Daniel Dragomirescu, Despre scriitori, numai de bine”

Florentin Streche 13 mai 2026, 17:25 (acum 3 zile) Limba română contemporană traversează o perioadă de tranziție profundă, aflată la intersecția dintre tradiție și modernitate, dintre rigoare și improvizație. Sub presiunea accelerării tehnologice, a globalizării și a transformărilor din educație, felul în care românii vorbesc și scriu s-a modificat vizibil. Într-o societate dominată de viteza comunicării și de consumul rapid de informație, corectitudinea lingvistică este adesea percepută ca un detaliu inutil, iar nu ca o formă de respect față de interlocutor și față de sine. La aceasta se adaugă dificultățile sistemului educațional, care, în multe situații, nu mai reușește să formeze deprinderi solide de exprimare și gândire critică, reducând studiul limbii la exerciții mecanice, lipsite de relevanță culturală. Pentru unii, aceste schimbări sunt semnele clare ale unei degradări alarmante; pentru alții, ele reprezintă etape firești ale evoluției unei limbi vii. Adevărul pare să se afle, mai degrabă, într-o zonă de echilibru: limba română nu dispare, dar nici nu rămâne intactă. Ea reflectă fidel societatea românească actuală – fragmentată, grăbită, adesea contradictorie, dar încă atașată de nevoia de identitate și expresie proprie. În primul rând, limba română se confruntă cu o uzură accentuată în spațiul public. Rețelele sociale, presa online, emisiunile de divertisment sau chiar discursurile oficiale abundă în greșeli gramaticale, dezacorduri, confuzii semantice și formulări improprii. Expresii precum „care sunt părerea ta?”, „decât o carte bună” sau „mi-ar place să…” nu mai surprind, ci devin aproape obișnuite. Această banalizare a greșelii indică nu doar lipsa atenției, ci și slăbirea normei ca reper colectiv. În al doilea rând, influențele externe au remodelat vizibil vocabularul limbii române. Englezismele sunt omniprezente, mai ales în mediul urban și profesional: „a da skip”, „a face sens”, „a share-ui”, „meeting”, „target”, „deadline”. Fenomenul în sine nu este condamnabil, deoarece împrumuturile lingvistice au însoțit mereu evoluția limbii române. Problema apare atunci când aceste împrumuturi sunt folosite excesiv, fără necesitate reală, în detrimentul unor cuvinte românești perfect funcționale. Această preferință poate trăda o anumită fragilitate culturală sau dorința de a mima un prestigiu global. Istoria oferă însă un contrast relevant: în secolul al XIX-lea, valul de termeni francezi a fost integrat printr-un efort conștient de adaptare și normare, contribuind decisiv la modernizarea limbii. Astăzi, în schimb, importul este adesea superficial, fragmentar și lipsit de asumare, ceea ce riscă să creeze un limbaj hibrid, instabil și sărăcit de sens. În al treilea rând, dincolo de aceste semne de fragilizare, limba română cunoaște și procese de revitalizare remarcabile prin cultură și literatură. Se explorează registre noi ale expresiei, combinând limbajul cotidian cu rafinamentul poetic, memoria culturală cu sensibilitatea contemporană. În paralel, mediul online poate fi văzut și ca unul al creativității: tot mai mulți tineri redescoperă cuvinte arhaice, jocuri de limbaj, metafore originale și forme alternative de expresie – de la poezie urbană și spoken word până la vloguri literare sau eseuri personale. Aceste inițiative demonstrează că limba română este capabilă să se reinventeze atunci când este folosită cu pasiune și conștiință. Cel mai bun instrument normativ al limbii este Noul Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM), esențial pentru toți cei care doresc să folosească limba corect și responsabil. Elaborat sub egida Academia Română, DOOM-ul nou nu este doar o simplă listă de reguli, ci o radiografie fidelă a transformărilor prin care trece limba română în prezent. DOOM-ul clarifică și actualizează normele ortografice și morfologice, eliminând multe dintre ezitările existente în uzul curent. Sunt stabilite forme corecte pentru plural, gen, accent sau despărțire în silabe, aspecte frecvent greșite în vorbirea publică. De exemplu, dicționarul fixează formele literare acceptate și respinge variantele populare sau incorecte, contribuind astfel la menținerea unității limbii române standard într-un context în care deviațiile sunt tot mai frecvente. O noutate importantă o reprezintă deschiderea controlată față de realitatea lingvistică actuală. DOOM-ul nou include termeni moderni, în special din domeniul tehnologiei, al comunicării digitale și al vieții cotidiene, reflectând modul în care limba română se adaptează la societatea contemporană. Totuși, aceste împrumuturi sunt integrate cu prudență, fiind adaptate fonetic și morfologic, ceea ce arată preocuparea pentru păstrarea coerenței interne a limbii, nu pentru acceptarea necritică a oricărui termen străin. Nu în ultimul rând, DOOM-ul nou are un rol educativ major. Pentru elevi, profesori, jurnaliști, funcționari sau scriitori, el funcționează ca o autoritate lingvistică de necontestat. Într-o epocă a relativizării regulilor și a exprimării prea spontane, dicționarul reafirmă ideea că libertatea de expresie nu exclude rigoarea, iar corectitudinea limbajului este o formă de respect față de cultură și comunitate.

D:\Desktop\IMG_20241206_152355.jpg D:\Desktop\IMG_20241206_152220.jpg D:\Desktop\IMG_20241206_151125.jpg D:\Desktop\IMG_20241206_150426.jpg D:\Desktop\IMG_20241202_145128.jpg D:\Desktop\IMG_20241202_151239.jpg

Infinitatea cuvintelor - Rememorare Ileana și Romulus Vulpescu - spectacolul muzical-poetic susținut la Sala Media de renumitul actor și cantautor SERGIU CIOIU, dimpreună cu cantautorul Mihai Bisericanu și pianistul Lyuben Gordinski. Pe scenă a fost invitată dintru început actrița RODICA MANDACHE, care a citit din Arta conversației și din alte scrieri ale Ilenei Vulpescu. Pe cea mai mare ploaie, însă ocrotit de umbrela-mi strașnică, m-am prezentat la casa de bilete, iar domnișoara amabilă de la ghișeu mi-a venit în întâmpinare, oferindu-mi un loc 2 pe rândul 1 al sălii Media. Este de înțeles de ce doream să fiu cât mai aproape de scenă, de actorul-prieten de cursă lungă Sergiu Cioiu, să-l văd, să-l simt, să aud cum își foșnește colile etc. Am întrebat-o pe amabila casieră cum aș ajunge cel mai bine la sala respectivă, eu sperând că există în uriașa clădire căi mai lesnicioase de acces spre Sala Media; mi-a arătat: ieșiți pe unde ați intrat, o luați la dreapta și la un moment dat veți ajunge la intrarea cu pricina... Ceea ce am și făcut, plescăind de zor prin pînza de apă adunată pe lespezile ce înconjoară clădirea - eu în pantofii cei de gală, negri cu găurele, prin care apa intră într-o veselie; cu care ocazie am constatat că nu există niciun sistem de drenare a apei de ploaie în jurul Teatrului Național... Și a început spectacolul, iar maestrul Cioiu a știut să ne implice în seria de refrenuri etc. Iar la final, adresându-se publicului co-participativ, a lansat invitația: Are cineva ceva de spus despre minunații scriitori evocați aici? S-au prezentat pe rând, cu mare cinste, mai tinerii noștri prieteni Florentin Streche și..., care ne-a citit din cartea Domniei sale un fragmet evocându-i pe cei doi corifei. Text la cel mai înalt nivel. Mai are cineva de spus ceva? Au adus-o pe scenă pe Margareta Labiș, sora mai mică a teribilului poat Nicolae lașiș, mart ”la douăzeci de ani și încă unul” (N-aș vrea niciunul să i-l dau minciunii...). Or, voi spune asta oricât mi-ar fi de greu: Dna prof. M.L. nu a reușit să îngaima nimic inteligibil...Mai are cineva de adăugat ceva? Eu ce să fi spus? Că l-am cunoscut pe Romulus Vulpescu încă pe vremea Cenaclului Lașiș, girat pe-atunci de însuși Eugen Barbu. În staful său mai erau: Gica Iuteș, Ion Dodu Bălan, alți câțiva condeieri precum C.V. Tudor... Eu însumi, revenit din campaniile mele de geolog-terenist, mă prezentam la Cenaclul Labiș, luam loc pe ultimul rând din partea stângă. Iar alături de mine se plasa de fiecare dată nimeni altul decât Romulus Vulpescu; ascultam amândoi, în deplină tăcere, fără să schimbăm un singur cuvânt... Doi bărboși concentrați la maximum. Probabil D-sa nu știa nimic despre mine, deși pe-atunci deja câștigasem un premiu întâi pentru subiecte de film și deja îmi apăruse cartea de debut editorial, apoi încă una, un mic roman care a stârnit un scandal imens la Europa Liberă, ceva de genul: în dulcea țară nu este realitatea pe care o cosmetizați voi, bieți culturnici, ci este o prea-tristă și generalizată dramă a bietului popor, așa cum o prezintă scriitorul Ion Lazu în cartea sa Despre vii, numai bine...Etc. Tăceam amândoi. Dar în ce mă privește, îl admiram la maxim pe redutabilul poet și neegalatul traducător din marea literatură a lumii ! Îmi treceam bună parte din timp citindu-i traducerile... Ce vremuri aprige am apucat noi, scriitorii, în cei 50 de ani de comunism ! Pe cine mai interesează acele triste realități? Dar pe cine mai interesează literatura, în general? Întrebări dureroase, apărute ca din neant, la rememorarea marilor scriitorri Ileana și Romulus Vuplescu. Devotat, Lazu