duminică, 12 august 2018


Scriitorul zilei 12 august Nicuţă Tănase, n. 12 aug. 1924 - d. 15 sept. 1986

 
Imagini pentru nicuță tănase imagini        

       Fiul lui Anghel Nicuţă, vânzător ambulant şi al Anei Moldovan, s-a născut în periferia bucureşteană, a urmat o şcoală de ucenici, devenind lăcătuş, repartizat la uzina din Avrig, apoi la cea din Hunedoara. Unde debutează în 1954 cu schiţe satirice şi versuri. Va face Şcoala de literatură, 1951, şi va colabora la nenumărate ziare şi reviste ale vremii, începând cu vestita Urzica, devenind între timp scenarist la Televiziunea română şi redactor la Scânteia, de unde s-a pensionat medical. 
A scris povestiri pentru copii, în stilul umoristic al lui Şalom Alehem şi al altor autori proletari, traduşi la noi în stil mare, în anii 50-60. Tradus el însuşi, la acea vreme, în nenumărate limbi străine. Niciodată ca în acei ani 50-60 nu va fi fost în întreaga lume o nevoie mai mare de literatură de acest fel (despre copilărie şi adolescenţă), care să prezinte omul simplu, neajutorat în faţa vitregiei vieţii (în primul rând a sărăciei, foamei, înapoierii...), totuşi încrezător în om şi dornic să-şi cucerească un loc onorabil, conform exigenţelor morale de pe-atunci, ocolind violenţa, necinstea, ticăloşia... Majoritatea scrierilor lui Nicuţă Tănase sunt la persoana întâi, accentuat autobiografice şi narează peripeţii din lumea mahalalelor bucureştene şi ale vieţii uzinale, descrise şi de alţi scriitori, precum Eugen Barbu, Teodor Mazilu, Dumitru Alexandru, de alţi mulţi condeieri  care s-au folosit de amintiri şi observaţii personale spre a prezenta lumea pestriţă, chiar dubioasă a periferiei, foşgăind de şuţi şi escroci, însă totul relatat cu umor, cu bonomie, cu uimirea copilului ce deschide ochii asupra vieţii şi, desigur, pe unde se ivea ocazia, cu "critici" la adresa vechilor rânduieli capitaliste, a stăpânilor exploatatori şi nemiloşi, dar şi a metehnelor unor adolescenţi încă neîncadraţi pe drumul noii societăţi socialiste, în edificare. Aparent adresate copiilor şi tineretului în formare, povestirile unui Nicuţă Tănase, ca de altfel şi piesa sa Băiat bun dar... cu lipsuri, care a ţinut afişul ani şi ani,  erau citite/vizionate şi de oameni în toată firea, ocazional sau în căutare de secvenţe umoristice prinse într-un ambalaj sentimental, fără atenţie specială asupra mesajului moralizator al textelor.
P.S.: O foarte  frumos scrisă evocare a lecturilor din cărţile lui Nicuţă Tănase, postată la comentariile acestui autor, este cea a delicatului om şi subtilului poet, prietenul Florin Hălălău - text pe care vă invit insistent să-l citiţi aici :  http://www.poezie.ro/index.php/article/55544/Un_scriitor_uitat. Desigur vă veţi simţi tentaţi să intraţi imediat pe blogul său de scriitor. Auguri!

Opera literară M-am făcut băiat mare, 1954; Muzicuţa cu schimbător,1956;  Acţiunea P. 1500,1957; Cine a pierdut o verighetă? (în colaborare cu Silviu Georgescu),1957; Derbedeii,  1957; 1961; Astăzi e ziua mea,  1959; Am fugit de-acasă,  1961; Ce oameni, domnule!, 1962; Băiat bun, dar... cu lipsuri,  1963; Plec la facultate, 1964; Fără minuni, Doamne!, 1967; Cruce de ocazie,  1969; Lume, lume, soro lume!,  1971; Eu şi îngerul meu păzitor - Mitică, 1972; Sus mâinile, domnule scriitor!, 1972; Destăinuirea marilor secrete, 1974; Ghidul superstiţiosului (12 + 1 zodii), cu ilustraţii de Tia Peltz, 1974; Carte de explicare a viselor,  1975; Răpirea ucenicului nevrăjitor, 1976; Fără înger păzitor sau Cum am ajuns scriitor, 1977; Un băiat de nădejde (în colaborare cu Virgil Stoenescu), 1977; Telefonul de la ora nouăsprezece,  1979; Portrete în aquaforte, 1981; M-am făcut... tată mare, 1984.

Citeşte mai mult:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicu%C8%9B%C4%83_T%C4%83nase
 http://jeanbica.blogspot.ro/2009/06/nicuta-tanase-uitatul-mic-scriitor-mare.html
http://www.crispedia.ro/Nicuta_Tanase




Poezia zilei: Marta Petreu, n. 14 martie 1955

Marta Petreu.jpg

Rugăciunea de dimineață

Eu am mizat pe poeme. Am mizat
pe cărţi savante deştepte
am mizat pe zeci de alte prostii din hârtie. Zadarnic.
Eu am vrut să am un copil. Şi nici un bărbat
nu şi-a lăsat vie sămânţa rod să crească în mine
Am mizat pe iubire. Nici un bărbat
nu m-a vrut pe mine femeie
(poate soră mamă femeie de casă
poate iarbă de mare poate cârpă de praf)

Am mizat pe câteva lucruri calde ale vieţii. Degeaba
Totdeauna degeaba

Acum mizez pe nimic. Nu-mi mai pasă
În solzii mei de peşte stau ca o spadă de oţel
Liberă sunt: nu am suflet. Nici o speranţă
Nimicul creşte. Creşte nisipul
Creşte lumina. Pielea mea s-a făcut transparentă
ca apa. Văd prin carne oasele mele subţiri
mlădioase ca lemnul de sânger. Îmi văd scheletul
Văd mineralele pure. Calciu. Fosfor
Fier şi magneziu. Argintul din glezne

Peste un secol
voi fi un nor de atomi. Liberi de suflet
Liberi de sens

Domine. Tată. Vreau
niciodată să nu mai am trup. Niciodată
suflare de viaţă
Nu trup de om. Nu destin de femeie. Nimic
Doar nimic.
Un nimic ce nu-şi aminteşte. Fără durere
Domine. Un nimic în nimicul căderii.


(preluare de pe Internet) 


Alţi scriitori:
Ion Ghica, n. 1816-22 aprilie 1897
Al. Sahia, 9 oct. 1908 - m. 12 aug.1937   


NOTĂ: 
Reamintesc faptul că un număr de 22 cărți de Ion și Lidia Lazu se pot descărca spre lectură, (contra unor sume modice) de pe acest link:

https://www.hoferlife.at/de/search?sort=relevance&q=Ion+Lazu&facetCategoryCode=ebooks&page=2




Interviu Ion Lazu- Ioan Florin Tuinea, apărut în OltArt, iulie 2018

Ioan Florin Turnea: Aventura Dv. existențială a început sub pecetea unui spațiu mirific românesc – Basarabia. Cum v-a marcat copilăria și prima adolescență această vecinătate spiritulă de înaltă calitate?
Ion Lazu: M-am născut pe malul drept al Nistrului și pe tărâmul magic al limbii române – acestea sunt primele lucruri pe care le-aș spune atunci când sunt întrebat despre baștina mea (o altă exprimare basarabenească).  Dintr-o familie de români cu rădăcini adânci în trecutul neamului nostru – părinții mamei mele veneau din familii cu numele Ciobanu, Bordeianu – cum nu se poate mai grăitoare în sensul acesta. Am părăsit comuna natală Cioburciu la mijlocul lunii martie 1944, cu Ordin de Evacuare emis de administrația antonesciană, care întocmise o listă cu fruntașii satului, căci frontul se apropia – și era deja știut care vor fi primele victime la venirea sovieticilor, căci exista precedentul Cedării din 28 iunie 1940; în acel caz, (satul nostru fiind ocupat peste noapte, încât absolut nimeni nu s-a putut refugia), tatăl meu a fost recuperat din convoiul deportaților de către noul primar, care a insistat pe lângă autoritățile rusești că pentru cooperativa sătească are nevoie expresă de numitul Grigore Lazu, fără de care nu se va putea descurca.
În momentul refugiului din 1944 eu nu aveam decât 4 ani și două luni, însă ceva din mine, poate o străduință recuperatorie, m-a ajutat să refac niște imagini și amintiri din acea fragedă primă copilărie: satul de pe malul fluviului, casa noastră, familia, curtea școlii de sub noi, alte imagini și senzații începătoare  – imagini de mare preț și pentru mine cu funcție identitară, în contextul dat, și care altfel s-ar fi risipit în neantul uitării. Cândva, cu oricâte eforturi, le-am recuperat și după aceea n-am mai vrut să le pierd niciodată. Am avut l mine mica-mi colecție de imagini la purtător, dacă se poate spune asta.  Și mai este ceva care musai să fie punctat aici: refugiul în sine, această rupere de baștină, părăsirea locului natal și continuarea vieții în cu totul alt context, la vreo mie de km distanță, printre străini, fie ei și tot români, este o traumă prea mare, practic fără egal într-o viață de om. Răni pe veci nevindecate, amintiri asupra cărora eu și ai mei am revenit iar și iar, ca într-o obsesie. Nu mai e cazul să adaug: toate micile și mai marile nemulțumiri ale vieții, chiar și cele inevitabile, indiferent de locul unde te-ai afla, capătă în sufletul refugiatului o conotație anume, se transformă în frustrări venind toate dinspre motivul refugiului. Nu neapărat ca o răstălmăcire, spun acum, ci ca o potențare a nedreptăților vieții. O parte din aceste adevăruri și oprimări sufletești fac obiectul romanului meu Veneticii, aflat acum la a patra ediție – și pentru care am primit Premiul Opera Omnia, 2014.
2. I.F.T.: Există uneori impreciziuni de istorie literară în ceea ce privește debutul unui scriitor. Dv ce ne puteți preciza în acest sens?
I.L.: Da, debutul scriitorului, vocalizele necesare pentru a-și drege glasul (pe hârtie)... În ce mă privește, a fost vorba de un debut mai amânat, prin comparație cu al colegilor de generație. Sunt mai multe explicații, de fapt un context care a gestionat amânarea afirmării mele ca scriitor. Poate cel mai important ar fi chiar tipul meu de personalitate, firea mea introvertită, poate o autoexigență anume, ceva plasat între neîncrederea în propriile forțe și puterea de a aștepta ca lucrurile să se limpezească în mod firesc (și favorabil). Era deci în primul rând dorința de a-mi cunoaște disponibilitățile, mai înainte de a mă prinde în competiția cu ceilalți.
3. I.F.T.: Orice om, se apune, are un Destin. Uneori se întâmplă ca acesta să nu poată fi urmat datorită conjuncturilor (soliale, familiale, economice etc.) Aici intervine opțiunea. Ce rol a jucat (joacă) aceasta în viața Dv? Vă pun această întrebare pentru că, deși Dv erați răscolit de ”morbul” literaturii, ați optat pentru o pregătire în domeniul geologiei.
I. L.: În fapt, opțiunea mea la terminarea liceului a fost nu neapărat geologia, ci o viață în mijlocul naturii, în mod expres la munte, care mi se păruse raiul pe pământ. Am mai explicat asta, în Himera literaturii, 2007: în vacanța clasei a IX-a, directorul de atunci, dl Gh. Ungureanu, care îmi era și profesor de română, m-a inclus într-un grup care a mers în tabără în zona Iezer-Păpușa din Făgărași. Mă remarcasem la orele de literatură, asta ar fi o posibilă explicație a selectării mele; confirmată de faptul că la focul de tabără din final am fost rugat să citesc un text despre vacanța noastră la munte. Succes îndoielnic, mi s-a părut, căci eram emoționat de prezența unor colege de la liceul de fete; și citisem cu dificultăți, la lumina focului de tabără. În schimb, trăirile mele la nivelul golului alpin, cu creasta Făgărașilor sub priviri, fuseseră fără egal. Nu mi-a mai trebuit nimic altceva ca să optez pentru geologie, despre care în realitate nu știam nimic precis.Și cum să fi aflat, în cei trei ani de liceu de tip sovietic (nici nu se mai numea liceu, ci Școala medie), în care nu am învățat Geografia României, ci pe a URSS, nici Istoria României, ci Cursul scurt de istorie a PC(b)US, nu Zoologia ci Bazele Darvinismului?! Este strictul adevăr – dar cine își mai aduce aminte?
4. I.F.T.: Bănuiesc că ați făcut un lung ”antrenament” al scrisului. Care sunt primele dv încercări literare?
I.L.: Primele încercări literare au fost după terminarea facultății (pe cele din liceu și din studenție nici nu le iau în calcul: epigrame, șarje amicale, poezii ocazionale, ori compuneri precum cea de la Cabana Voina-Făgăraș, sau o lucrare tematică pe care după ani de zile am zărit-o într-o vitrină a liceului...)

Am trimis câte o poezie sau două la Luceafărul și la Gazeta literară, la revenirea din prima mea campanie, 1961 - erau pe atunci singurele reviste de profil - și am primit bune încurajări de la Mihu Dragomir și de la Geo Dumitrescu, renumiții deținători ai respectivelor rubrici, spre care se îndreptau toate speranțele și disperările  aspiranților la Muze. Mi s-au reprodus poeziile cu pricina. Erau ca și publicate, însă la Poșta redacției... Am considerat că e de bun augur și am perseverat, în stilul meu: scriind și amânând. Iar la sfârșitul anului 1964 au debutat cu două poezii în nou-apăruta revistă Ateneu de la Bacău. Și a început o mai lungă colaborare cu echipa de la Ateneu, unde îmi erau favorabili scriitorii Radu Cârneci, G. Bălăiță, Ovidiu Genaru, Sergiu Adam, și unde i-am cunoscut pe alți câțiva actanți precum Ioanid Romanescu, Horia Gane, Constantin Călin, Calistrat Costin.

Va urma 



Ion Lazu - Fericiții lumii....