13 noiembrie: Gh.
Asachi, n. 1 martie 1788 - d. 13 noiembtie 1869
Primul dintre cei patru copii ai preotului
Lazăr Asachi, (cu ascendenţă ardelenească, cu înfăptuiri eclesiastice,
arhimandrit la Iaşi, discipol al lui Veniamin Costachi, traducător din
literatura franceză), viitorul mare cărturar şi ctitor de instituţii culturale
s-a născut la Herţa, actualmente în Ucraina, a făcut colegiul clasic din Lvov,
terminat la Iaşi, după care îşi continuă studiile la Viena, între 1805-1808,
cu învăţarea limbilor clasice, a matematicii şi disciplinelor enciclopedice,
apoi pleacă la studii în Italia, peregrinând în nordul peninsulei, dar
ajungând spre sud până la Napoli, Pompei şi efectuând o escaladare a muntelui
Vezuviu, descrisă apoi cu aplicaţie; între 1808 şi 1812 va studia la
Roma, nu doar ştiinţele clasice, matematica, arheologia, geodezia, arhitectura,
dar va fi învăţăcelul unor pictori, sculptori şi arhitecţi, va frecventa
societatea înaltă, cunoscând pe Humboldt, pe alţi mari învăţaţi şi artişti ai
vremii. Italia, arheologia, atmosfera lui Risorgimento îi deşteptaseră sentimentul
naţional, dorinţa de a se dedica naţiunii sale, spre a o ridica la nivelul
naţiunilor înaintate din vestul european. Scrie poeme în italiană, este
răsplătit cu un premiu academic.
Revine în ţară la 1812, tocmai când se
consuma dezastrul aventurii ruseşti a împăratului Napoleon; realităţile
fanariote din ţară ar fi fost să-l descurajeze, însă pragmatismul tânărului
Asachi, dorinţa arzătoare de a pune umărul la edificarea Moldovei îl
mobilizează pentru cele mai îndrăzneţe acţiuni, pe cât de necesare şi salutare.
Temeinica pregătire ştiinţifică, enciclopedismul cunoştinţelor, în artă, în
literatură l-au ajutat să treacă la înfăptuiri în aproape toate domeniile
vieţii sociale: învăţământ, cultură, publicaţii etc.
A pus temeliile învăţământului naţional la
toate nivelurile, înfiinţând o şcoală pentru ingineri hotarnici, cărora
le-a predat matematica, geodezia, arhitectura, între 1813-1818; între 1820 şi
1849 a diriguit învăţământul de toate gradele din Moldova. A înfiinţat şcoala
seminar de la Socola, aducând profesori destoinici din Transilvania, a
organizat prima reprezentaţie de teatru în limba română, în 1816; în 1828 a
înfiinţat şcoala normală, gimnaziul, iar în 1832 un colegiu. În 1830 participă
la redactarea Regulamentului Organic; în 1834 înfiinţează prima şcoală de fete,
în 1841 şcoala de arte şi meşteşuguri, după ce în 1836 înfiinţase Academia
Mihăileană, sprijinit de domnitorul Mihail Sturza, cu secţii de filosofie,
drept şi teologie, după criterii europene. Tot în 1836 a înfiinţat
Conservatorul filarmonic şi dramatic, studenţii dădeau spectacole pe textele
sale originale sau pe adaptări-traduceri; astfel în 1838 se joacă Norma de V. Bellini. În paralel,
organizase Instituţia Albinei, cu tipografie şi editură. Albina românească, cu suplimentul său de literatură şi artă Alăuta românească. Se preocupă de înfiinţarea Arhivelor statului, valorificând cunoştinţele acumulate în
cercetarea bibliotecilor din Roma.
Editează calendare, almanahuri, foi
difuzate în lumea rurală. A umplut coloanele publicaţiilor vremii, proprii sau
ale altora, cu articole, cronici, note, dări de seamă, multe nesemnate. În
timp, înfăptuind din aproape în aproape şi pas cu pas un program de ridicare a
conştiinţei naţionale şi de edificare a instituţiilor esenţiale ale unui stat
modern, Gh. Asachi s-a trezit în defazaj cu noii militanţi, viitorii
paşoptişti, apoi cu unioniştii. De-ar fi stat de-oparte, n-ar fi pierdut ritmul
vremii, dar stăruinţa în marile-i proiecte, printr-un paradox istoric, l-a
împins la marginea tendinţelor înnoitoare, într-o ţară unde vor prevala formele
fără fond. Într-un curs ce dădea cîştig de cauză unor francezi aflaţi pe val,
Asachi traducea din Dante, Ariosto, Tasso, dar mai ales din Petrarca. Totuşi,
simţind rămânerea sa în urmă, la 81 de ani, dar neabandonând ideea de a fi de
folos culturii naţionale, a mers la Lvov întru recuperarea manuscriselor lui
Ioan Budai Deleanu.
Opera literară:
Poezii, Iaşi, 1836; ediţia II (Culegere de poezii), Iaşi, 1854; ediţia III
(Culegere de poezii), Iaşi, 1863; ediţie îngrijită şi prefaţă de N. Iorga,
Vălenii de Munte, 1908; ediţie îngrijită de D. Murăraşu, Bucureşti, 1945; Fabule alese, Iaşi, 1836; ediţia III
(Fabule versuite), Iaşi, 1844; ediţia IV (Fabule... adăogită cu viaţa lui
Esop), Iaşi, 1862; Dochia şi Traian
dupre zicerile populare a românilor cu itinerarul muntelui Pionu, Iaşi, 1840; Petru Rareş, I-II, Iaşi, 1853-1863; Ţiganii, Iaşi, 1856; Nouvelles historiques de la Moldo-Roumanie,
Iaşi, 1859; Notiţie biografică, Iaşi,
1863; Elena Dragoş de Moldavia, Iaşi,
1863; Turnul Butului, Iaşi, 1863; Voichiţa de Românie, Iaşi, 1863; Nuvele istorice a României, I, ediţia
III, Iaşi, 1867; Culegere de fabule,
Bucureşti, 1895; ediţia II, Bucureşti, 1905; Fabule, I-II, Iaşi, 1896; Nuvele
istorice, îngrijită şi prefaţă de P.V. Haneş, Bucureşti, 1915; Dragoş, Bucureşti, 1926; Mazepa în Moldova, ediţie îngrijită de
P.V. Haneş, Bucureşti, 1926; Alexandru
cel Bun, ediţie îngrijită de P.V. Haneş, Bucureşti, 1928; Ruxanda Doamna, ediţie îngrijită de P.V.
Haneş, Bucureşti, 1928; Svidrighelo,
ediţie îngrijită de P.V. Haneş, Bucureşti, 1928; Valea Albă, ediţie îngrijită de P.V. Haneş, Bucureşti; Bogdan Voievod, ediţie îngrijită de P.V.
Haneş, Bucureşti; Scrieri literare,
I-II, îngrijită şi prefaţă de N.A. Ursu, Bucureşti, 1957; Scrieri alese, Chişinău, 1968; Petru
Rareş, îngrijită şi prefaţă de Emil Manu, Bucureşti, 1970; Opere, I-II, îngrijită şi introducere de
N.A. Ursu, Bucureşti, 1973-1981; Alăuta
lui Alviru Dachienu, DCM, I; Leucaida
lui Alviro Corintio-Dacico, îngrijită, traducere şi introducere de George
Sorescu, Bucureşti, 1974; ediţia Bucureşti, 1991; Opere, I-II, îngrijită şi
prefaţă de F. Levit, Chişinău, 1991; Ruxanda
Doamna, postfaţă de Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1992.
Traduceri: Ivan Kaidanov, Istoria imperiii rosiene, I-II, Iaşi,
1832-1833; F. Romani, Norma, Iaşi,
1838; August von Kotzebue, Fiul pierdut,
Iaşi, 1839, Pedagogul, Iaşi,1839;
Florian, Mirul şi Hloe, Iaşi, 1850.
Dumitru Stăniloae, n. 13 nov. 1903 - d. 5 oct. 1993
Teolog, scriitor, jurnalist, unul dintre cei mai cunoscuţi dogmatici ai ortodoxiei secolului XX. Născut la Vlădeni, judeţul Braşov, îşi desăvârşeşte studiile teologice la Atena, Munchen şi Berlin. Ajunge până la demnitatea de rector al Institutului teologic din Sibiu, după care în 1947 este chemat la Bucureşti. Între anii 1958-1963 face detenţie politică, implicat în grupul Rugul Aprins. Lucrează 45 de ani la traducerea Filocaliei sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii. A locuit în str. fostă Cernica, devenită D. Stăniloae, la nr. 6. Pe frontispiciu se află o placă memorială: "În această casă au locuit între anii 1975-1993 Părintele profesor Dr. Dumitru Stăniloae cu soţia sa Maria. S-a pus această placă comemorativă spre cinstirea memoriei marelui teolog şi mentor al spiritualităţii ortodoxe române. Asociaţia de locatari."
Ar fi de glosat chiar pe marginea acestui
text. Deci nu Patriarhia cea prea-bogată, nu Institutul de teologie, ci pur şi
simplu colocatarii faimosului teolog. Primit cu înalte onoruri în marile
oraşe ale Europei: Paris, Londra, Berlin, Atena, Roma..., premiat, medaliat,
firitisit, devenit membru de onoare al unor academii.
D. Stăniloae se află pe lista celor 403
scriitori arestaţi de regimul comunist. Proiectul unui monument, iniţiat de
mine şi adoptat de U.S.R. încă în 2008 a rămas din păcate în stadiul de
proiect, nefinalizat din cauza Crizei. Mi se sugerează că s-a dorit
ridicarea monumentului, numai că... am ratat momentul. Da, pentru că în
Consiliu nu s-a dus o luptă aprigă, până la anihilarea oricărei opoziţii. Care
a existat. Acum, e prea târziu, se consideră. Nu sunt de acord.
L-am citit intens pe Stăniloae, în paralel
cu Eminescu, într-un târziu de noiembrie 1996, la Câmpulung Moldovenesc, în
aşteptarea de săptămâni a unui camion cu care să transport la Bucureşti
blocurile de lidiene prelevate din zonă. (Este vorba despre o rocă foarte
rară, cea pe care bijutierii şi Băncile o utilizează pentru a stabili caratele
aurului. A fost prima acţiune de acest gen la noi. Întreprinderea a vândut pe
bani buni plăcuţele negre Băncii Naţionale. Eu m-am ales cu ceea ce nu se
cântăreşte în bani: gloria. Puţin lucru e ăsta?).
Gazda mea, văduvă de decenii, cu un fiu
autist, (venind şi plecând şi acum venind din nou, căci îl înghesuia Iarna), la
cei aproape 80 de ani ai ei, continua să bată străzile urbei la orice oră din
zi sau noapte, chemată să facă injecţii cine ştie cărui om la ananghie.
Diabetici, canceroşi, cardiaci... Afară, un frig năpraznic. Îmi dăduse camera
cea mai călduroasă. Citeam în transă, ca naufragiat în mijlocul Oceanului
indiferenţei generale. O surprindeam adesea pe bătrână în genunchi, rugându-se.
Într-o smerenie deplină. Am înţeles că se ruga nu pentru ea anume, ci pentru
oameni în general, pentru bunul mers al vieţii. Deci şi pentru mine. Bătrâna cu
rugăciunile ei smerite, invidiată de un Petre Ţuţea, eu cu Filocaliile. Cu Eminescu.. „de vrei
s-asculţi un aspru cânt din vechea-mi arfă...”. Ceea ce se apropie de
rugăciunea ca atare.
Norocul acesta l-am avut de mai multe ori în nesfârşitele mele campanii geologice. La Tazlăul Mare, în chiar prima mea campanie, multe neştiind încă, bătrânul găzdac Ion Ţuţuianu, o prăjină de om, la apusul soarelui se prăbuşea în genunchi, bătea mătănii, îl vedeam cu braţele ciolănoase ridicate spre icoană, a rugă sfâşietoare. Da, în straturile necunoscute ale poporului există astfel de oameni, există pornirea spre credinţa nereţinută în Domnul Dumnezeu. Într-un fel mai greu de explicat, acest simplu fapt mi-a indus încredere în om şi în lume. Mi-a inculcat convingerea că atâta devoţiune nu se poate spulbera în zadar...
Placa memorială de pe fațada casei unde a
locuit D. Stăniloae, fosta str. Cernica, nr. 6, S.II, zona Pța Rosetti.
Imaginea casei în care a trăit autorul se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009
Eugen Ionescu, n. 28 martie 1909 - d. 13 nov. 1994
Viitorul mare dramaturg de talie universală s-a născut la Slatina, jud. Olt, fiu al unui avocat care a făcut şi politică naţionalistă şi al fiicei unui inginer francez stabilit la Bucureşti. În 1912 familia se mută la Paris, unde Eugen Ionescu va face clasele primare. Tatăl revenise în ţară la începerea războiului. Familia îl va urma abia după încheierea ostilităţilor, adolescentul se va înscrie la Liceul Sf. Sava, absolvit în 1928. Din 1929 urmează Literele şi Filosofia, cu licenta în 1932. Va fi profesor de franceză în Bucureşti şi în provincie. În 1936 se căsătoreşte cu Rodica Burileanu, iar în 1938, speriat de vehementa mişcare legionară de la noi, va părăsi ţara. Revine în 1940, dar în 1942 pleacă definitiv. Pe perioada războiului şi a ocupaţiei naziste, va locui în zona neocupată a Franţei. După Război, a fost corector într-o editură cu profil administrativ. A făcut câteva traduceri din literatura română, fără vreun ecou: Pavel Dan, Mihai Ralea, Urmuz. În 1950 a izbucnit dramaturgia lui Eugen Ionescu la Paris; împreună cu Samuel Bechet, alt scriitor venit din străinătate, cu Jean Genet şi cu Arthur Adamov vor revoluţiona arta scenică a secolului.
Debutase timpuriu, în revista liceului, cu
poezii, a continuat cu cronici literare şi de artă plastică, cu versuri şi
eseuri, publicate în Bilete de papagal,
apoi şi în alte mari reviste literare ale vremii. În 1931 îi apare volumul de
versuri: Elegii pentru fiinţe mici,
care face o impresie nu neapărat favorabilă, lipsite de mari virtuţi
stilistice, poezii ce par neserioase, în ton de măscărici, scrise pentru un
teatru de butaforie. Un impact cu totul diferit, produce, în 1934, apariţia
volumului de cronici, eseuri şi articole de critică literară Nu, menit să scandalizeze prin
atitudinea nonşalantă, ireverenţioasă, negativistă, de contestare a aproape
tuturor numelor mari din literatura momentului: Arghezi, Barbu, Hortensia
Papadat Bengescu, Camil Petrescu, dar şi a corifeilor din critica literară,
începând cu Ibrăileanu şi încheind cu G. Călinescu. Practic, din contestările
deavalma ale mai tuturor scriitorilor vremii, nu se deduce clar ce ar pune în
loc eseistul, poate tot operele care au rezistat timpului, iar nicidecum
producţiile congenerilor avangardişti, în ofensivă la acel moment. Dar nici pe
ale colegilor de generaţie criterionistă: Eliade, Cioran, Comarnescu. Printre
altele, este negată valabilitatea actului critic în sine, sunt produse două
cronici literare foarte iscusit conduse, ajungând la concluzii diametral opuse,
despre aceeaşi carte: romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade.
Însă abia după Război, la Paris, în 1950
se declanşează revizuirea teatrului contemporan, cu Cântăreaţa cheală, Lecţia, Scaunele, prima dintre acestea ţinând
afişul vreme de 4 decenii, fapt neegalat vreodată, de o altă piesă. Încununarea
dramaturgiei ionesciene a fost cu Rinocerii,
jucată apoi pe scene din întreaga lume, mai puţin la Moscova, căci sovieticii,
percepând adresarea împotriva oricărui tip de dictatură, nu doar cea fascistă,
au cerut câteva modificări pe care autorul nu le-a acceptat, iar piesa intrată
în repetiţii nu s-a mai jucat. Este un mesaj clar, puternic şi fără vreun
echivoc împotriva violenţei, a extremismului, a ideologiilor de orice fel, care
mancurtizeară oameni, populaţii. Experienţa românească, ascensiunea
extremismului legionar, dar până la urmă şi exemplul propriului tată, devenit
subprefect în acele împrejurări, l-au marcat pentru totdeauna pe dramaturg.
Însă trebuie subliniat că problematica rinocerizării era considerată la cel mai
înalt nivel, oarecum abstractizată. Fapt este că Ionesco a rămas în bune
relaţii cu Cioran, cu Eliade, cu alţi actanţi români de dreapta, exilaţi în
Franţa- Nu doar atât, dar nu a deconspirat în niciun fel trecutul verde al
congenerilor săi, cu care s-a revăzut până în ultimii ani de viaţă.
Opera
literară: • Elegii pentru fiinţe mici, Craiova,
1931; ediţia Bucureşti, 1932; ediţie îngrijită şi introducere de Nicolae
Florescu, Bucureşti, 1990; Nu,
Bucureşti, 1934; ediţia Bucureşti, 1991; ediţia (Non), traducere de
Marie-France lonesco, prefaţă de Eugen Simion, postfaţă de Dina Gregori, Paris,
1986; Theatre, I-VII, Paris,
1954-1981; La Photo du colonel,
Paris, 1962; Notes et contre-notes,
Paris, 1962; ediţia (Note şi contranote), traducere de Ion Pop, Bucureşti,
1992; Entre la vie et le reve.
Entretiens avec Claude Bonnefoy, Paris, 1966; ediţia (Între viaţă şi vis.
Convorbiri cu Claude Bonnefoy), traducere de Simona Cioculescu, Bucureşti,
1999; Journal en miettes,
Paris, 1967; ediţia (Jurnal în fărâme), traducere de Irina Bădescu, Bucureşti,
1992; Present passe, passe present,
Paris, 1968; ediţia (Prezent trecut, trecut prezent), traducere de Simona
Cioculescu, Bucureşti, 1993; Teatru, I-II, prefaţă de B. Elvin,
Bucureşti, 1968; Decouvertes,
Geneva, 1969; Teatru, I-II,
ediţie îngrijită şi prefaţă de Gelu Ionescu, Bucureşti, 1970; Le Solitaire, Paris, 1973; ediţia
(Însinguratul), traducere de Rodica Chiriacescu, Bucureşti, 1990; Antidotes, Paris, 1977; ediţia
(Antidoturi), traducere de Marina Dimov, Bucureşti, 1993; Un Homme en question, Paris, 1979;
ediţia (Sub semnul întrebării), traducere de Natalia Cernăuţeanu, Bucureşti,
1994; La Hugoliade. La vie
grotesque et tragique de Victor Hugo, traducere de Dragomir Costineanu,
postfaţă Gelu Ionescu, Paris, 1982; Le
Blanc et le noir, Paris, 1985; La
Quete intermittente, Paris, 1987; ediţia (Căutarea intermitentă), traducere
de Barbu Cioculescu, Bucureşti, 1994; Eu,
ediţie îngrijită de Mariana Vartic, prefaţă de Gelu Ionescu, postfaţă Ion
Vartic, Cluj Napoca, 1990; Theatre
complet, ediţie îngrijită de Emmanuel Jacquart, Paris, 1990; Război cu toată lumea, I-II, ediţie
îngrijită de Mariana Vartic şi Aurel Sasu, Bucureşti, 1992; Teatru, I-V, traducere de Dan C.
Mihăilescu, Bucureşti, 1994-1998; Viitorul
e maculatură, traducere de Vlad Zografi, Bucureşti, 1999; Teatru, I-III, traducere de Vlad Russo
şi Vlad Zografi, Bucureşti, 2003.
Alţi scriitori:
Dimitrie Anghel, m. 1914
Georgeta Horodincă, n. 1930
Ioana
Crăciunescu, n. 1950
Romulus
Cioflec, n. 23 martie 1868 - d.
13 noiembrie 1955.
Eta
Boeriu, n. 23 februarie 1923 - d.
13 noiembrie 1984
Lidia Lazu - Își dă drumul în arta fotografică...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu