miercuri, 4 aprilie 2018



Valeriu Ciobanu la Centenar !
A apărut la Eikon, o ediție definitivă din opera poetică a basarabeanului, la momentul centenarului: ”Cântece de zgură”, cca 300 pagini.


Valeriu Ciobanu, n. 4 aprilie 1917 - d. 21 decembrie 19

 

Istoric literar, poet, traducător, folclorist, Valeriu Ciobanu s-a născut în Basarabia, ca fiu al prof. univ. Ştefan Ciobanu, unul dintre artizanii Unirii cu Ţara mumă, viitorul academician şi Ministru al Culturii şi Cultelor; şi-a făcut studiile liceale la Chişinău, la Alecu Russo, unde tatăl său era director, după care a urmat Literele şi Filosofia dar și seminarul pedagogic la Bucureşti, cu o specializare în Franţa, devenind asistent la catedra unde au predat succesiv profesorii Caracostea, Vianu, Călinescu. Din 1947 şi până la moarte este cercetător la Institutul de Literatură şi Folklor al Academiei, mâna dreaptă a "divinului critic"..
S-a remarcat ca erudit cercetător al mişcărilor culturale, în principal interesat de Poporanism, tema tezei sale de doctorat, susţinut în 1945, publicat în 1946; a studiat folclorul românesc în conexiunile sale cu ale popoarelor învecinate, îndeosebi  interferenţa cu folclorul rus şi ucrainean: Lumea Bâlinelor, 1955. A dat o primă monografie a marii noastre romanciere Hortensia Papadat-Bengescu, în 1965, epuizând practic sursele, însă cu propria menţionare că nu este ultimul punct de vedere asupra romancierei - se referea desigur la limitările ideologice ale acelor vremuri. Moartea sa prematură, la nici 50 de ani, de nemiloasa boală a veacului, dar şi condiţiile din viaţa literară a anilor 60, au făcut ca opera sa poetică (N. Manolescu o consideră "partea cea mai consistentă a creaţiei sale") să rămână practic necunoscută. Încă în 1947 Tudor Arghezi se arătase entuziasmat de lirica lui Valeriu Ciobanu, intenţionând să-i scrie prefaţa. N-a fost să fie! Arghezi însuşi intrând sub incidenţa ideologiei bolşevice.
Debutând cu poezii încă pe vremea liceului, Valeriu Ciobanu, poet de factură cu totul specială, greu de încadrat într-o serie, într-un curent, a publicat în Gândirea, Viaţa Românească, Naţiunea, Revista fundaţiilor, Revista de folclor, apreciat de G. Călinescu drept "un echivalent în poezie al dantescului Goya"; selecţii din lirica sa au văzut lumina tiparului abia după dispariţia autorului: în 1969 volumul Fiul Lunii, sub îngrijirea lui Dinu Pillat, fost coleg de Institut, iar la 15 ani mai târziu, în 1984, volumul Haina de brumă, o antologie îngrijită de subsemnatul, cu prefaţă de Cornelia Ştefănescu, altă colegă de-a cercetătorului, la editura Minerva.
Despre această iniţiativă sunt nenumărate referiri în jurnalul meu din anii 80; din care câteva fragmente au apărut în Scene din viaţa literară, Ideea europeană, 2007; iar în Himera literaturii, Curtea Veche, 2007, cartea de confesiuni în dialog epistolar cu poetul Ion Murgeanu; la paginile 336-337 am inserat un subcapitol Alt sălbatic!, despre respectivul episod al editării Hainei de brumă.


Din Ion Lazu: Intruşii.Odiseea plăcilor memoriale5 mai 2007:
(...) Trec bulevardul, ajung în Ghica-Tei, caut numărul 22, pentru Valeriu şi Ştefan Ciobanu, prof. univ. de ist. lit. vechi, cândva Ministrul Culturi şi Cultelor, unul dintre cei 6 care s-au opus, cu N. Iorga, Inculeţ, Pelivan etc. semnării Ultimatumului. Văr primar cu bunicul meu matern, pre numele său  Timotei Ciobanu. Iar lui Valeriu C. i-am scos post-mortem un volum antologic de poezii la Minerva, în 1984. Haina de brumă. „Mi-a pus poezia pe umăr / O haină de brumă...” Ar trebui să-i caut mormântul, undeva în spatele Spitalului Colentina, şi să-i citesc această poemă teribilă, din frumoasa-i antologie, care totuşi nu a stârnit nici un singur ecou în presa literară festivistă, ticăloşită, a ultimilor ani ceauşişti, nici măcar din partea colegilor de la institutul G. Călinescu, unde fusese unul dintre cei mai reputaţi cercetători. Căci divinul critic îl oculta ca poet, din prea omenească invidie, altfel cum?! Vorbesc cu fam. Nicoară, rudă cu Sandu Mancaş, soţul Allei, sora mai mare a lui Valeriu; doamna N., altfel bine trecută, vrea să ştie: de ce nu pun placa dincolo, la Dorel Mancaş, de ce face pe scorţosul şi inaccesibilul? Dar Valeriu, unde a locuit, pe vremuri? Aici, desigur! L-am găsit în arhiva Institutului, cum altfel...(Forţez nota, dar ce-mi pasă!) Îmi dau seama că sunt probleme de-ale lor, de rude care se freacă între ele, din orgoliu, din interese divergente. Intrigat de atitudinea rudelor, totuşi mulţumit că au acceptat punerea plăcii memoriale.

Alţi scriitori:
Ion Breazu, n. 1901
Lucian Valea, m. 1992 


Ion Lazu - Veneticii, fragment: Moldița



... Moldiţa m-a lătrat! Asta o să le spună, după ce-o să se apropie de cei tolăniţi în capătul grădinii. Ca să se mire şi ei, aşa cum el însuşi se mirase, că Moldiţa pe care a ţinut-o în braţe nu-l recunoaşte, deşi nu a lipsit decât trei săptămâni. De, e abia o căţeluşă!, au să spună; dar bine măcar că a început să latre…
Mihail se oprise pe răzor, exact în locul unde terenul începe să coboare spre acea parte din capătul grădinii unde de ani şi ani nu se mai săpase, terenul fiind prea înclinat şi unde doar iarba creşte trosnind prin ţărână, la umbra lăstarilor de salcâm. Raiul caprelor! Destul de departe de casă, încât lătrăturile Moldiţei să nu se fi auzit şi destul de aproape de Vera şi ai ei ca să-i poată auzi şi vedea în cel mai mic detaliu. N-am nimic al meu, îşi zise, dar îi am pe ei…
Acolo, în prizonierat, lucrurile astea i se limpeziseră de la sine şi apoi nu făcuse decât să aştepte revederea. Fugitiv, îşi imagina că la întoarcerea din Germania s-ar putea să fie trecut în rezervă, dar nu stăruia asupra acestui gând. Oricum, viaţa lui îşi va schimba cursul. Ştia că e încă tânăr, un om fără grave probleme de sănătate (foarte slăbit, dar se va reface…) şi se va descurca în vreun fel. Însă mai întâi de toate să se întoarcă în ţară, la ai lui.

Îi va regăsi pe cei dragi; nimic nu e pierdut în mod definitiv. Şi iată-i în faţa lui, în chenarul salcâmilor şi al gardului din fundul grădinii, într-un sătuc prizărit. Grigore întins pe iarbă, cu Vera alături, iar mai încolo cei patru nepoţei, ciuciţi în buruieni, cu creştetele atingându-se, în urmărirea cine ştie cărui gândăcel. Ce-ar fi devenit el însuşi, de n-ar fi fost războiul, prizonieratul… şi dacă, mai înainte de asta, Claudia? Dar de ce să răscolească în spuză?! Mai bine să se apropie, să le spună pe unde a fost şi ce a întâmpinat…


Va urma