sâmbătă, 7 aprilie 2018

Scriitorul zilei. Al. George,  n. 6 aprilie 1930. – d. 28 sept. 2012 

   

S-a născut în Bucureşti. După liceu s-a înscris la Filologie, 1949 ,dar în al doilea an de studii a fost exmatriculat pe motive politice. A lucrat ca desenator tehnic, în construcţii, apoi ca bibliotecar la Academie.
A debutat în Luceafărul, la 39 de ani, cu o povestire, 1969, iar  în 1970 în volum cu proze scurte: Simple întâmplări cu semnul la urmă şi cu Marele Alpha, o exegeză argheziană.(Prin debutul întârziat şi prin modul de abordare a prozei, se consideră ca făcând parte din Şcoala prozatorilor de la Târgovişte.) A urmat să scrie eseuri, critică şi istorie literară, povestiri şi romane; a îngrijit ediţii, a tradus din marea literatură a lumii.
Mereu foarte bine informat şi exprimând opinii strict personale, indiferent de subiectul abordat, Al. George s-a individualizat ca personalitate inconfundabilă în peisajul literar contemporan. Fără a izbuti să răstoarne percepţia consacrată cu privire la marii scriitori pe care îi discută, temeinicia cercetărilor sale de critică şi istorie literară nu a putut fi contestată de nimeni; a adus de fiecare dată nenumărate observaţii şi interpretări care au întregit imaginea scriitorului discutat.
Capodopera sa, romanul Oameni și umbre, glasuri, tăceri, are el însuşi un adevărat roman al elaborării şi publicăriieste, după mărturisirea autorului, un roman total, singura carte pe care ar fi vrut să o scrie, începută la prima tinereţe şi în care s-a străduit să consemneze tot ce crede despre lume; bolnăvicios la tinereţe sau doar ipohondru, dorea să lase o mărturie, înainte de prematurul sfârşit. Destinul a pus la cale o frumoasă ironie, căci autorul, acum la 82 de ani, este încă în plină efervescenţă creatoare. Nu neapărat un fervent al vieţii literare de reprezentare, a participat la unele întâlniri scriitoriceşti şi s-a implicat în discuţii. Până de curând deţinea rubrici permanente în revistele Luceafărul şi Litere ( de la Târgovişte), alături de alţi venerabili precum Barbu Cioculescu, Mircea Horia Simionescu etc.

Studii critice: Marele Alfa, eseu critic despre opera lui Tudor Arghezi, 1970 (ed. a II-a, 2005); Semne şi repere, 1971; În jurul lui Lovinescu, studiu monografic, 1975; Mateiu I. Caragiale, micromonografie, 1981; La sfârşitul lecturii, I-III, 1973-1980; Caragiale, 1996

Povestiri: Simple întîmplări cu sensul la urmă, nuvele, 1970; Clepsidra cu venin, 1971; Simple întîmplări în gînd şi spaţii, povestiri, 1982; Petreceri cu gîndul şi inducţii sentimentale, povestiri, 1986; Paşii unui fantasticist. Povestiri, 2009

Romane: Caiet pentru..., 1984; Dimineaţa devreme, 1987; Seara târziu, 1988; Într-o dimineaţă de toamnă. Cinci sau chiar şase personaje în jurul unui autor, 1989; Oameni şi umbre, glasuri, tăceri,  2003; Simplex, , 2008.

Publicistică: Capricii şi treceri cu gândul prin spaţii, Bucureşti, 1994; Pro libertate, Bucureşti, 1999; În treacăt, văzând, reflectând, Târgovişte, 2001; Constatări în curs şi la fine, Târgovişte, 2002; Litere şi clipe, 2007.

ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_George
***
Perceput ca lup singuratic, neîncadrat vreunei grupări, cu impulsul de a se delimita de părerile altora, de cele general acceptate din comoditate, din spirit de echipă etc, s-a angajat în destule controverse, a contestat, a combătut, a venit cu noi argumente şi a lăsat impresia că se ocupă de istorie literară din contrarietatea că proza sa nu este favorabil percepută.  În ultimele decenii, mi s-a întâmplat să-l întâlnesc în cartierul Balta Albă, unde schimbam fraze convenţionale, fără să am convingerea că îmi cunoaşte numele. Am consemnat în Jurnalul meu câteva din discuţiile noastre. Şi mărturisirile sale de la Sala oglinzilor, în cadrul programului Să ne cunoaştem scriitorii. L-am consultat cu privire la adresele unor scriitori cărora doream să le punem plăci memoriale. Văzuse câteva prin oraş, i se păreau cam stereotipe. Dar ce-ar trebui să scriem?, l-am întrebat. S-a eschivat să-mi răspundă. 
Cu câţiva ani în urmă, la o întâlnire pe scările USR, mi-a mărturisit că s-a mutat în alt cartier; nevoit să vină pentru cumpărături în Piaţa Amzei, pentru că în zonă nu sunt magazine alimentare. Ceva îmi spunea că îi cam lipseşte simţul practic. Dar cine e perfect?!


Alţi scriitori:
Petru Poantă, n. 1947


Poezia zilei: Nichita Danilov, n. 1952
Imagini pentru nichita danilov imagini

*

Arunc zarurile pe trupul unei femei
și pierd. Și astfel trupul ei
se acoperă încet de cenușă.
Ea mă privește și plânge.

Îsi acoperă cu mâinile fața și plânge.
Îi simt pieptul cum urcă și coboară
în aerul greu și vâscos.
Îi aud oftatul adânc
împrăștiind cenușa.

Ea stă în fața mea si plânge.
Îi privesc părul greu si bogat,
acoperind întreg câmpul.
Îi simt trupul tânăr si obosit
cum se zguduie de plâns
si-mprăștie cenușa.

Arunc zarurile peste trupul unei femei,
ea mă privește si plânge.
 






Alt secol

Îngerul meu tămăduitor
n-are aură, nici aripi.
Îmi pune degetul pe rană şi-mi spune:
"Exişti, Danilov, exişti?"
"Exist, exist, îi răspund.
De mai bine de-un sfert de secol
nu fac decât să exist".
"Atunci fii mai sigur de tine
şi există cu adevărat!"
"Exist, exist, îi răspund."
"La vârsta ta, eu eram altfel, îmi spune.
Tu parcă n-ai sânge în vene,
n-ai viaţă, n-ai demon."
"Exist, exist, îi răspund.
De mai bine de un sfert de secol
mă străduiesc să exist."

"Atunci caută-ţi cealaltă jumătate a ta
şi există cu adevărat!"
"Cealaltă jumătate a mea
a rămas dincolo. Dincolo, îi răsound.
Du-mă în alt timp, în alt secol..."
(preluare de pe internet) 



Ion Lazu - Veneticii- fragment: Casa Filomiței



- Unde sunt copii, Vera ? Pune de mâncare, trebuie să plec imediat.
- Mai şi întrebi? Sunt pe drum, cu jucăria aia pe care le-ai adus-o, cu tocălia, aleargă de-şi scot sufletul. Ce idee, să le cumperi aşa ceva! Se întorc acasă numai o apă. Barem Mihăiţă, storci cămaşa de pe dânsul… S-a dus Mihail să-i adune de pe unde-or fi...
Grigore se aşază pe marginea patului. N-ar fi trebuit să o îmboldească pe Vera cu pusul mesei. Are să-i spună un lucru foarte important. Se ridică şi merge până în prag, se sprijină de canatul uşii.
- Vera, de ce crezi că m-a chemat Chiţu? Ca să mă întrebe dacă vreau să cumpăr casa asta, cu tot cu grădină.
- Şi ce i-ai răspuns?
- Ce-i puteam spune? Decât că: nu am bani, domnule Chiţu. Ar trebui să vând ceva. Ce să vând? Suntem, ai văzut şi dumneata, numai cu ce avem pe noi. Caii să-i fi avut şi să-i vând, cu căruţă cu tot şi nu mi-ar fi ajuns de arvună. Şi restul? Ce câştig eu la Gălbenuş se duce pe mâncare, pe îmbrăcăminte la copii, că noi nu mai avem nici o pretenţie, purtăm ce-am adus în refugiu… Acum fratele soţiei, ofiţer de carieră, căpitan, nu? e trecut în rezervă. Socrul, de unde primea pensioara lună de lună, nu mai primeşte nimic, cauza nu se ştie. Bate zi de zi drumul la oraş. Banii, ce să vorbim, nu mai au nici o valoare. Dumitale pot să-ţi spun: pusesem de-o parte din solda cumnatului – el ne-o trimetea să ne ajute, ştiindu-se strâmtoraţi, iar noi, de aici, nu ne îndemnam să o cheltuim, cu gând că s-o întoarce şi să aibă un ban al lui, până una alta. Dar banii aceia, strânşi cu noduri, nu mai fac azi o ceapă degerată. Se joacă prin ţărână cu ei copiii, îi dau de-a dura… Cu ce să cumpăr? Casa ar fi bună, nu zic…
-Ar fi, dar cu ce să cumperi? se întreabă Vera.
Aici ea nu are nicio putere. Dacă ar fi fost bani în casă, ar fi ştiut şi ea. Iar dacă, neavând ei bani, Grigore ar spune: Nu-i nimic, mă împrumut de la cutare şi cutare, atunci Vera l-ar îndemna să cumpere casa Filomiţei. Fiindcă trebuie să ai casa ta, să te poţi gospodări omeneşte, nu să te muţi ca ţiganii Codrencei, de colo colo…Dar dacă Grigore nu suflă un cuvânt despre un posibil împrumut, el care umblă şi cunoaşte şi serveşte atâta lume, atunci ea, de aici din casă, e legată de mâini şi de picioare. Se gândi în pripă: Mihail, Papa, Dona, Vanea… de unde să aibă bani, bieţii? Mulţii lor prieteni? Risipiţi care şi pe unde, la uşi străine. Dacă nu mai suntem la Cioburciu! Acolo, doar un semn să fi făcut, floare la ureche pentru un om ca Grigore. Dar aici suntem la Sărăceşti! Înghiţi în sec şi doar atât. De altceva se temea acum:
- Are cumpărători?
- Tot oamenii ceia, din Proaspeţi, de care ştii. L-au anunţat că vin cu banii, să facă formele.
- Şi cu noi cum rămâne?
- Chiţu, la un pahar: Mai vedeam noi… să-mi fi dat colea o arvună. Când veneau ăia, scoteam banii pe masă, le închideam gura. Dar aşa… le-am spus că vând, dacă vin cu banii chită. Şi eu unde am scuipat nu mai ling. Eu: Asta e, trebuie să mă mut. El: Nu e nici o grabă. Le-am spus: Măi, oameni buni, aţi văzut că în casa fie-mii băgai o familie de refugiaţi, nu poci să-i scot în drum, au copii… Ei, de colo: Oameni suntem, îi mai păsuim. Eu: Domnu Chiţu, să fi venit cu ei încoace, să-mi spună cât mă păsuiesc, dacă zici că ai vândut. Am vândut, domnu’ Grigore, de ce să minţ? Dar nu vă las eu aşa. V-am ajutat până acu’, vă aranjez şi de-acu’ ncolo… Uite, e o casă în Satu Vechi, la răscrucea când vii de la oraş. Casa aia cu fântână cu roată de fier. Aha, o ştiu! O ştii şi tu, Verocica, nu?
Chiţu spune că e casa unei văduve care a murit de câţiva ani şi fetiţele ei sunt împrăştiate, una la o rudă în Curtişoara, alta nu mai ştiu unde. Fetele sunt mai mici decât ai noştri. Deci până la măritat şi la zestre mai va. Şi atunci, cum intru eu acolo, domnu Chiţu? îl întreb. E aranjată, domnule, cum zisei. M-am perpelit toată noaptea: Mă, cum fac cu oamenii ăştia? Dis de dimineaţă dădui fuga, vorbii cu Gănescu, de e el dulgher, stă chiar în capul satului, spre vii. Zice că vă cunoaşteţi. Este rudă cu văduva aia, a rămas să aibă el grija casei. Zise că da, vă puteţi muta în orice moment, el n-are nici o petrenţie, doar să aveţi grija casei de-acu’ înainte, cum ar veni de bătut o scândură, de reparat… şi aveţi şi grădina, câtă este, că fiind casa pe colţ, grădina vine mai micuţă... Că, zice, Gănescu e meseriaş, nu se prea omoară el cu sapa, de ea a fugit. Pui şi tale ce-ţi trebuie pe lângă casă, o ceapă… Eu, Vera, mănânc pe fugă şi îndată mă duc să stau de vorbă cu Gănescu ăsta. Unde e bicarbonatul?
Vera se duce să-i caute pacheţelul, paharul, linguriţa. Apoi spune:
- Grigori, dacă tot te duci, aş merge şi eu, detca. Să mă uit, să văd ce şi cum…
- Da, de ce nu ?
Iar în gândul ei: O, Doamne! Iar să ne mutăm… Şi o luă cu fiori numai la gândul ce-o aşteaptă în zilele următoare. Închise ochii o clipă şi încercă să-şi amintească: îi apăru imaginea acelei case cu ferestrele oarbe, cu scânduri bătute criciș și curmeziș în ușă; ograda pustie, năpădită de bălării, pe care o văzuse în chiar ziua sosirii şi după aceea nu mai avusese ochi pentru dânsa…O casă nici nouă nici veche şi care o izbise tocmai pentru că era părăsită şi uitată, la răscrucea principală, unde lumea forfoteşte…
Şi în acel loc părăginit, să ne înfiripăm noi, refugiaţii. Măcar bine că n-a căzut mutarea asta acum o lună, când  nu născusem. Cum m-aş fi descurcat?, se întreabă, speriată. Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne ! Acum o clipă mă jeluiam Ţie şi, de cum oi termina cu mulţumirile, vin iar cu jelania. Nici timp n-am să răsuflu, de la una la cealaltă…
Va urma