12 aprilie: Marcel Petrişor, n, 12 aprilie 1930 - d. 12 oct. 2021.

                                                                                                                      

 

S-a născut pe Crişul Alb, la Ocişor, lângă Ţebea, din părinţi învăţători, cu bunici şi străbunici preoţi. A făcut liceul la Brad şi Deva, a început Filologia la Cluj, dar în 1952 este arestat pentru vina de a-l fi ajutat pe Ovidiu Cotruş, considerat "duşman al poporului". Eliberat în noiembrie 1955, este re-arestat un an mai târziu, în siajul mişcărilor din Ungaria şi va fi eliberat abia în 1964, cu ultimul lot, după ce trăise sub spectrul condamnării la moarte.  A făcut turul celor mai cumplite închisori comuniste de exterminare şi a cunoscut mari personalităţi ale detenţiei politice: Gh. Calciu-Dumitreasa (prieten de-o viaţă), poetul C. Oprişan (mort în celulă, în 1958), Al. Ghyka, Petre Ţuţea, Petre Pandrea, Aurel State,  Nicolae Pătraşcu, Arsenie Boca.

După detenţie, continuă studiile filologice, de data asta la Bucureşti şi va fi profesor de franceză şi spaniolă. S-a remarcat ca scriitor, eseist, traducător.

Opera sa literară cuprinde câteva domenii: romane şi povestiri despre lumea copilăriei la Ocişor, în care evocarea lui Crişan este folosită ca pretext pentru descrierea psihologiei condamnatului la moarte; jurnalele de călătorie; eseurile şi studiile ce însoţesc volumele traduse din mari scriitori francezi, îndeosebi;  şi memorialistica de detenţie, în care evocă Jilava şi Aiudul, dar şi experienţa trăită la Piteşti de câţiva colegi de celulă din Casimca Jilavei.

Personalitate fascinantă,  intelectual de mari resurse, unul dintre puţinii care a rezistat cu demnitate tuturor torturilor şi umilinţelor imaginabile, un argument că omul e mai puternic decât împrejurările, oricât de constrângătoare.

 

Opera: Serile-n sat la Ocişor, povestiri, 1971; Curente estetice contemporane,  1972; Grünewald, album, 1972 (ed. a II-a: 1985); La Rochefoucauld. Aventura orgoliului,  (Col. "Contemporanul nostru"), 1973; Măreasa, roman, 1975; Călătorie spre Soare-Răsare, 1976; Crişan, roman, 1977; Vitralii, eseuri, 1978, Temeri, roman 1985; Căruţa cu scânduri, roman 1990; Fortul 13. Convorbiri din detenţie, 1991; Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, 1995; N. V. Gogol şi paradoxurile literaturii moderne, (Col. "Eseuri de ieri şi de azi"), 1996; La capăt de drum, 1997; Drumuri întortocheate. Jurnal de călătorie în Asia, Europa şi America de Nord,  2001; Cei din Aciua, roman, 2004; Strigoii Ocişorului. Povestiri, 2005; Cumplite încercări, Doamne!, 2008; Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi.                                                                                                

 

Citeşte mai mult: http://www.rostonline.org/rost/apr2007/petrisor-jilava.shtml

 

 

Poezia zilei, C.D. Zeletin: Michelangelo

 

Sonetul 10

 

Se toarnă din potire coifuri, spade,

iar sângele lui Crist se vinde – ciuturi!

Nu spini şi cruce vezi, ci săbii, scuturi:

răbdarea însuşi lui Isus îi scade...

 

Ar sângera spre cer până-n Pleiade

dacă-ar sosi-n romanele ţinuturi;

s-ar face pentru pielea-i împrumuturi

şi-n drumul faptei bune baricade!

 

Cum am pierdut, pot pierde-orice tezaur,

dar cel în mantii sfinte mă îngheaţă,

precum Meduza din ţinutul Maur.

 

Ce alinare ne-ar mai sta în faţă,

când ştim că-n cer n-au preţ nici bani, nici aur

şi un alt semn a stins cealaltă viaţă?

(Traducere de C. D. Zeletin, n. 12 aprilie 1935)

 

Mircea Martin, n. 12 aprilie 1940

Membru titular al Academiei Române.

Alți scriitori:

Gh. Anca, n. 1944

 

11 aprilie: Virgil Mazilescu, n. 11 aprilie 1942 - d. 10 aug. 1984  

  

                                                                                         

S-a născut la Corabia, ca fiu al unui contabil. Probabil mutările funcţionarului l-au făcut să urmeze şcoala în diverse localităţi. Cujmir, Tr. Severin, Tg. Jiu, Drăgăşani, unde începe şi liceul; îl va termina la Spiru Haret din Bucureşti, apoi va face Filologia: 1959-1964. Profesor în comuna Greaca-Ilfov, apoi bibliotecar la Ploieşti, devine secretar al Cenaclului Uniunii Scriitorilor, pe vremea când era condus de Miron Radu Paraschivescu. De altfel acesta îl şi debutase, în 1966, în suplimentul Povestea vorbei, al revistei craiovene Ramuri.

Poet trudnic, parcimonios,  scriind dificil şi citindu-şi - recitându-şi la nesfârşit poemele celor câţiva prieteni (onirişti), a apucat să publice doar câteva volume, în cel de al treilea deja reluând poeme din precedentele două. Poate că din generaţia sa, numai Mihai Elin a mai scris atât de puţin. 

***                       

Cunoscut mie mai mult din vedere, încă de pe vremea debuturilor noastre, însă păstrând distanţa, mai ales datorită abordărilor de viaţă total diferite, l-am avut în faţa ochilor aproape două decenii, în trecerile mele pe la Restaurantul scriitorilor, pe la redacţiile revistelor bucureştene. În Scene din viaţa literară (1979-1986), în mod firesc, sunt numeroase consemări ale mişcărilor lui Virgil Mazilescu. La rândul său, poetul Grişa Gherghei îl evocă detaliat în volumul său memorialistic Boemi sub dictatură, 2002. L-a mai evocat poetul Marin Codreanu.

*

I-am pus o placă memorială la intrarea blocului de 10 etaje din str. Izvorul Mureșului, Bloc C-11, în cartierul Drumul Taberei, unde a locuit în ultimii ani de viaţă. 

 

 

Poezia zilei, Virgil Mazilescu

Vei auzi din nou: Fii inima mea

 

vei auzi din nou: fii inima mea
simplu: deschizi doar niște canale
care din obișnuință nu mai duceau nicăieri
apoi îți arzi hainele

o piele febril descheiată
încă om
mâine poimâine doar mărturia lui poate amintirea
cu haosul ei frățesc: și mai mic uriaș inima și
așadar așadar devii a doua mea inimă
apropie-te

la toate acestea ce vei răspunde? fără un cuvânt
vei părăsi la noapte orașul
și absența ta: o cicatrice pe un perete de aer
micșorându-se din ce în ce

 

 

Mi-am uitat casa şi numele

 

Mi-am uitat casa și numele e obositor
să-ți știi mereu numele pe de rost
o grigore dumitru iulian ușa de la intrare
se deschidea înăuntru? și cîinele negru al vecinului
spuneți că mușcă? și n-ar trebui să umblu cînd e ger
cu capul descoperit prin pădurea de aluni? am uitat
am avut destulă vreme să uit din creier pînă în degete

aici lîngă dunăre mă înconjoară păsări de tot felul
vrăbii gîște sălbatice specii rare de cocostîrci
și iubirea mea pentru ele se deschide
ca un port ospitalier - poate să vină iarna scitică
voi exista mai departe și voi călători mai departe: ecou
a doi părinți onești reverie de lebădă
auziți: viața: stele scobind încet cîmpia

 

 

Alţi scriitori:

Barbu Delavrancea, n. 1858 – d. 29 aprilie 1918

Mircea Ştefănescu, n. 1898

Ion Buzaşi, n. 1943

Ion Minulescu, 6 ianuarie 1881, București - d. 11 aprilie 1944 

 10 aprilie: Horia Gane,  n. 10 aprilie 1936 - d. 6 iulie 2004

      

 

Născut la Scăieni-Prahova, din părinţi evrei, familia este deportată în Transnistria între 1941-1945. Începe cu întârziere şcoala primară, face apoi o calificare în meseria de textilist, lucrând 2 ani la fabrica de postav din Buhuşi. O facultate muncitorească 1954-1958, apoi Filologia în Bucureşti. Bibliotecar la Olteniţa, la Urziceni, corector la Ateneu din Bacău, iar din 1976 vine în Bucureşti, funcţionar la Comunitatea Evreiască, de unde se pensionează medical în 1981.

A debutat cu poezii încă în 1956, iar în volum, colecţia Luceafărul, abia în 1967, deci la 31 de ani: Lumină întârziată. Este lumina vieţii, care i-a surâs cu amânare, este lumina poeziei, care şi ea a apărut la un moment dat al unei cariere lipsite de aplomb. A publicat câteva volume de poezii, s-a încercat şi în proză, mereu marcat de apartenenţa etnică şi de experienţa sa concentraţionară, sub al cărei spectru sumbru a trăit o viaţă.

 

Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Horia_Gane

 

Opera literară:  Lumină întârziată,  1967;  Dimineaţa noului venit, I,  1974; Plante gânditoare, 1977; Melior,  1981; Puntea de hârtie, 1986; Frageda fire, 1990; Convorbiri cu idealuri,  1995; Sănii la vremea caiselor, 1995; Toleranţa, 1995; Civilizaţia iubirii,  1996; O şansă la un milion (O întâmplare a omeniei),  1996; Calm, pus deoparte, prefaţă de Nicolae Manolescu, 2002.

***

L-am cunoscut în perioada când era instructor cultural la Bacău şi îndeplinea şi funcţia de corector la revista nou înfiinţată Ateneu, unde eu însumi am debutat cu versuri în 1964. Am dedus că făcuse parte dintr-o echipă studenţească de gimnastică, împreună cu Ovidiu Genaru şi George Bălăiţă, ei înşişi deveniți redactori la Ateneu. Apoi ne-am revăzut în viaţa literară a capitalei. În Scene din viaţa literară, Ed. Ideea europeană, 2007, sunt consemnate unele apariţii ale poetului Horia Gane la restaurantul scriitorilor, în compania lui Grişa Gherghei şi a lui I. Grinevici, a altor confraţi.

 

Din Ion Lazu: Odiseea plăcilor memoriale:

12 iulie 2007. Ieri mă aflam la 10:30 la staţia de metrou Griviţa; aștept un pic la intrarea blocului lui Horia Gane: nimeni! Unii care descarcă marfă dintr-o dubiţă. Revin, acum pe trotuar activează nişte inşi de la salubritate, le spun să facă lună, că dezvelim o placă memorială. Vine televiziunea? Da. 

Placa e fixată pe fațadă și pentru această ocazie a fost învelită într-o pânză albă, cum se cuvine. Apare un domn bărbos-înspicat, întreabă de scara A, deci pornim împreună şi îmi dau seama că ne-am mai văzut. Sunăm la apart. 45 dar nu răspunde nimeni. Moment de confuzie. Apoi chiar coboară dna Gane, cu Doina Ghiţescu şi alte doamne. Apare dinspre metrou dl Radu Cârneci cu soţia Emmy, le ies în întâmpinare, vorbim, le explic amploarea acţiunii cu plăcile memoriale. Se bucură, mă felicită. Îi spun: Pe G.B. nu l-am găsit acasă, Adi Cusin are telefonul schimbat, idem Grişa Gherghei. Spune că G.B. se ţine distant, de la o vreme nu i-a mai dat niciun telefon. Alcătuieşte o mare ediţie de sonete, are deja 300 de autori, detaliază lista. Multă muncă, le-a neglijat pe-ale lui. Vrea să cedeze cărţi. Îi sugerez o donaţie la bibl. Jud. Rm. Sărat. (Nota mea: S-a concretizat, mai târziu.) Ne adunasem un grup nu neapărat mare, totuşi decent - căci am făcut tot posibilul să mobilizez cât mai multă lume. Câteva doamne în vârstă, dar şi câteva tinere. Eu, cu cartea de debut a lui Gane în buzunar: Lumină întârziată.  O arăt unei tinere. Răsfoieşte cartea din colecţia Luceafărul, jinduită pe-atunci de noi toţi şi se miră, vede că am citit poemele cu creionul în mână, făcând mereu însemnări.

Preoţii încep slujba sub placa memorială. Apare şi televiziunea. Spun câteva fraze în faţa camerei de luat vederi. Reporter tânărul Andrei Dinu. Mi se aduce un băţ mai lunguţ, cu care dau jos pânza albă de pe placa postată destul de sus, greu de abordat. Ţin un scurt spici în faţa celor adunaţi în cerc, apoi vorbeşte Radu Cârneci, iar Doina Ghiţescu citeşte două poezii de Horia Gane, Doamna Elena Gane ne mulţumeşte. Scena de pe trotuarul din faţa uriaşului bloc este filmată cu 2-3 camere – operator fiind un tânăr cunoscut mie din vedere, tip sportiv, chelos; mai la urmă apare şi Pan Izverna şi criticul de artă Filipovici, dar şi redactorul Nicolae Buiciuc, ştiut de mine de pe vremea debutului. Invitație la o mică agapă. Urcăm cu liftul, acolo apuc să mai vorbesc cu R.C. Ţine un spici Filipovici şi vorbeşte mai dens Pan Izverna: acest poet a dus tot timpul cu sine un roman, cel al vieţii sale, marcată de lagărul de concentrare din Transnistria...

Coborâm pe scări; în faţa intrării blocului o găsesc din nou pe soţia poetului, care ne mai mulţumeşte o dată. Mă gândeam: În fine, o primă dezvelire, un bun început. Familiile de care depinde în totalitate acest aspect ar trebui să se implice. Să cheme lume, să dea importanţă evenimentului. În fond nu e ca la înmormântare, când eşti excedat de obligaţii, ca să nu mai vorbim de durerea pentru cel dispărut, de zdrobirea trupească-sufletească, de cheltuieli...  Punerea plăcilor este esențială. Iar ceea ce se numește dezvelirea plăcii, acel moment solemn trăit în grupul de prieteni ar fi o modalitate foarte eficientă de a-l readuce în lumea valorilor pe scriitorul dus...

 

  

Poezia zilei, Horia Gane

Casa

 

Să-mi steie casa-n  preajmă la egrete

Spre marginea din  sud a unei ploi

Şi să-mi atârn pereţii de portrete,

Cu cărţi de dragoste plonjând în noi.

 

Un zvon Enescu aibe, număr, poarta,

Să-noate brazi spre ea cu ochi deschişi,

Iar stelele care-şi refuză soarta,

Să-mi fie lac, seara acoperiş,

 

Pe-acest pământ cu zori de mare scrise,

Şoptit de ape şi trăit de curţi,

Zidit de meşteri, prăvălit în vise,

Un sunet zurgălău fugit din munţi.

 

(din volumul Lumină întârziată, colecţia Luceafărul, 1967)

 

Alţi scriitori:

Maria Banuş, n. 1914

Mircea Scarlat, n. 1951 

Toamna în Parcul Balta Albă - IOR 

 9 aprilie: Alexandru Kiriţescu, n. 28 martie 1888 - d. 9 aprilie 1961

 
 

Piteştean prin naştere, şi-a făcut liceul la Gh. Lazăr în Bucureşti, 1903, apoi Dreptul, 1915. A debutat cu piesa Învinşii, 1914 şi a avut o intensă activitate publicistică la Rampa, Adevărul, alte reviste în vogă. Anişoara şi ispita, 1929, Gaiţele, 1930 şi Florentina, 1931, constituind "trilogia burgheză" l-au propulsat în prima linie a dramaturgiei româneşti din Interbelic. A continuat cu alte câteva piese în registru comic-buf: Lăcustele, Intermezzo, Dictatorul, dar s-a concentrat asupra unei fresce renascentiste: trilogia: Borgia, 1936, Nunta din Perugia, 1947 şi Michelangelo, 1948, piese de un formidabil suflu romantic, nemaiîntîlnit în dramaturgia românească. Între 1938 şi 1940 fusese ataşat cultural la Roma, s-a pătruns deci de atmosfera  din vremea papilor Borgia şi a lui Michelangelo, Rafael etc, o lume de titani şi de monştri. (Şi fapt este că, ascultate la radio, în emisiunea "Teatru la microfon", aceste piese ale lui Kiriţescu mi s-au părut tot ce avem mai valoros în acest domeniu al dramaturgiei clasice, mult deasupra lui Danton de Camil Petrescu.) Aşa cum dincolo, în "trilogia burgheză" avea să atingă performanţa din prezentarea unui clan de burghezi scăpătaţi, un infernal "cuib de viespi", în care generaţiile se sfâşie la modul isteric, într-o irepresibilă răbufnire resentimentară exacerbată, a unor "oameni furioşi", animaţi de cruzimi fără motiv, de resorturi ale automatismelor vidate de orice sentiment.

Abstras în lumea harpiilor sale, autorul s-a cam dezinteresat de soarta operei, astfel că prima culegere a pieselor sale apare abia în 1956, când şi primeşte marele premiu I. L. Caragiale. Oricum, după instalarea comuniştilor, dramaturgul se repliase, scria texte pentru casele de cultură, pentru subsistenţă. Şi se ocupa de traducerea marilor dramaturgi ai lumii, pe măsură ce lucrul devenea posibil. 

Capodopera sa Gaiţele, a cunoscut un succes fulminant, mereu beneficiind de interpreţi excepţionali, fie că vremurile au impus viziuni de satiră socială, fie că totuşi regizorii au mizat pe mesajul general uman al piesei. Personaje inconfundabile, replici memorabile, situaţii scenice explozive, un sondaj nemilos în psihologia abisală a omului de relaţie, care nu trăieşte pentru sine ci pentru a-i demola pe ceilalţi, cu atât mai mult dacă fac parte din clan. El ne sugerează inversul a ceea ce se crezuse îndeobşte: că familia ar asigura protecţia, perpetuarea, mica nemurire în amintirea celor dragi... Nemţoaica din casă, tocmai pentru că stârneşte un haz nebun, ne surprinde prin lucrarea sa malefică întru distrugerea clanului.

 

Citeşte mai mult:  http://www.autorii.com/scriitori/alexandru-kiritescu/

*

Am pus o placă memorială pe fosta stradă Al Sahia, la nr. 40, acum J.L. Calderon, S.II.

 

 

Poezia zilei, Mihu Dragomir, m. 9 aprilie 1964

Acum

Acum – e bine. Iar suntem străini.

Nimic din mine nu-i al tău. Nimica.

Tăceri, şi-atât, trecând prin brazi şi pini,

s-au dus de mult nesomnu-n doi, şi frica.

Şi, ca-nainte de-a ne fi ştiut,

redevenim persoane singulare.

Avem un cer şi-o noapte fiecare,

acum e bine – nopţile-au tăcut.

De-atâtea ne-mpliniri suntem prea plini,

nici aşteptarea n-o mai ştim, nici frica.

Suntem şi-n noi şi între noi străini.

Din tine nu-i nimic al tău. Nimica.

Din „Versuri noi” 

Alţi scriitori:

Camil Petrescu,  n.  22 aprilie 1894 - d. 14 aprilie 1957

Francisc Munteanu, n. 1924

 6 aprilie: Daniel Corbu, n. 6 aprilie 1953.

  

Poet optzecist din plutonul fruntaş, Daniel Corbu s-a născut la Tg. Neamţ şi, urmând Filologia bucureşteană la fără frecvenţă (absolvită în 1983, când a şi debutat în volum) şi-a câştigat existenţa îndeplinind cele mai diferite profesiuni. Instructor cultural la Tg. Neamţ din 1984, în 1998 s-a mutat la Iaşi, ca muzeograf la Bojdeunca lui Creangă, apoi la Casa Pogor. Mereu cu iniţiative de animator cultural, a fondat edituri, reviste (Panteon, Feed Back), a organizat Festivaluri, colocvii naţionale ale Noii Avangarde. Şi în tot acest timp a scris şi a publicat volume de poezii. S-a preocupat de promovarea colegilor de generaţie optzecistă, scriind studii pe această temă a postmodernismului, la concurenţă cu Mircea Cărtărescu, dintre poeţii preocupaţi de mişcările literare şi cu colegii exegeţi ai generaţiei: Radu G. Ţeposu, Ion Bogdan Lefter etc.

Un demers liric foarte personal, bine timbrat, o retorică mereu surprinzătoare, cu inserturi mărturisitoare, neaşteptate, proaspete, de-o sinceritate emoţionantă. Cu ceva witmanian în scriitură: un om cu taina lui, mişcându-se printre semenii săi, în căutarea clipei de graţie, când celălalt poate să-ţi primească mesajul. Pentru că, dincolo de aspectul formal, postmodern al poeziei, miza rămâne de fiecare dată spunerea de sine: "Sunt cel ce aprinde ruguri de vorbe...", ori: "cântece din nordul meu / răsărite ca florile din inimă..."

 

Poezia zilei: Daniel Corbu

Încoronarea cu lacrimi

 

Multă vreme mi-am imaginat poezia: o femeie privind
printr-o fereastră.
Multă vreme am crezut că privind prea mult
frumuseţea
voi orbi.
Îmi spuneam: de m-aş învinge mereu
fără martori şi fără fast
de m-aş învinge în fiece clipă!
Dar cineva îmi arăta cu degetul instrumentele de
făurit duminici
felinarele de înaintat în deşert
altcineva tocmai descoperise complotul lucrurilor
mărunte
asupra privirilor mele
prietenii răsturnau pe trotuar valize cu îngeri
serile îmi pregăteau încoronarea cu lacrimi
și nu ştiam cum să te mai mint moarte
care ani de-a rîndul ai acoperit spaţiile albe din
poemele mele
îţi cîntam litanii cîntece din nordul meu
răsărite ca florile din inimă
singur îmi încurajam călătoria pe cruci
si mă vindecam de muşcătura atîtor cuvinte
otrăvite.

Cînd vei citi acestea cititorule
eu demult voi fi plecat prin alte poeme

 

Poezie: Intrarea în scenă, 1984; Plimbarea prin flăcări, 1988; Preludii pentru trompetă şi patru pereţi, 1992; Documentele haosului, 1993; Spre Fericitul Nicăieri, 1995; Cîntece de amăgit întunericul, 1996; Manualul Bunului Singuratic, 1997; Duminica fără sfîrşit, 1998; Cartea urmelor, 2001; Evanghelia după Corbu şi alte poeme, 2006; Refugii postmoderne, 2007; Eonul Marelui Desant, antologie, ediţie critică, 2007...

 

 

Alţi scriitori:

Bogdan Amaru, n. 6 aprilie 1907 - d. 27 oct. 1936.

Emilia Şt. Milicescu, n. 1908

Al. George, n. 6 aprilie 1930, București -  m. 28 septembrie 2012, București    

Virgil Carianopol, m. 1984

Petru Dumitriu, m. 2002

 

 

7 aprilie Al. George, n. 6 aprilie 1930. – d. 28 septembrie 2012 

 

 S-a născut în Bucureşti. După liceu s-a înscris la Filologie, 1949, dar în al doilea an de studii a fost exmatriculat pe motive politice. A lucrat ca desenator tehnic, în construcţii, apoi ca bibliotecar la Academie. A debutat în Luceafărul, la 39 de ani, cu o povestire, 1969, iar  în 1970 în volum cu proze scurte: Simple întâmplări cu semnul la urmă şi cu Marele Alpha, o exegeză argheziană. (Prin debutul întârziat şi prin modul de abordare a prozei, se consideră ca făcând parte din Şcoala prozatorilor de la Târgovişte.) A urmat să scrie eseuri, critică şi istorie literară, povestiri şi romane; a îngrijit ediţii, a tradus din marea literatură a lumii. Mereu foarte bine informat şi exprimând opinii strict personale, indiferent de subiectul abordat, Al. George s-a individualizat ca personalitate inconfundabilă în peisajul literar contemporan. Fără a izbuti să răstoarne percepţia consacrată cu privire la marii scriitori pe care îi discută, temeinicia cercetărilor sale de critică şi istorie literară nu a putut fi contestată de nimeni; a adus de fiecare dată nenumărate observaţii şi interpretări care au întregit imaginea scriitorului discutat.

Capodopera sa, romanul Oameni şi umbre, glasuri, tăceri, are el însuşi un adevărat roman al elaborării şi publicării; este, după mărturisirea autorului, un roman total, singura carte pe care ar fi vrut să o scrie, începută la prima tinereţe şi în care s-a străduit să consemneze tot ce crede despre lume; bolnăvicios la tinereţe sau doar ipohondru, dorea să lase o mărturie, înainte de prematurul sfârşit. Destinul a pus la cale o frumoasă ironie, căci autorul, acum la 82 de ani, este încă în plină efervescenţă creatoare. Nu neapărat un fervent al vieţii literare de reprezentare, a participat la unele întâlniri scriitoriceşti şi s-a implicat în discuţii. Până de curând deţinea rubrici permanente în revistele Luceafărul şi Litere (de la Târgovişte), alături de alţi venerabili precum Barbu Cioculescu, Mircea Horia Simionescu etc.

Studii critice: Marele Alfa, eseu critic despre opera lui Tudor Arghezi, 1970 (ed. a II-a, 2005); Semne şi repere, 1971; În jurul lui Lovinescu, studiu monografic, 1975; Mateiu I. Caragiale, micromonografie, 1981; La sfârşitul lecturii, I-III, 1973-1980; Caragiale, 1996

Povestiri: Simple întîmplări cu sensul la urmă, nuvele, 1970; Clepsidra cu venin, 1971; Simple întîmplări în gînd şi spaţii, povestiri, 1982; Petreceri cu gîndul şi inducţii sentimentale, povestiri, 1986; Paşii unui fantasticist. Povestiri, 2009

Romane: Caiet pentru..., 1984; Dimineaţa devreme, 1987; Seara târziu, 1988; Într-o dimineaţă de toamnă. Cinci sau chiar şase personaje în jurul unui autor, 1989; Oameni şi umbre, glasuri, tăceri,  2003; Simplex, , 2008.

Publicistică: Capricii şi treceri cu gândul prin spaţii, Bucureşti, 1994; Pro libertate, Bucureşti, 1999; În treacăt, văzând, reflectând, Târgovişte, 2001; Constatări în curs şi la fine, Târgovişte, 2002; Litere şi clipe, 2007.

Citeşte mai mult:  http://chestiilivresti.blogspot.com/2008/01/capodopera-necunoscut-lui-alexandru.html

ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_George‎

***

Perceput ca lup singuratic, neîncadrat vreunei grupări, cu impulsul de a se delimita de părerile altora, de cele general acceptate din comoditate, din spirit de echipă etc., s-a angajat în destule controverse, a contestat, a combătut, a venit cu noi argumente şi a lăsat impresia că se ocupă de istorie literară din contrarietatea că proza sa nu este favorabil percepută. În ultimele decenii, mi s-a întâmplat să-l întâlnesc în cartierul Balta Albă, unde schimbam fraze convenţionale, fără să am convingerea că îmi cunoaşte numele. Am consemnat în Jurnalul meu câteva din discuţiile noastre. Şi mărturisirile sale de la Sala oglinzilor, în cadrul programului Să ne cunoaştem scriitorii. L-am consultat cu privire la adresele unor scriitori cărora doream să le punem plăci memoriale. Văzuse câteva prin oraş, i se păreau cam stereotipe. Dar ce-ar trebui să scriem?, l-am întrebat. S-a eschivat să-mi răspundă. 

Cu câţiva ani în urmă, la o întâlnire pe scările USR, mi-a mărturisit că s-a mutat în alt cartier; nevoit să vină pentru cumpărături în Piaţa Amzei, pentru că în zonă nu sunt magazine alimentare. Ceva îmi spunea că îi cam lipseşte simţul practic. Dar cine e perfect?!

Poezia zilei: Nichita Danilov, n. 7 aprilie 1952

 

     

 

***

 

Arunc zarurile pe trupul unei femei
și pierd. Și astfel trupul ei
se acoperă încet de cenușă.
Ea mă privește și plânge.

Își acoperă cu mâinile fața și plânge.
Îi simt pieptul cum urcă și coboară
în aerul greu și vâscos.
Îi aud oftatul adânc
împrăștiind cenușa.

Ea stă în fața mea și plânge.
Îi privesc părul greu și bogat,
acoperind întreg câmpul.
Îi simt trupul tânar și obosit
cum se zguduie de plâns
și-mprăștie cenușa.

Arunc zarurile peste trupul unei femei,
ea mă privește și plânge. 

(preluare de pe internet)

 

Alţi scriitori:

Petru Poantă, n. 1947

Tatiana Rădulescu, n. 1954

 

 8 aprilie: Panait Cerna, n. 25 nov. 1881 - d. 8 aprilie 1913   

 

S-a născut în satul Cerna din jud. Tulcea, ca fiu al unui învăţător de origine bulgară şi al unei ţărănci românce. A făcut şcoala primară în satul natal, liceul la Brăila şi a urmat Literele la Bucureşti. Cu sprijinul lui Titu Maiorescu a mers pentru studii de literatură germană şi engleză la Berlin, apoi pentru filosofie la Leipzig. Acolo s-a întâlnit cu I. L. Caragiale care îl aprecia foarte mult ca filosof, matematician şi meloman, devenit institutorul lui Luki, fiica dramaturgului.  Revenea vara în ţară şi ar fi locuit numai în zonele montane, poate în speranţa că ftizia lui se va ameliora. A decedat prematur, la doar 32 de ani, desigur fără să fi putut da decât o idee aproximativă cu privire la disponibilităţile sale creative. Un volum de Poezii, 1910, îl plasează în descendenţa lui Eminescu, a romantismului târziu şi chiar minor.

G. Călinescu îi acordă două coloane în Istoria sa. Regimul comunist l-a resuscitat ca fiind un glas ce cântă durerile celor asupriţi, iubirea de ţară etc. Ediţii de poezii în Editura Tineretului; o ediţie de Opere complete, sub îngrijirea lui Valeriu Râpeanu: Floare şi genune, 1968. În satul natal există o casă memorială Panait Cerna; există o Bibliotecă judeţeană la Tulcea, un Liceu teoretic la Brăila, o stradă în Bucureşti ce-i poartă numele. Timpul nu numai că şterge urmele, dar mai întâi cerne valorile, le dă celor aleşi o şansă omenească.

 

Citiţi mai mult: http://www.info-delta.ro/vestigii-istorice-39/casa-memoriala-panait-cerna-58.html

 

Poezia zilei: Panait Cerna

 

April

 

În glas au aiurări de liră,

Pe frunţi – un răsărit de zori;

La şipot, unde poposiră,

S-au adunat privighetori …

Iar zeul dragostei, April,

Din două guri făcea o floare,

Şi fiecare sărutare

O saluta din crengi, c-un tril.

Visând, cei doi îndrăgostiţi

Tot repetau în suflet cântul;

Atunci, din fundul văii, vântul,

Văzând cât sunt de fericiţi,

S-a strecurat în crengi tiptil,

Mişca un ram, zâmbea în soare,

Şi-i îngropa sub colb de floare,

C-un râs zburdalnic de copil.

(Sămănătorul, V, nr 10, 1906)

***

 

Alţi scriitori:

Al. Claudian, n. 1898

Emil Cioran, n. 9 aprilie 1911 - d. 20 iunie 1995.

Liviu Leonte, n. 1929

Al. D. Lungu, n. 1928