. s-a întâlnit cu aceasta, în 1970, la Paris... Poate părea chiar curios, dar aceste prietenii cu românii de la Paris nu doar că l-au plasat pe marele scriitor Proust pe o anumită direcţie în creaţia sa, dar au făcut ca el să fie mai cunoscut în perioada interbelică în România decât în Franţa.

Iată ce spune Dan C. Mihăilescu despre respectiva carte a Corneliei Ştefănescu în emisiunea sa Tv Omul care aduce cartea:

 

http://www.protv.ro/video/omul-care-aduce-cartea_322_cornelia-stefanescu-destinul-unei-intalniri-marcel-proust-si-romanii_8431.html

*

Am cunoscut-o pe C. Ş. atunci când s-a pus problema unei prefeţe la antologia pe care o alcătuisem din poezia postumă a lui Valeriu Ciobanu, fiul profesorului şi academicianului Ştefan Ciobanu, (cândva ministru al Culturii şi Cultelor) şi văr de-al doilea cu Mama mea. Redactorul de carte Dl C. Mohanu mi-a recomandat-o în modul cel mai firesc pe dna C.Ş., critic şi istoric literar redutabil, ca fostă colegă de Institut cu Valeriu. Ne-am întâlnit apoi şi în familia lui Valeriu Ciobanu, cu care păstra relaţii prieteneşti, în amintirea colegului d-sale de Institut, încă de la înfiinţarea acestuia de Călinescu. Divinul critic îl ţinea la mare preţ pe Valeriu, tenace cercetător, însă om închis în sine, dispărut la nici 49 de ani de cancer: "ca-n-cer...", cum cu amară ironie spunea el însuşi, pe patul de spital.

Am pregătit o amplă antologie din lirica acestui poet teribil, pe cât de necunoscut chiar colegilor săi cei mai apropiaţi, inclusiv dnei C. Ş., vă daţi seama? - nevoită să-şi revizuiască din temelii imaginea privindu-l pe colegul D-sale. La ani după dispariţia sa, Dinu Pillat, alt coleg de Institut, reuşise să scoată o carte din lirica de taină a lui V. C., Fiul lunii, ce a trecut neobservată. Mirarea mea a fost că nici antologia editată de mine, la prestigioasa editură Minerva nu a avut nici o cronică. Cum să înţelegi această ignorare a unui poet de certă originalitate, chiar şi după ce persoana fizică a dispărut de două decenii?! Antologia pe care am realizat-o ar fi trebuit să însemne cca 8 coli editoriale, peste 250 pagini. În ultima clipă mi s-a spus că nu ni s-au acordat decât 2,5 coli editoriale... Cartea a ieşit, noi ne-am făcut datoria, am trăit bucuria şi amărăciunea în tăcere, dar lucrurile s-au oprit aici. Cu Cornelia Ştefănescu m-am mai revăzut la înmormântarea cumnatului lui Valeriu. Să mai spun că pe poet nu l-am văzut niciodată la chip? Sora supravieţuitoate a poetului mi-a spus apoi că mergea uneori la mormântul lui Valeriu şi îi citea din cartea de poezii Haina de brumă, Minerva, 1984. "Mi-a pus Poezia pe umeri / O haină de brumă..."

Iar cu dna Cornelia Ştefănescu, ale cărei cărţi le citeam, nu m-am mai întâlnit, deşi îi purtam recunoştinţă pentru textul prefeţei D-sale, în care înbina în mod strălucit analiza pe text cu evocarea persoanei colegului D-sale. Apoi, de la Ciobani, am aflat de accidentul cerebral al Dnei C.Ş. şi, în trecerile mele prin zona Cişmigiu-Schitu Măgureanu mă gândeam că aş putea să o vizitez în strada Pompiliu Eliade. Nu am făcut-o, din jenă pentru distinsa doamnă, din acel ceva care ne opreşte să fim ceea ce trebuie, omeneşte. Dar gândul cel bun a căutat-o, cu recunoştinţă şi admiraţie. Cu regretul adăugat şi nestins că nu-l căutasem, în studenţia mea, pe acest domn aristocrat, Valeriu Ciobanu, ruda mea mai îndepărtată. Sfiala, de...

 

Alţi scriitori:

V. Rebreanu, n. 1934

Mircea Dinescu, n. 1950      

Ion Lazu - Desfășurările toamnei...

                                                   

 

10 noiembrie: Ovidiu Genaru, n. 10 nov. 1934

 
 

Băcăuan prin naştere, a terminat liceul în urbea natală, a urmat Institutul de Cultură Fizică şi Sport la Bucureşti, 1953-1957, după aceea a revenit în Bacău ca profesor de sport, 1957-1966 şi de aici înainte toată cariera poetului este legată de oraşul natal. Redactor la revista Ateneu, 1966-1974, profesor la Institutul pedagogic din oraşul lui Bacovia, 1974-1980, muzeograf la Casa memorială G. Bacovia, 1980-1998. A fost parlamentar în legislatura 1992-1996.

A debutat ca poet într-o plachetă a casei de cultură din localitate, iar editorial, în colecţia Luceafărul, cu Un şir de zile, 1966. După care a continuat cu volume de poezii, de un intens erotism, în faza imediat consecutivă debutului editorial: Nuduri, Ţara lui Pi, îndeobşte foarte bine primite de critica literară; din 1979, cu romanul Iluzia cea mare, a trecut la proză, a scris şi proză scurtă, din nou romane, fără a atinge nivelul salutar al poeziei sale, dar şi câteva piese de teatru care nu au văzut lumina rampei.

De mare rafinament stilistic, poezie modernă, dezinhibată, sigură pe mijloacele sale, dând impresia că se desfăşoară fără a privi în stânga şi-n dreapta, la prestaţia confraţilor, în fapt poezia lui O. G. se remarcă prin gestul frust, notat cu aparentă simplitate, în realitate beneficiar al unei temeinice cunoaşteri a tehnicilor postmodernismului. Retras în burgul bacovian, poetul a scris mereu o poezie de incontestabilă valoare, recunoscută puctual, însă numele său, nealiniat vreunei grupări literare, este eludat în listele pe care le etalează ctitica literară  a vremii.

 

Opera literară:  Un şir de zile,1966;  Nuduri, 1967;  Ţara lui π, 1969;  Week-end în oraş,  1969; Patimile după Bacovia, 1972;  Bucolice, 1973;  Elegii, 1974;  Goana după fericire, 1974;  Fidelitate, 1977;  Madona cu lacrimi, 1977;  Iluzia cea mare, 1979;  Cafeneaua subiectelor, 1980;  Poeme rapide, 1983;  Flori de câmp, 1984;  Am mai vorbit despre asta, Iaşi, 1986;  Sperietoarea, 1992; Diverse cereri în căsătorie,  1994;  Proces-verbal al unei crime, 1998;  Orient, pardon!, 1999. Traduceri:  Vladimir Holan, Noapte cu Hamlet,  1974 (în colaborare cu Dragoş Şesan).

 

 

Poezia zilei, Ovidiu Genaru

Adio şi rouă

Viaţă înlocuită cu altceva.

Morminte calde pe cer.

Îngerul meu păzitor

mă pedepseşte cu fier.

 

O mână întinsă de tine

stârneşte adieri de cantalup.

Dragostea noastră sub cheie

de jder şi de lup.

 

Nu te plimb în caleaşcă şi nu

te iau în balansoir

lumea nu ne cunoaşte

nu ne spune bonsoir

 

Căci fiind în pustiu locul acela

e nedefinit în corp

ca şi sufletul.

Oarbă şi orb.

 

De zile cu femeie la mijloc

nu mă mai satur nu.

Ultimul Ovidiu al fantasmelor

ultima tu.

Seara cade ca ghilotina

taie plângeri şi ziduri în două.

Pe scaunul absenţei tale

Adio şi rouă.

 

 

Ion Lazu, Cântec în mine

                     lui Ovidiu Genaru

  

Vieţuiesc un contur

crescut atât

cât a putut sângele meu

să ţâşnească-mprejur.

Atingerea dintre sânge

şi soare

mă arde.

O dulce vibrare

mă doare

mă-mpinge

mă soarbe...

 

1968

 

 Alţi scriitori:

Al. Odobescu, m. 1895

Şt. Cazimir, n. 1932 - d. 5 aug. 2021

Ioana Bantaş, n. 1937 - d. 7 dec. 1997

Dan Cristea, n. 1942 - 13 apr. 2024

George Ţărnea, n. 10 nov. 1945 – d. 2 mai 2003  

Ion Lazu - ieri după-amiază, lansare Alexander Hausvater INTERLUDIC, ed. Integral

 

 

 

 9 noiembrie:  Ion Codru Drăguşanu, n. 9 nov. 1818 - d. 26 oct. 1884

 

      Făgărăşean din comuna Drăguş, fiu al unui Codrea, a făcut şcoala primară în satul natal, o şcoală grănicerească la Viştea de Jos, probabil şi gimnaziul la Braşov. Oricum, prin străduinţe de autodidact a reuşit să-şi însuşească nu mai puţin de opt limbi străine: maghiara, latina, neogreaca, germana, franceza, italiana, engleza, rusa. Luat la armată într-un regiment de grăniceri, 1835, dezertează, trece munţii în Ţara românească. Inteligent, arătos, cu carismă, va începe ca ţârcovnic, va continua copist la Târgovişte, preceptor de limbă germană şi, o dată ajuns la Bucureşti, va răzbi în anturajul domnitorului Alexandru D. Ghica; acesta, plănuind o călătorie în Apus, îl va lua pe I.C.D. în suita sa. Viitorul peregrin vede pentru prima oară, în 1836, Viena, Milano, Roma. O a doua călătorie va fi cea din vara lui 1840 pînă în primăvara 1841, cu care ocazie revede Austria, Germania, ajungând la Londra şi la Paris. Prins de pasiunea călătoriilor, va ajunge în septembrie 1842 la Sankt-Petersburg; dându-se drept maghiar poliglot, ceea şi era de fapt, va deveni secretarul particular al unui prinţ rus. Cu acesta face o nouă călătorie în ţările apusene, revăzând Parisul.

Era cea de a cincea călătorie europeană a sa, trecuseră opt ani, îl prinde dorul de ţară şi revine în august 1845 la Bucureşti. O vreme va fi institutor la Ploieşti. Înflăcărat de ideile şcolii ardelene, de August Treboniu Laurian în principal, scrie un studiu pe linie latinistă: Rudimentele gramaticei române, 1948. Este prins în vâltoarea mişcării revoluţionare de la 1848, Nicolae Bălcescu îl trimite ca reprezentant în judeţul Prahova. La sfârşitul episodului revoluţionar, compune un patetic Adio la 1848, după care va trece înapoi în Transilvania. Excepţionala sa pregătire îl aruncă în publicistică, se va ocupa de instrucţia şi educaţia românilor transilvăneni, va ocupa diferite posturi în administraţie, va deveni vicepreşedintele Astrei, va milita pentru dreptul limbii române în administraţie şi în justiţie.

Impresiile sale de călătorie, redactate sub forma unor scrisori ale unui tînăr român peregrin prin ţările europene adresate unui prieten din ţară au fost publicate mai întîi în foileton, în Concordia, între martie 1863 şi ianuarie 1864, iar în volum, la Sibiu, în 1865. A fost plănuit şi un al doilea volum, din care nu au apărut decât trei capitole, la Pesta, în anul 1869 şi în 1879. În fapt este vorba despre două versiuni ale Peregrinului..., destul de diferite, căci autorul şi-a refăcut textul, augmentându-l. Trecând fără a face deosebită impresie la momentul primei publicări, textul Peregrinului transilvan este nu doar o încercare meritorie, ci o mare surpriză la lecură, beneficiind de o privire proaspătă, de un spirit de observaţie ieşit din comun, care remarcă cu subtilitate aspectele caracteristice ale locului vizitat, textul fiind îmbogăţit cu descrieri sensibile, cu consideraţii de psihologie şi de morală, cu atenţie specială asupra aspectelor vieţii sociale, cu notaţii din care nu lipseşte un umor sănătos, reconfortant, dezinhibat. În prea-lunga muţenie a călătorului de pe meleaguri carpatine în ţările apusene, notele de călătorie ale lui Ion Codru Drăguşanu reprezintă excepţia salutară, poate chiar o atenţinare şi un îndemn cu adresă la "ai noştri tineri" spre consemnarea, pentru concetăţeni, a impresiilor de călătorie.

 

Opera literară: Rudimentele gramaticii române, Bucureşti, 1848; Peregrinul transelvan sau Epistole scrise den tiere straine unui amic in patria, de la anul 1835 pana inchisive 1848, I, ediţie îngrijită de S. Filtsch, Sibiu, 1865; ediţia (Călătoriile unui român ardelean în ţară şi în străinătate. 1835-1844. Peregrinul transilvan), ediţie îngrijită de Constantin Onciul, prefaţă de N. Iorga, Vălenii de Munte, 1910; ediţia (Peregrinul transilvan), ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1942; ediţie îngrijită şi prefaţă de Romul Munteanu, Bucureşti, 1956; ediţia (Peregrinul transilvan. 1835-1848), îngrijită şi prefaţă de Corneliu Albu, Bucureşti, 1980.

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Ion_Germaniu_Codru-Dragusanu

 

 

Teohar Mihadaş,  n. 9 nov. 1923- 29 nov. 1996

 

Născut la Turia, în Grecia interbelică, însă din familie de macedoneni, a învăţat din şcoală româneşte. Apoi a venit în România unde şi-a continuat liceul, facultatea. Însă  în 1943 este luat pe front, face războiul spre vest. După război, este cooptat în Comisia pentru naţionalităţi. Dar încep suspiciunile. Se retrage în învăţământ, iar în 1948 este arestat, implicat în acelaşi proces cu Constant Tonegaru. Eliminat din învăţământ, sosit la Bucureşti în căutarea mijloacelor de trai, îl întâlneşte pe Tonegaru care aflându-i situaţia disperată îl conduce la Crucea Roşie, de unde primeşte un pachet. Plecat înapoi la Bistriţa, Mihadaş, milos pe cât de sărac, dă pachetul unuia şi mai sărac, acela se întâmplă să fie şeful unei grupe de rezistenţă din munţi. Este prins. Bătăi, schingiuiri, partizanul face mărturisiri şi cei doi poeţi ajung la închisoare. După eliberare, are slujbe umile, lucrător necalificat, om de serviciu.

Dar deja publicase un volum de poezii în 1943. Îl cunoaşte la Bistriţa pe Blaga, îl văzuse încă din 1942 la o conferinţă la Dalles. Îi devine discipol, confident. În spitalul clujean unde îl adusese stadiul final al bolii, Lucian Blaga primeşte vizita lui Tudor Vianu, venit special de la Bucureşti. A doua zi, îl vizitează T. M. Poetul, doar oase albe. "Am bâlbâit cuvinte fără sens...", îşi aminteşte Mihadaş. Îi arată fotografia fiicei sale, căreia Poetul dorise să-i fie naş. Un zâmbet larg. La plecare muribundul se crispează de braţele discipolului. "Mai sunt oameni care mă mai iubesc", articulează Poetul. Mihadaş pleacă la Bistriţa. Dar a doua zi primeşte telegrama cu vestea fatală. La 5 dimineaţa este la Morga. Se deschidea la 8. Intră plătind şpagă. Depune un buchet de lăcrămioare în palmele Poetului.

A doua zi, sicriul fiind depus la Casa Universitarilor, ţin discursuri Aurel Rău şi D. D. Roşca, fost coleg de liceu la Andrei Şaguna, în Braşov (foarte emoţionat, totuşi a citit şi frazele ce-i fuseseră cenzurate.)

Sicriul este urcat într-un camion, pentru drumul spre Lancrăm. Teohar Mihadaş se urcă din mers în camion şi-l însoţeşte pe maestru la Lancrăm. Ajunşi la biserică, T. M. poartă pe umeri sicriul, împreună cu trei feciori din sat, în vreme ce corul de femei îi cântă un prohod ancestral. "Dacă ar fi să se scrie ceva despre mine în vreun dicţionar, aş dori să se consemneze că am dus pe umeri sicriul lui Lucian Blaga", declara Mihadaş într-un interviu.

I-am citit poeziile cu incantaţii orfice. I-am citit cîteva romane: Steaua Câinelui, 1991, Pe muntele Ebal. L-am trecut pe lista Memorialul scriitorilor încarceraţi sub regimul comunist. Un poet de vocaţie. Şi un om al demnităţii, un caracter indestructibil, neclintit în faţa vitregiilor vieţii. Dintr-un neam de "oameni viforoşi."

 

 

Alţi scriitori:

Liviu Rusu, n. 1901

Aurel Rău, n. 1930 

Ion Lazu - Inscrisurile toamnei...

8 noiembrie: Ion Brad, n. 1929 - d. 6 febr. 2019

            

 

Primul fiu dintr-o foarte numeroasă familie de ţărani români de pe valea Târnavei, Pănade  - la 7 km de Blaj, - care se întâmplă să fi fost şi locul natal al lui Timotei Cipariu -, a făcut şcoala primară în satul său, liceul Vasile cel Mare din Blaj, 1940-1948, filologia de la Universitatea din Cluj, 1948-1952, când a debutat editorial, după un debut poetic în revista Cîntec tineresc, 1947. S-a raliat realismului socialist,- remarcat ca atare de Călinescu, care subliniază şi talentul dar şi aservirea ideologică -, însă scrisul său se purifică în curând, orientîndu-se spre temele autohtonismului şi arhetipalului, în versuri atent cizelate, clasiciste, simple, lapidare, pe cât de inspirate, pe urma modelului cotruşian. A cîntat viaţa tradiţională a satului, ambianţa blăjeană a copilăriei, mama ca figură tutelară a familiei, natura, trecerea inexorabilă a timpului, amintirea, valorile de temelie ale românismului.

A colaborat şi a fost redactor la principalele reviste literare ale vremii: Almanahul literar, Contemporanul, Gazeta literară, România literară, Flacăra, Scânteia tineretului, Steaua, Viaţa românească. A avut o carieră eclatantă: şef filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor, 1953-1955, secretar al Uniunii Scriitorilor, 1962-1965, şef secţie Cultură şi Artă în Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, 1966-1968, vicepreşedinte al acestui for ceauşist, 1968-1973, după care a fost trimis ambasador la Atena, 1973-1982, nouă ani și mai bine, pe care îi foloseşte în mod salutar pentru relaţii culturale cu cei mai valoroşi scriitori elini, din care a şi tradus pe larg: Ioana Tsatsos, Tossizza, Dimos Rendis, Odiseas Elytis, a editat antologii de poezie contemporană elină. Din 1984 pînă în 1990 director al teatrului Nottara. Din 1990 director al unei edituri Demiurg pe care a fondat-o.

Poet, romancier, eseist, dramaturg, traducător, a purtat o vastă corespondenţă cu scriitori ai vremii, material din care se nutresc câteva volume de memorialistică, interesante pentru cei ce vor studia atmosfera ideologică şi spirituală din anii regimului ceauşist. A scris despre figurile luminoase ale Şcolii ardelene, despre spiritul Blajului, despre frustrările credincioşilor "uniţi" greco-catolici, urgisiţi sub regimul comunist, nici acum repuşi cum se cuvine în drepturile lor istorice. Aflat din prima tinereţe, prin liberă opţiune, în "fruntea bucatelor" pentru breasla scriitoricească, poetul Ion Brad este cazul rarisim al celui care, rămânând omenos în tot ce a întreprins, nu a făcut cu dinadins vreun rău şi de accea nimeni nu a avut motive să-i întoarcă spatele după 1990. A fost un om sub vremi, dar a rămas un om. Şi un poet ce merită atenţia cititorului onest. Căci e nevoie şi de onestitatea celui ce se împărtăşeşte de la lumina cuvântului.

Opera literară:  Cincisutistul, 1952;  Cu sufletul deschis, 1954;  Tânărul mecanic,  1954;  Balada împuşcaţilor, 1955;  Cântecele pământului natal, 1956;  Orele cântatului cu copiii satului, 1956;  Cu timpul meu, 1958;  Să citim cu voce tare,  1960;  Mă uit în ochii copiilor,  1962;  Descoperirea familiei, 1964;  În luna mai, 1964;  Fântâni şi stele, 1965; Cele patru anotimpuri, 1966;  Ecce tempus, 1968; Orga de mesteceni,  1970;  Poeme, prefaţă de Ov. S. Crohmălniceanu,  1970;  Emil Isac, un tribun al ideilor noi, 1972;  Zăpezile de acasă, 1972;  Noapte cu privighetori, ediţie bilingvă, traducere de Marcel Pop-Corniş, 1973;  Templul din afară - The Outlying Temple, ediţie bilingvă, traducere de Marcel Pop-Corniş,  1975;  Ultimul drum, 1975;  La zei acasă sau O călătorie lirică prin Elada,  1976;  Transilvane cetăţi fără somn,  1977;  Raiul răspopiţilor, 1978;  Ora întrebărilor, prefaţă de Aurel Martin, 1979;  Războiul cunoaşterii, cu ilustraţii de C. Piliuţă, 1979;  Muntele catârilor, 1980;  Cartea zodiilor, 1982;  Leagănul mării, 1983;  Audienţă la consul. Nu pot să dorm, 1984;  Întâlnire periculoasă,  1985;  Romanul de familie, I-II,  1986, 2010;  Oracole, 1987;  Proces în recurs,  1988;  Rădăcinile cerului, prefaţă de Irina Petraş, 1989;  Vase de Tanagra, 1993;  Icoana nevăzută,  1996;  Muntele, 1996;  O carte pentru toţi românii. Catolicism şi ortodoxie,  1997;  Monologuri paralele (în colaborare cu Monica Anton),  1999;  Al doilea suflet, 2000; Ambasador la Atena. Memorii şi biografii diplomatice,  2001;  Avatarurile diplomaţiei, 2002; Mamei, dincolo, 2002; Dialog epistolar (în colaborare cu Mircea Zaciu), ediţie îngrijită de Maria Cordoneanu, 2003; Acasă, printre ardeleni, 2006; Dincoace de munți, 2008; Cărțile prietenilor mei, 2014. 

 

 

Poezia zilei, Ion Brad (n. 8 nov. 1929, Pănade).

 

Amiaza mediterană

 

De-atâta lumină

Toţi am ajuns transparenţi.

Ziua e-o simplă radiografie

Cu umbre fierbinţi.

Numai coloanele negre ale chiparoşilor

Veşnic prezeni

Mai măsoară distanţa pustie

Dintre noi şi părinţi.

 

În lumină căutăm cuvintele lor,

Ochii lor, mâinile lor,

Ca pescarii stele de mare,

Vietăţi fantomatice, de duhuri altoi.

Adâncul de sus, amăgitor,

Are gust de iod şi de sare,

De sărutul cu care suntem datori

Părinţilor ce-au evadat din noi

În mările-acestea solare.

 

 

Piatră de hotar

 

Stau piatră de hotar cu scrisul şters

Între surâsul tău şi univers.

 

Cine mi-a spus că eşti şi tu statuie?

Aud prin vine sângele cum suie

 

În braţele din care m-alungai

Ca să mă cauţi călărind pe cai

 

De foc, de ghiaţă - albele năluci

Pe care încă ştii să mă mai duci...

 

Cad... Mă ridic... Încremenesc... Aştept...

Urlu şi râd... Parcă mă ţii la piept...

 

Ţi-e frică ţie? Ori mi-e frică mie

De atâta uragan în armonie?

 

 

 

Alţi scriitori:

D. Micu, n. 1928

D. Bălăeţ, n. 1935

Mihail Diaconescu, n. 1937

George Munteanu, m. 2001 

Ion Lazu - Ieri, din nou la Sinaia, pe cea mai frumoasă vreme