6 aprilie: Daniel Corbu, n. 6 aprilie 1953.

  

Poet optzecist din plutonul fruntaş, Daniel Corbu s-a născut la Tg. Neamţ şi, urmând Filologia bucureşteană la fără frecvenţă (absolvită în 1983, când a şi debutat în volum) şi-a câştigat existenţa îndeplinind cele mai diferite profesiuni. Instructor cultural la Tg. Neamţ din 1984, în 1998 s-a mutat la Iaşi, ca muzeograf la Bojdeunca lui Creangă, apoi la Casa Pogor. Mereu cu iniţiative de animator cultural, a fondat edituri, reviste (Panteon, Feed Back), a organizat Festivaluri, colocvii naţionale ale Noii Avangarde. Şi în tot acest timp a scris şi a publicat volume de poezii. S-a preocupat de promovarea colegilor de generaţie optzecistă, scriind studii pe această temă a postmodernismului, la concurenţă cu Mircea Cărtărescu, dintre poeţii preocupaţi de mişcările literare şi cu colegii exegeţi ai generaţiei: Radu G. Ţeposu, Ion Bogdan Lefter etc.

Un demers liric foarte personal, bine timbrat, o retorică mereu surprinzătoare, cu inserturi mărturisitoare, neaşteptate, proaspete, de-o sinceritate emoţionantă. Cu ceva witmanian în scriitură: un om cu taina lui, mişcându-se printre semenii săi, în căutarea clipei de graţie, când celălalt poate să-ţi primească mesajul. Pentru că, dincolo de aspectul formal, postmodern al poeziei, miza rămâne de fiecare dată spunerea de sine: "Sunt cel ce aprinde ruguri de vorbe...", ori: "cântece din nordul meu / răsărite ca florile din inimă..."

 

Poezia zilei: Daniel Corbu

Încoronarea cu lacrimi

 

Multă vreme mi-am imaginat poezia: o femeie privind
printr-o fereastră.
Multă vreme am crezut că privind prea mult
frumuseţea
voi orbi.
Îmi spuneam: de m-aş învinge mereu
fără martori şi fără fast
de m-aş învinge în fiece clipă!
Dar cineva îmi arăta cu degetul instrumentele de
făurit duminici
felinarele de înaintat în deşert
altcineva tocmai descoperise complotul lucrurilor
mărunte
asupra privirilor mele
prietenii răsturnau pe trotuar valize cu îngeri
serile îmi pregăteau încoronarea cu lacrimi
și nu ştiam cum să te mai mint moarte
care ani de-a rîndul ai acoperit spaţiile albe din
poemele mele
îţi cîntam litanii cîntece din nordul meu
răsărite ca florile din inimă
singur îmi încurajam călătoria pe cruci
si mă vindecam de muşcătura atîtor cuvinte
otrăvite.

Cînd vei citi acestea cititorule
eu demult voi fi plecat prin alte poeme

 

Poezie: Intrarea în scenă, 1984; Plimbarea prin flăcări, 1988; Preludii pentru trompetă şi patru pereţi, 1992; Documentele haosului, 1993; Spre Fericitul Nicăieri, 1995; Cîntece de amăgit întunericul, 1996; Manualul Bunului Singuratic, 1997; Duminica fără sfîrşit, 1998; Cartea urmelor, 2001; Evanghelia după Corbu şi alte poeme, 2006; Refugii postmoderne, 2007; Eonul Marelui Desant, antologie, ediţie critică, 2007...

 

 

Alţi scriitori:

Bogdan Amaru, n. 6 aprilie 1907 - d. 27 oct. 1936.

Emilia Şt. Milicescu, n. 1908

Al. George, n. 6 aprilie 1930, București -  m. 28 septembrie 2012, București    

Virgil Carianopol, m. 1984

Petru Dumitriu, m. 2002

 

 

7 aprilie Al. George, n. 6 aprilie 1930. – d. 28 septembrie 2012 

 

 S-a născut în Bucureşti. După liceu s-a înscris la Filologie, 1949, dar în al doilea an de studii a fost exmatriculat pe motive politice. A lucrat ca desenator tehnic, în construcţii, apoi ca bibliotecar la Academie. A debutat în Luceafărul, la 39 de ani, cu o povestire, 1969, iar  în 1970 în volum cu proze scurte: Simple întâmplări cu semnul la urmă şi cu Marele Alpha, o exegeză argheziană. (Prin debutul întârziat şi prin modul de abordare a prozei, se consideră ca făcând parte din Şcoala prozatorilor de la Târgovişte.) A urmat să scrie eseuri, critică şi istorie literară, povestiri şi romane; a îngrijit ediţii, a tradus din marea literatură a lumii. Mereu foarte bine informat şi exprimând opinii strict personale, indiferent de subiectul abordat, Al. George s-a individualizat ca personalitate inconfundabilă în peisajul literar contemporan. Fără a izbuti să răstoarne percepţia consacrată cu privire la marii scriitori pe care îi discută, temeinicia cercetărilor sale de critică şi istorie literară nu a putut fi contestată de nimeni; a adus de fiecare dată nenumărate observaţii şi interpretări care au întregit imaginea scriitorului discutat.

Capodopera sa, romanul Oameni şi umbre, glasuri, tăceri, are el însuşi un adevărat roman al elaborării şi publicării; este, după mărturisirea autorului, un roman total, singura carte pe care ar fi vrut să o scrie, începută la prima tinereţe şi în care s-a străduit să consemneze tot ce crede despre lume; bolnăvicios la tinereţe sau doar ipohondru, dorea să lase o mărturie, înainte de prematurul sfârşit. Destinul a pus la cale o frumoasă ironie, căci autorul, acum la 82 de ani, este încă în plină efervescenţă creatoare. Nu neapărat un fervent al vieţii literare de reprezentare, a participat la unele întâlniri scriitoriceşti şi s-a implicat în discuţii. Până de curând deţinea rubrici permanente în revistele Luceafărul şi Litere (de la Târgovişte), alături de alţi venerabili precum Barbu Cioculescu, Mircea Horia Simionescu etc.

Studii critice: Marele Alfa, eseu critic despre opera lui Tudor Arghezi, 1970 (ed. a II-a, 2005); Semne şi repere, 1971; În jurul lui Lovinescu, studiu monografic, 1975; Mateiu I. Caragiale, micromonografie, 1981; La sfârşitul lecturii, I-III, 1973-1980; Caragiale, 1996

Povestiri: Simple întîmplări cu sensul la urmă, nuvele, 1970; Clepsidra cu venin, 1971; Simple întîmplări în gînd şi spaţii, povestiri, 1982; Petreceri cu gîndul şi inducţii sentimentale, povestiri, 1986; Paşii unui fantasticist. Povestiri, 2009

Romane: Caiet pentru..., 1984; Dimineaţa devreme, 1987; Seara târziu, 1988; Într-o dimineaţă de toamnă. Cinci sau chiar şase personaje în jurul unui autor, 1989; Oameni şi umbre, glasuri, tăceri,  2003; Simplex, , 2008.

Publicistică: Capricii şi treceri cu gândul prin spaţii, Bucureşti, 1994; Pro libertate, Bucureşti, 1999; În treacăt, văzând, reflectând, Târgovişte, 2001; Constatări în curs şi la fine, Târgovişte, 2002; Litere şi clipe, 2007.

Citeşte mai mult:  http://chestiilivresti.blogspot.com/2008/01/capodopera-necunoscut-lui-alexandru.html

ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_George‎

***

Perceput ca lup singuratic, neîncadrat vreunei grupări, cu impulsul de a se delimita de părerile altora, de cele general acceptate din comoditate, din spirit de echipă etc., s-a angajat în destule controverse, a contestat, a combătut, a venit cu noi argumente şi a lăsat impresia că se ocupă de istorie literară din contrarietatea că proza sa nu este favorabil percepută. În ultimele decenii, mi s-a întâmplat să-l întâlnesc în cartierul Balta Albă, unde schimbam fraze convenţionale, fără să am convingerea că îmi cunoaşte numele. Am consemnat în Jurnalul meu câteva din discuţiile noastre. Şi mărturisirile sale de la Sala oglinzilor, în cadrul programului Să ne cunoaştem scriitorii. L-am consultat cu privire la adresele unor scriitori cărora doream să le punem plăci memoriale. Văzuse câteva prin oraş, i se păreau cam stereotipe. Dar ce-ar trebui să scriem?, l-am întrebat. S-a eschivat să-mi răspundă. 

Cu câţiva ani în urmă, la o întâlnire pe scările USR, mi-a mărturisit că s-a mutat în alt cartier; nevoit să vină pentru cumpărături în Piaţa Amzei, pentru că în zonă nu sunt magazine alimentare. Ceva îmi spunea că îi cam lipseşte simţul practic. Dar cine e perfect?!

Poezia zilei: Nichita Danilov, n. 7 aprilie 1952

 

     

 

***

 

Arunc zarurile pe trupul unei femei
și pierd. Și astfel trupul ei
se acoperă încet de cenușă.
Ea mă privește și plânge.

Își acoperă cu mâinile fața și plânge.
Îi simt pieptul cum urcă și coboară
în aerul greu și vâscos.
Îi aud oftatul adânc
împrăștiind cenușa.

Ea stă în fața mea și plânge.
Îi privesc părul greu și bogat,
acoperind întreg câmpul.
Îi simt trupul tânar și obosit
cum se zguduie de plâns
și-mprăștie cenușa.

Arunc zarurile peste trupul unei femei,
ea mă privește și plânge. 

(preluare de pe internet)

 

Alţi scriitori:

Petru Poantă, n. 1947

Tatiana Rădulescu, n. 1954

 

 8 aprilie: Panait Cerna, n. 25 nov. 1881 - d. 8 aprilie 1913   

 

S-a născut în satul Cerna din jud. Tulcea, ca fiu al unui învăţător de origine bulgară şi al unei ţărănci românce. A făcut şcoala primară în satul natal, liceul la Brăila şi a urmat Literele la Bucureşti. Cu sprijinul lui Titu Maiorescu a mers pentru studii de literatură germană şi engleză la Berlin, apoi pentru filosofie la Leipzig. Acolo s-a întâlnit cu I. L. Caragiale care îl aprecia foarte mult ca filosof, matematician şi meloman, devenit institutorul lui Luki, fiica dramaturgului.  Revenea vara în ţară şi ar fi locuit numai în zonele montane, poate în speranţa că ftizia lui se va ameliora. A decedat prematur, la doar 32 de ani, desigur fără să fi putut da decât o idee aproximativă cu privire la disponibilităţile sale creative. Un volum de Poezii, 1910, îl plasează în descendenţa lui Eminescu, a romantismului târziu şi chiar minor.

G. Călinescu îi acordă două coloane în Istoria sa. Regimul comunist l-a resuscitat ca fiind un glas ce cântă durerile celor asupriţi, iubirea de ţară etc. Ediţii de poezii în Editura Tineretului; o ediţie de Opere complete, sub îngrijirea lui Valeriu Râpeanu: Floare şi genune, 1968. În satul natal există o casă memorială Panait Cerna; există o Bibliotecă judeţeană la Tulcea, un Liceu teoretic la Brăila, o stradă în Bucureşti ce-i poartă numele. Timpul nu numai că şterge urmele, dar mai întâi cerne valorile, le dă celor aleşi o şansă omenească.

 

Citiţi mai mult: http://www.info-delta.ro/vestigii-istorice-39/casa-memoriala-panait-cerna-58.html

 

Poezia zilei: Panait Cerna

 

April

 

În glas au aiurări de liră,

Pe frunţi – un răsărit de zori;

La şipot, unde poposiră,

S-au adunat privighetori …

Iar zeul dragostei, April,

Din două guri făcea o floare,

Şi fiecare sărutare

O saluta din crengi, c-un tril.

Visând, cei doi îndrăgostiţi

Tot repetau în suflet cântul;

Atunci, din fundul văii, vântul,

Văzând cât sunt de fericiţi,

S-a strecurat în crengi tiptil,

Mişca un ram, zâmbea în soare,

Şi-i îngropa sub colb de floare,

C-un râs zburdalnic de copil.

(Sămănătorul, V, nr 10, 1906)

***

 

Alţi scriitori:

Al. Claudian, n. 1898

Emil Cioran, n. 9 aprilie 1911 - d. 20 iunie 1995.

Liviu Leonte, n. 1929

Al. D. Lungu, n. 1928 

 5 aprilie:  Romulus Vulpescu, n. 5 aprilie 1933 - d. 18 septembrie 2012.  

 

      

Născut la Oradea, se mută cu familia la Bucureşti şi face liceul Gh. Şincai, apoi Facultatea de Filologie, promoţia 1955. Va fi secretar literar la un teatru, apoi îndeplineşte aceeaşi funcţie la Uniunea Scriitorilor; redactor la Manuscriptum, din 1970.

A debutat în 1954 cu poezii, iar în volum, cu Poezii, în 1965, după care, la intervale, i-au apărut alte volume de poezii, reeditări, dar şi proze, dar şi traduceri din literatura franceză: Francois Villon, Rabelais, Alfred Jarry, poezia Pleiadei, un autor tradus cu asiduitate fiind Charles d' Orleans. 

Personalitate plurimorfă, scriitor, filolog, editor, a avut totdeauna o prestaţie spectaculoasă, fiind propriul personaj, cu care a luat mereu faţa asistenţei; de un mare rafinament stilistic, cu o capacitate de invenţie neegalată, lingvist acribios, filolog de largă cuprindere, romanist, toate i se trag dintr-o iubire nesfârşită pentru carte, pentru universul scriptural. Nici un aspect al meseriei de scriitor nu i-a scăpat, dimpotrivă, a atins excelenţa în toate aceste domenii, stârnind entuziasmul şi admiraţia confraţilor români dar şi a francezilor, atunci când cărţi de-ale sale, de sine îngrijite şi traduse în franceză au apărut la Paris. Versiunile sale din marii francezi sunt bijuterii bibliofile. Notele de subsol dublează pagina, ele reprezintă tot ce se poate şti - şi ceva în plus - despre obiectul interesului traducătorului, om cu o curiozitate lingvistică insaţiabilă.

A pus umărul în modul cel mai eficient pentru revenirea în literatura postbelică a poetului pe atunci interzis Ion Barbu, mai întâi publicându-i traducerea din Shakespeare Richard al III-lea, apoi şi opera poetică Joc secund, ediţie anastatică, în condiţii grafice performante. Într-un tiraj ce a fost pe-atunci o mare îndrăzneală: 150.000 exemplare, dar care astăzi ni se pare fabulos, incredibil...

Poezii: Poezii, 1965; Romulus Vulpescu şi alte poezii, 1970; Arte & meserie, 1979; Armura noastră - cartea (30 de poezii scrise şi rostite de autor), disc, "Electrecord", 1986; Versuri (1948 - 1993), Colecţia Poeţi români contemporani, 1995; Vraiştea, 2004; Vechituri & novitale, Editura SemnE, 2005 (ediţia a doua, 2007).

Proză: Proză - Exerciţii de stil (proză şi teatru), 1967;Procesul Caragiale-Caion (teatru-document), 1973;Hîncu - ba! (două volume de polemici, de opinii şi de controverse: Zodia Cacealmalei si Praznicul puşlamalelor), 2002;

Citeşte mai mult: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2006-03-11/noile-ispravi-ale-lui-romulus-vulpescu.html

 http://www.romlit.ro/romulus_vulpescu_la_75_de_ani

http://ro.wikipedia.org/wiki/Romulus_Vulpescu

 

*

Nu am fost un apropiat al lui Romulus Vulpescu, asta este sigur, dar pe de altă parte îmi dau seama că ar fi suspect, chiar descalificant pentru un scriitor să pretindă că nu-l cunoaşte pe R.V., prezent în avanscena vieţii literare încă din anii 60. Îl vedeam la Uniunea Scriitorilor, mereu ocupat, mereu în discuţii aprinse sau confidenţiale. Uneori la restaurantul scriitorilor, cu vreunul dintre vicepreşedinţi, cu diretorul Fondului literar Traian Iancu. Respectul meu pentru autor mă ţinea la mare distanţă. Îi citisem cărţile, traducerile, ediţiile îngrijite cu inegalată pasiune pentru cuvântul cu măiestrie strunjit, pentru cartea ca obiect al maximei iubiri pentru Artă în general. De câteva ori a intrat la serile cenaclului Labiş, (fie că era în bune relaţii de moment cu Eugen Barbu, fie că se pregătea o reconciliere...), unde au poposit şi câteva păsări rare ale vieţii literare: Theodor Pâcă, Maia Belciu, Ben Corlaciu, Florin Pucă... Ba chiar a citit în două rânduri: poezii ce-mi păreau a la maniere de...şi apoi proze din Exerciţii de stil. Aceste ieşiri la scenă deschisă sunt rememorate în Himera literaturii, 2007, la capitolul dedicat special mişcării de la Cenaclul Labiş. Prestaţiile de la restaurantul scriitorilor, unde descindeam în rol de observator sunt semnalate în Scene din viaţa literară, 2005. Am fost prezent şi la câteva lansări de carte ale poetului, traducătorului şi editorului. Un adevărat eveniment editorial a fost apariţia lui Ubu Roi, de Alfred Jarry. Numai Marcel Gafton mai reuşise cărţi la acest nivel, al excelenţei, la care scriitorul de rând nici măcar nu visa...

Apoi, după Evenimente, l-am scăpat din vedere, aflând că s-a raliat celor de la România Mare, pe care i-a şi reprezentat în Senat, în prima legislatură, 1990-1992. Nu toate alegerile de viaţă ale unei personalităţi sunt bune ca atare şi e preferabil să te întorci doar spre acele aspecte care l-au înălţat pe actant la cele mai ridicate cote ale omenescului. În cazul lui R.V., desigur, aceste mari patimi-iubiri se numesc: cartea, cuvântul, poezia...

 

Poezia zilei, Romulus Vulpescu   

În fiecare zi                  

 

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare, 
Si nu băgăm de seamă că, în loc, 
Rămîne un deșert de disperare.

Ne amăgește lenea unui vis
Pe care-l anulăm cu-o șovăire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne răsucim pe-un așternut posac, 
Însingurați în doi, din lașitate, 
Mințindu-ne cu guri care prefac
În zgură sărutările uzate;

Ne pomenim prea goi într-un tîrziu, 
Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:
Prea sceptici și prea singuri, prea-n pustiu, 
Ca să mai știm că dragostea există.

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare, 
Si nu băgăm de seamă că, în loc, 
Rămîne un deșert de disperare.

 

 

Tudor Cicu, n. 5 aprilie 1952, sat Azaplar, jud. Constanța

  

 

 

Vorbe întoarse (lui Ion Lazu)

 

„De ce e dulce cântu-n cimitire?”
Spre tine, Hamlet – gândul vrea să-nşire
Ca şirul de mărgele inegale,
Din neîmplinirile vieţii sale
Un tâlc. Şi totu-i amăgire!

„Ce veche-i slova! Dar ce proaspăt cântul”
Şi-s singur ca Ofelia şi Timpul
Găsind un lunecuş spre moarte…
Ori teama de trezire ne desparte?
Un tâlc. Dar suflă, numai Vântul.

„Ci când în marmură-ai săpat cuvinte”
Ca Mama, care trece la morminte
Parc-ai întoarce ochii-n veşnicie
Trăind intens aceeaşi nostalgie;
Un tâlc. Şi, ruga ţi-e fiebinte.

„Un tâlc e-n asta, însă tace mâlc
Ca flinta atârnată la oblânc”
O, Doamne! Sunt bătrân – nu în uitare –
Că toate mi-au fost date, din născare
Să-ţi scormonesc în rană. Şi, adânc!

 

Alţi scriitori:

Fănuş Neagu, n. 1932

V. Fanache, n. 1934

George Arion, n. 1946

Ilarie Voronca, n. 19 dec. 1903 - m. 5 aprilie 1946

Tudor Cicu, n. 5 aprilie 1952

 4 aprilie: Vintilă Horia, n. 18 decembrie 1916 - d. 4 aprilie 1992

 

    S-a născut la Segarcea, şi-a făcut şcoala primară în Basarabia, liceul la Sf. Sava din Bucureşti şi a urmat Dreptul şi Literele. Din 1940 şi-a început cariera diplomatică. În momentul întoarcerii armelor, aflându-se la Viena ca ataşat cultural, este arestat de nemţi; eliberat în 1945 de englezi, a refuzat să revină în ţara ocupată de sovietici, a locuit mai întîi la Paris, s-a mutat în Italia, în Argentina, apoi în Spania, ca profesor universitar de literatură comparată la Madrid.

Debutase în anii 30 şi colaborase intens la Gândirea şi la alte reviste literare. În 1960 a câştigat premiul Goncourt, la concurenţă cu alţi 300 de romancieri, cu romanul Dumnezeu s-a născut în exil, scris în limba franceză - un roman-jurnal despre poetul Publius Ovidius Nasso surghiunit-relegat la Tomis şi care, tânjind după Roma, cântă frumuseţile aspre ale Daciei de adopţiune, unde şi-a sfârşit zilele. De o mare virtuozitate stilistică, romanul a fost tradus în româneşte de Ileana Cantuniari. Însă la acel moment 1960, regimul comunist a făcut toate diligenţele spre a-l defăima pe Vintilă Horia (un român din exil, un "duşman al poporului" trebuia compromis imediat, redus la tăcere...); Mihail Ralea a prezentat la Paris un dosar inflamant, ceea ce a stârnit o campanie furibundă împotriva autorului, acuzat de legionarism, nazism, antisemitism etc. Autorul, dezgustat de oribila punere în scenă, a renunţat la premiu, "din dragoste pentru Franţa şi din respect pentru Academia Goncourt".

Unul dintre cei mai reputaţii români ai exilului românesc, alături de Cioran, Eliade, Ionesco, Ştefan Baciu etc., nu a mai apucat să-şi revadă patria iubită cu ardoare, despre trecutul căreia a scris ca nimeni altul, murind în primăvara 1992.

 

Citeşte mai mult: http://www.romlit.ro/ultimul_mesaj_al_lui_vintil_horia

 

Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale:

20 iulie 2008: (...) Merg apoi pentru Vintilă Horia în str. Pitar Moş, fost imobil al Ambasadei elveţiene, acum reprezentanţa firmei Renault, care nu are nici o firmă, ci stă ascunsă în spatele grilajelor, cu portari cerberi la intrare; paznicul îmi spune că azi nu am cu cine vorbi, îmi dă numele şi orarul managerului, să revin. Tot pe Pitar Moş transcriu placa memorială a lui Radu Petrescu, la nr. 23 şi pe a lui Mihail Sadoveanu exact vis-a-vis, foarte sobră, deasupra cu o efigie de zimbru: „În această casă a trăit scriitorul Mihail Sadoveanu”. Constat că pe atunci plăcile se făceau groase de 4-5 cm, chiar nemuritoare.

21 iulie 2008: Merg în Pitar Moş 12, sun la poartă, vine paza, spun, cheamă secretara, mă bagă în curtea inaccesibilă muritorilor, maşinişti sau pietoni, apare încă o tânără, intrăm în hol. Explic, tânăra urcă scările interioare şi repede coboară, spunându-mi că dl. manager e foarte ocupat, nu mă poate primi, aşteaptă un telefon important din Franţa, vezi bine – dar că nu agreează ideea unei plăci memoriale. I-aţi spus că e vorba despre Vintilă Horia, un mare scriitor care din 1944 şi până la moartea sa în 1992, deci preţ de 42 de ani, o viaţă de om a trăit la Paris şi că în 1960 a luat marele premiu Goncurt? Da, însă... Şi aflu că imobilul nu este al firmei, are un proprietar în străinătate, ei sunt doar chiriaşi... Înainte a fost imobilul Consulatului elveţian. Proprietarul vrea să păstreze aspectul, e un imobil de patrimoniu... (Dar au reuşit să instaleze aer condiţionat, deci au scos pe-afară respectivele cutii gen difuzor – mîine am să fac nişte poze, să se vadă că au modificat aspectul exterior al clădirii. Le repet că reprezint Uniunea Scriitorilor, iar N. Manolescu, preşedintele USR, este şi reprezentantul României la UNESCO - Paris. Va face demersuri acolo, ca de altfel şi pentru alte plăci memoriale pe care le vom pune în capitala Franţei, dar şi în Spania, Anglia, SUA, Italia, Honolulu etc. Firma lor este de dat la ziar. Noi am văzut totdeauna în Franţa un exemplu cultural, nicidecum unul de obstrucţionism. Fetele se duc din nou sus şi le văd revenind cu un domn neinteresant, ne-intelectual. Se prezintă, se scuză, precum că aşteaptă un telefon foarte important. Nu-mi puteţi acorda nici 3 minute? Nu acum, altă dată. Obţin promisiunea pentru mâine la orele 14. Tot e mai mult decât refuzul net, de la început. Mă voi prezenta bine pregătit şi gata de atac la baionette.

Notă: În  decurs de doar o lună, am reuşit să pun placa memorială pentru Vintilă Horia. Imaginea se află și în albumul Literaturile Bucureștiului, MNLR, 2009.

 

Notă din vara 2013: Făcându-mi rondul pe la diferite adrese unde am pus plăci memoriale, constat că a dispărut cea din Pitar Moş nr. 12. Sun la poartă, întreb, este chemată secretara, altă persoană, care îmi spune că nu ştie din ordinul cui a fost scoasă, nici unde au dus-o. Oricum, personalul s-a schimbat, managerul, dar şi administratorul clădirii.  Mai apare o tânără, mă recunoaşte, îmi dau seama că este cea căreia i-am spus să facă poze cu placa memorială din vecini, a lui Pan Vizirescu, pentru a le trimite factorilor de decizie de la Firma Renault Paris. Din câte a auzit ea, motivul scoaterii plăcii a fost faptul că Vintilă Horia fusese legionar... Duhul neadormit al revanşarzilor de dreapta sau de stânga...

 

 

Poezia zilei: Vintilă Horia (18 dec. 1915 – 4 aprilie 1992)

Exil

O sabie-nfiptă-ntr-un pământ străin,

Pe-o coastă aspră, ruptă de puhoaie,

Aşteaptă să se spele de venin

O toamnă grea ţesută-n fir de ploaie.

Tremură-n brize trupul de oţel,

Cu-n strop de sânge pe tăişul supt.

O frunză moartă lunecă pe el,

Un vis, cald încă, piere dedesubt.

Cad raze reci din seară pe tăiş,

E un amurg această spadă vie

Iar toamna care latră din frunziş

Se teme să se-arunce în câmpie.

Un braţ, departe, caută mânerul

Care vibrează-n vânturi ca un crin.

Spada-i departe. Sumbru, cavalerul

Îşi sparge pieptu-ntr-un pumnal străin.

 

(din Poezia românească din exil, Ed. Institutul Cultural Român, 2006)

 

 

 

Tatiana Rădulescu, n. 7 IV 1954

 

 

     

 

Privesc peste umăr spre noapte, spre zi

Cum zici să-i spunem întâmplării de vină

Când omul își plânge de soartă-n pustii?

 

Cruce pe pâine, pe oase zapis

Cenușă nu-i zborul s-oprești peste gând

Cu o fragedă mână în iad te-am proscris

Tot cu ea înzecit mi te mângâi plângând

 

(din Latinitate amară, ed. Vinea, 2008)

 

 

Valeriu Ciobanu, n. 4 aprilie 1917 - d. 21 dec. 1966

 

 

Istoric literar, poet, traducător, folclorist, Valeriu Ciobanu s-a născut în Basarabia, ca fiu al prof. univ. Ştefan Ciobanu, unul dintre artizanii Unirii cu Ţara mumă, viitorul academician şi Ministru al Culturii şi Cultelor; şi-a făcut studiile liceale la Chişinău, la Alecu Russo, unde tatăl său era director, după care a urmat Literele şi Filosofia la Bucureşti, cu o specializare în Franţa, devenind asistent la catedra unde predau profesorii Caracostea, Vianu, Călinescu. Din 1947 şi până la moarte este cercetător la Institutul de Literatură şi Folclor al Academiei, mâna dreaptă a "divinului critic".

S-a remarcat ca erudit cercetător al mişcărilor culturale, în principal interesat de Poporanism, tema tezei sale de doctorat, susţinut în 1945, publicat în 1946; a studiat folclorul românesc în conexiunile sale cu al popoarelor învecinate, îndeosebi interferenţa cu folclorul rus şi ucrainean: Lumea Bâlinelor, 1955. A dat o primă monografie a marii noastre romanciere Hortensia Papadat-Bengescu, în 1965, epuizând practic sursele, însă cu propria menţionare că nu este ultimul punct de vedere asupra romancierei - se referea desigur la limitările ideologice ale acelor vremuri. Moartea sa prematură, la nici 50 de ani, de nemiloasa boală a veacului, dar şi condiţiile din viaţa literară a anilor 50-60, au făcut ca opera sa poetică (N. Manolescu o consideră "partea cea mai consistentă a creaţiei sale") să rămână practic necunoscută. Încă în 1947 Tudor Arghezi se arătase entuziasmat de lirica lui Valeriu Ciobanu, intenţionând să-i scrie prefaţa. N-a fost să fie! Arghezi însuşi intrând sub incidenţa ideologiei bolşevice.

Debutând cu poezii încă pe vremea liceului, Valeriu Ciobanu, poet de factură cu totul specială, greu de încadrat într-o serie, într-un curent, a publicat articole în Gândirea, Viaţa Românească, Naţiunea, Revista fundaţiilor, Revista de folclor, apreciat de G. Călinescu drept "un echivalent în poezie al dantescului Goya", selecţii din lirica sa au văzut lumina tiparului abia după dispariţia autorului: în 1969 volumul Fiul Lunii, sub îngrijirea lui Dinu Pillat, fost coleg de Institut, iar la 15 ani mai târziu, în 1984, volumul Haina de brumă, o antologie îngrijită de subsemnatul, cu prefaţă de Cornelia Ştefănescu, altă colegă de-a cercetătorului, la editura Minerva.

Despre această iniţiativă sunt nenumărate referiri în jurnalul meu din anii 80; din care câteva fragmente au apărut în Scene din viaţa literară, ed. Ideea europeană, 2007; iar în Himera literaturii, Curtea Veche, 2007, cartea de confesiuni în dialog epistolar cu poetul Ion Murgeanu; la paginile 336-337 am inserat un subcapitol Alt sălbatic!, despre respectivul episod al editării Hainei de brumă.

 

 

Poezia zilei: Valeriu Ciobanu

 

Trei lacrimi

 

Să-i lăsăm pe alții să-și spună genii sau doar poeți

Noi, filelor goale, rămânem aici, în urmă,

Între acești bănuitori pereți

Ca într-o urnă.

 

Poate nu s-a întâmplat nimic și continuă viața obișnuită,

Poate sunt alții care beau din cupe pline,

Poate sunt eu rătăcitul, singur printr-o lume chinuită.

 

Pe cine să-l doară amurgul deșartelor mele zile?

Trei lacrimi mi-au căzut pe file.

 

Pentru alții sunt numai stropi de apă sărată,

Pentru mine cel mai sublim poem

De boem ce nu vrea milă.

 

Alții să-și spună poeți sau genii

Rotunjind lacrimi de cristal milenii. 

 

 

 

Atavism

Anii săpau cuminte înainte

Eu așteptam să vină lumină senină

Jonglau drumeții cu cuvinte

Iar cucul năruia primăvara liiștea din grădină.

Huhurezii beți dansau în noaptea argintată

Iar greierii morți susurau

Viețile cumplite de altădată

Cu viețile viitoare se jucau.

 

Venin

Argintul din lună

E mai sus, e mai sus decât aceste străzi și ogrăzi

Decât cântecul poetului apăsat

Trecute parăzi

Oamenii trec apăsat.

Argintul din lună

A făcut la colțul străzii o dună

Nu-i pentru mine și totuși parcă

Inexistentul o să se întoarcă.

Din jalea de dincolo de muritori

Norii strâng razele ca niște măturători

Neexistentul a fugit ca un iepure fin.

Pe strada tăcută curge venin.

 

 

Măscărici

Disperarea și a înfipt colții

În burta pământului și-n sânii bolții

Măscăricii fără număr

Mi-au cântat peste umăr.

Trilurile lor, spade, bice

Au treierat spice.

Măscăricii n-au simțit, erau beți

Iar ancora s-a înfipt în malul altei vieți.

 

(din volumul Haina de brumă, ed. Minerva, 1984, antologat de Ion Lazu)

 

 

*

Am pus o placă memorială pentru Ștefan Ciobanu și Valeiu Ciobanu în Bdul Ghica-Tei nr. 22, Sector 2

 

 

 

Alţi scriitori:

Ion Breazu, n. 1901

Viorel Savin, n. 1941, Vezi: https://ro.wikipedia.org/wiki/Viorel_Savin   https://ro.wikipedia.org/wiki/Viorel_Savin

Mariana Dumitrescu, m. 1967

Lucian Valea, m. 1992 

"D:\Imagini\telefon\IMG_20241030_165103.jpg"