sâmbătă, 23 iunie 2018



Scriitorul zilei: Ilarie Chendi, n. 14 nov. 1871 - d. 23 iunie 1913

          

 Ardelean el însuşi, cu doar 4 ani mai vârstnic decât scriitorul zilei de ieri (Şt. O. Iosif), dar decedând în acelaşi an cu acesta, ambii foarte tineri; Ilarie Chendi, fiu de preot de pe Târnava Mică, îşi face şcoala primară la Bandul de Câmpie, începe gimnaziul german din Mediaş, continuat la Sighişoara, între 1891-1894, urmând apoi Seminarul teologic din Sibiu; din 1894 trece în Regat, făcând Literele şi Filosofia, cu licenţă în 1898. Lucrează la editarea Enciclopediei româneşti de la Sibiu, apoi în redacţia revistei Tribuna poporului de la Arad. Din 1898, timp de 11 ani, va lucra efectiv la Biblioteca Academiei Române. Cunoscător de maghiară şi germană (ca şi Şt.O. Iosif de altfel), a tradus, a preluat metode de studiu, a cercetat  mişcarea literară din Transilvania, dar şi Istoria presei de dincolo de Carpaţi; este primul cercetător al manuscriselor lui Eminescu, după predarea lor de către Titu Maiorescu la Academie. A editat primul volum din postumele eminesciene, în 1905. A înfiinţat în 1906 revista Viaţa literară şi va fi între redactorii Sămănătorului, împreună cu M. Sadoveanu, Octavian Goga şi Dimitrie Anghel. Ideologic, s-a distanţat de sămănătorismul lui Nicolae Iorga, savantul dovedindu-se refractar la înnoirile literare. Practic este criticul literar care l-a impus pe Octavian Goga ca mare poet. N. Manolescu îl consideră primul critic literar profesionist din literatura noastră. Strânse în volume încă din timpul vieţii autorului, sub titluri nepretenţioase: Preludii, Foiletoane, Fragmente, Impresii etc, scrierile sale critice, de mare acuitate şi cuprindere, au fost reeditate în Interbelic, iar postdecembrist s-au bucurat de cercetarea lui Dumitru Bălăeţ, care a iniţiat o serie de Scrieri, în 10 volume.
Se sinucisese în 1913, din cauza unei boli nervoase, la nici 42 de ani...
Casă memorială şi stradă în Arad, idem în Sighişoara, o stradă în Bucureşti, şcoli, licee ce-l omagiază, săli de bibliotecă, numele lui Ilarie Chendi merită din plin păstrat în panteonul culturii noastre.

Opera: S-au dus în Ţară (nuvelă), Sibiu, 1893; Începuturile ziaristicii noastre (1789–1795), Orăştie, 1900; Zece ani de mişcare literară în Transilvania (1890–1900), Oradea, 1901; Preludii. Articole şi cercetări literare, Bucureşti, 1903; Foiletoane, Bucureşti, 1904; ediţia a II-a, 1925; Fragmente. Informaţiuni literare, Bucureşti, 1905; Impresii, Bucureşti, 1908; ediţia a II-a, 1924; Portrete literare, Bucureşti, 1911; Schiţe de critică literară, Bucureşti, 1924
Citeşte mai mult: http://www.crispedia.ro/Ilarie_Chendi
 http://ro.wikipedia.org/wiki/Ilarie_Chendi



Poezia zilei,  Valeria Grosu, n. 22 iunie 1950

Ars poetica

Dînd cu capul în zid, pentru a ne trezi
Intr-un vis înşelător ca mâna caldă a unui asasin,
Ne-am întrebat, fiecare, ce este, ce-o fi
Acest stres de cuvinte, eşuat şi divin?

Scursă de pe crucea răstignirii,
aceasta miere eretică,
Aceasta hărţuială sadică între mare si vânt,
Aceasta picătură de rouă în bravadă bezmetică.

Suliţe suave zvârlind în bezna crescând.
Aceasta cântare a cântărilor pe muchea abisului,
Acest Hercules grăjdar, în sirenă deghizat,
Acest stupid de posibil înec pe loc uscat
Despre care nu ştii nimic,
Intrând în panica scrisului.


Alţi scriitori:
Viola Vancea, n. 1943
Ion Roşu, m. 1996
Ovidiu Papadima, n. 1909


Ion Lazu: Vecina de alături - la Casa Cesianu-Filipescu

Aseară târziu, la sala de reprezentații de la mansarda Casei Cesianu-Filipescu (este fără egal scara de marmură albă ce urcă într-acolo!), în fața unui numeros public de toate vârstele, însă receptiv cât cuprinde, coparticipativ, care a râs și a aplaudat la scenă deschisă, a avut loc un eclatant recital actoricesc Irina Movilă-Marcel Rusu, parteneri în ”comedia romantică” Vecina de alături, adaptare după dramaturgul francez Pierre Chesnot, în regia și cu scenografia lui Marius Oltean. Am urmărit cu viu interes strategiile nou-nouțe, pe cât de vechi în fapt, de la Adam și Eva citire - dar nu este vorba iar și iar despre ispitirea bărbatului prins în rezolvarea problemelor de bază ale vieții, de vreo Evă cu sănătoase instincte omenești?! - asistăm, cu foarte de înțeles simpatie, la stratagemele prin care numita Sophie, de profesie fără, căci... damă de companie, după ce-și risipise cu nesăbuință (dar fără pic de regret!) farmecele în lumea bună franceză (și pan-europeană de-acum), ajunsă la aniversarea vârstei fără întoarcere de ani 50, singură-singurică în fața tortului semicentenar și a cupei de șampanie inplicite, îl ispitește la cele lumești pe prof.-univ.-ul ”cufundat în idealuri”, de care totuși nu e despărțită decât de un nesuferit perete de apartment duplex, made în Paris... Nostima desfășurare de ispitiri și reculuri, pe cât de previzibile tot pe-atât de simpatice, ar face în sine substanța unei comedii de mare haz, cu succes asigurat. Aici intervine însă harul actoricesc al protagoniștilor, a căror înzestrare nativă este folosită din plin de regizor, așa încât, de exemplu, aducerea succesivă a celor trei feluri de mâncare cu care îl tratează vecina pe ursuzul colocatar se transformă într-o desfășurare scăpărătoare de numere coregrafice, adecvate felului de mâncare prezentat, fie el japonez (cu muzica de rigoare), indian (muzica respectivă) sau strictamente băștinaș-franțuzesc (aici îi avem pe Trenet, pe Montand, pe Piaph...) La aceste desfășurări eclatante, faptul că invitatul de nevoie nu înghite până la urmă niciun dumicat, mereu excedat, mereu invocându-și mental prânzurile servite de mămica lui, nu face decât să ridice la patrat hazul acestor secvențe interpretative. Și tot așa, continuă ”îmblânzirea scorpiei” (de gen masculin),  care într-un final își descoperă, la cei 60 de ani bătuți pe muchie și declarați ca atare, sau mai simplu spus: își deblochează inhibițiile instalate se pare încă în adolescență, agravate de multele insuccese personale și devine, spre gloria Sophiei și spre relaxarea noastră aprobativă, bărbatul care ar fi trebuit să fie din adolescență, de nu cumva de la Adam încoace. Nu degeaba piesa debutase cu turnarea șampaniei în cupa aniversară, fusese o picătură simbolică, o abstracțiune, ca pentru o persoană care nu mai dorește decât să împlinească un ritual parcimonios, chiar inutil - acum se umple cupa de șampanie, se umple de viață și de hazul aferent; spuma efervescentă dă peste răscol... Cei doi se îmbrățișează, pe canapeaua răbdătoare; pe moment nu se mai aud toc-tocurile și fâș-fâșurile impaciantei Sophie, dar până la urmă nici tropăielile din tavan ale Sfântului Ilie, nici tunetele-trăsnetele-fulgerele care  contribuiseră simțitor la regia de sunet și lumină a spectacolului...
Bravo! Aplauze cu prisosință meritate de acești doi actori de frunte ai scenei românești. Aplauze, felicitări!



 Imagini luate de Lidia, cu telefonul mobil: