joi, 5 aprilie 2018



Scriitorul zilei: Romulus Vulpescu,, n. 5 aprilie 1933 - d. 18 septembrie 2012.  
 
Născut la Oradea, se mută cu familia la Bucureşti şi face liceul Gh. Şincai, apoi Facultatea de Filologie, promoţia 1955. Va fi secretar literar la un teatru, apoi îndeplineşte aceeaşi funcţie la Uniunea Scriitorilor, redactor la Manuscriptum, din 1970.
A debutat în 1954 cu poezii, iar în volum, cu Poezii, în 1965, după care, la intervale, i-au apărut alte volume de poezii, reeditări, dar şi proze, dar şi traduceri din literatura franceză: Francois Villon, Rabelais, Alfred Jarry, poezia Pleiadei, un autor tradus cu asiduitate fiind Charles d' Orleans. 
Personalitate plurimorfă, scriitor, filolog, editor, a avut totdeauna o prestaţie spectaculoasă, fiind propriul personaj, cu care a luat mereu faţa asistenţei; de un mare rafinament stilistic, cu o capacitate de invenţie neegalată, lingvist acribios, filolog de largă cuprindere, romanist, toate i se trag dintr-o iubire nesfârşită pentru carte, pentru universul scriptural. Nici un aspect al meseriei de scriitor nu i-a scăpat, dimpotrivă, a atins excelenţa în toate aceste domenii, stârnind entuziasmul şi admiraţia confraţilor români dar şi a francezilor, atunci când cărţi de-ale sale, de sine îngrijite şi traduse în franceză au apărut la Paris. Versiunile sale din marii francezi sunt bijuterii bibliofile. Notele de subsol dublează pagina, ele reprezintă tot ce se poate şti - şi ceva în plus - despre obiectul interesului traducătorului, om cu o curiozitate lingvistică insaţiabilă.
A pus umărul în modul cel mai eficient pentru revenirea în literatura postbelică a poetului pe atunci interzis Ion Barbu, mai întâi publicându-i traducerea din Shakespeare Richard al III-lea, apoi şi opera poetică Joc secund, ediţie anastatică, în condiţii grafice performante. Într-un tiraj ce a fost pe-atunci o mare îndrăzneală: 150.000 exemplare, dar care astăzi ni se pare fabulos, incredibil...

Poezii: Poezii, 1965; Romulus Vulpescu şi alte poezii, 1970; Arte & meserie, 1979; Armura noastră - cartea (30 de poezii scrise şi rostite de autor), disc, "Electrecord", 1986Versuri (1948 - 1993), Colecţia Poeţi români contemporani, 1995; Vraiştea, 2004; Vechituri & novitale, Editura SemnE, 2005 (ediţia a doua, 2007).

Proză: Proză - Exerciţii de stil (proză şi teatru), 1967;Procesul Caragiale-Caion (teatru-document), 1973;Hîncu - ba! (două volume de polemici, de opinii şi de controverse: Zodia Cacealmalei si Praznicul puşlamalelor), 2002;

Citeşte mai mult: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2006-03-11/noile-ispravi-ale-lui-romulus-vulpescu.html
 http://www.romlit.ro/romulus_vulpescu_la_75_de_ani

*
Nu am fost un apropiat al lui Romulus Vulpescu, asta este sigur, dar pe de altă parte îmi dau seama că ar fi suspect, chiar descalificant pentru un scriitor să pretindă că nu-l cunoaşte pe R.V., prezent în avanscena vieţii literare încă din anii 60. Îl vedeam la Uniunea Scriitorilor, mereu ocupat, mereu în discuţii aprinse sau confidenţiale. Uneori la restaurantul scriitorilor, cu vreunul dintre vicepreşedinţi, cu diretorul Fondului literar Traian Iancu. Respectul meu pentru autor mă ţinea la mare distanţă. Îi citisem cărţile, traducerile, ediţiile îngrijite cu inegalată pasiune pentru cuvântul cu măiestrie strunjit, pentru cartea ca obiect al maximei iubiri pentru Artă în general. De câteva ori a intrat la serile cenaclului Labiş, (fie că era în bune relaţii de moment cu Eugen Barbu, fie că se pregătea o reconciliere...), unde au poposit şi câteva păsări rare ale vieţii literare: Theodor Pâcă, Maia Belciu, Ben Corlaciu, Florin Pucă... Ba chiar a citit în două rânduri: poezii ce-mi păreau a la maniere de...şi apoi proze din Exerciţii de stil. Aceste ieşiri la scenă deschisă sunt rememorate în Himera literaturii,2007, la capitolul dedicat special mişcării de la Cenaclul Labiş. Prestaţiile de la restaurantul scriitorilor, unde descindeam în rol de observator sunt semnalate în Scene din viaţa literară, 2005. Am fost prezent şi la câteva lansări de carte ale poetului, traducătorului şi editorului. Un adevărat eveniment editorial a fost apariţia lui Ubu Roi, de Alfred Jarry. Numai Marcel Gafton mai reuşise cărţi la acest nivel, al excelenţei, la care scriitorul de rând nici măcar nu visa...
Apoi, după Evenimente, l-am scăpat din vedere, aflând că s-a raliat celor de la România Mare, pe care i-a şi reprezentat în Senat, în prima legislatură, 1990-1992. Nu toate alegerile de viaţă ale unei personalităţi sunt bune ca atare şi e preferabil să te întorci doar spre acele aspecte care l-au înălţat pe actant la cele mai ridicate cote ale omenescului. În cazul lui R.V., desigur, aceste mari patimi-iubiri se numesc: cartea, cuvântul, poezia...

Poezia zilei, Romulus Vulpescu  

În fiecare zi


În fiecare zi, ne batem joc
De pasari, de iubire si de mare, 
Si nu bagam de seama ca, în loc, 
Ramîne un desert de disperare.

Ne amageste lenea unui vis
Pe care-l anulam cu-o sovaire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne rasucim pe-un asternut posac, 
Însingurati în doi, din lasitate, 
Mintindu-ne cu guri care prefac
În zgura sarutarile uzate;

Ne pomenim prea goi într-un tîrziu, 
Pe-o nepermis de joasa treapta trista:
Prea sceptici si prea singuri, prea-n pustiu, 
Ca sa mai stim ca dragostea exista.

În fiecare zi, ne batem joc
De pasari, de iubire si de mare, 
Si nu bagam de seama ca, în loc, 
Ramîne un desert de disperare.



Poezia zilei: Tudor Cicu - Scriitorul la 65 de ani n. (5 aprilie 1952)


  

Vorbe întoarse 
(lui Ion Lazu)

 „De ce e dulce cântu-n cimitire?”
Spre tine, Hamlet – gândul vrea să-nşire
Ca şirul de mărgele inegale,
Din neîmplinirile vieţii sale
Un tâlc. Şi totu-i amăgire!
„Ce veche-i slova! Dar ce proaspăt cântul”
Şi-s singur ca Ofelia şi Timpul
Găsind un lunecuş spre moarte…
Ori teama de trezire ne desparte?
Un tâlc. Dar suflă, numai Vântul.
„Ci când în marmură-ai săpat cuvinte”
Ca Mama, care trece la morminte
Parc-ai întoarce ochii-n veşnicie
Trăind intens aceeaşi nostalgie;
Un tâlc. Şi, ruga ţi-e fiebinte.
„Un tâlc e-n asta, însă tace mâlc
Ca flinta atârnată la oblânc”
O, Doamne! Sunt bătrân – nu în uitare –
Că toate mi-au fost date, din născare
Să-ţi scormonesc în rană. Şi, adânc!


Alţi scriitori:
Fănuş Neagu, n. 1932
V. Fanache, n. 1934
George Arion, n. 1946
Ilarie Voronca, n.19 dec. 1903 - m. 5 aprilie 1946
Tudor Cicu, n. 5 aprilie 1952




Ion Lazu - Vneticii, fragment: Păianjenul cu cruce albă




Copiii roiseră în jurul păturii pe care se aşezaseră la vorbă cei mari. Cât să-şi primească partea de atenţie ce li se cuvenea. Cât să simtă bine că nimeni nu a uitat de ei. Apoi îşi văzuseră de-ale lor. Încercau să scoată cu un fir de pai un păianjen ascuns în gaura lui. Mihăiţă era mare meşter. El mai scosese astfel de păienjeni pe deal, cu copiii. Le spunea că îl zărise chiar adineauri, la gura găurii, dar nu un păianjen oarecare, ci unul cu cruce albă desenată pe spate. Aţi văzut vreodată? Sunt foarte rari. Se zice că vin pe sub pământ, direct din cimitir. Cum? Tocmai de acolo? Da, au nişte găuri adânci şi lungi ca nişte tunele, se tot duc prin găurile alea, pe sub deal, până la mormintele din cimitir. De aia au cruce pe spate, nu? Uneori, ies la gura găurii şi stau la pândă, prind gâze. Haaţ! Şi îi înţeapă veninul, gâza amorţeşte, nu mai ştie de ea… Păianjenul cu cruce albă o trage în hruba lui. Nu vedeţi? Oricât de lung e paiul pe care îl bag înăuntru şi tot nu-i dau de fund… Îl lasă pe Andrei să strecoare paiul în gaură şi să-l îndese până la capăt. Dar să nu-l scapi! L-ai scăpat înăuntru, se duce de nu-l mai găseşti, în adâncul adâncului… Sunt mulţi, zici? Puţini, patru cinci în tot dealul ăsta – ca să aibă loc, să nu li se încurce galeriile… Dă încoace paiul, uite cum îl mişc, păianjenul crede că e vreun duşman, se repede la firul de pai, îşi înfige colţii. Atunci trebuie să-l simţi şi să tragi iute paiul afară, uite-aşa! Na, că mi-a scăpat! Aveţi răbdare şi o să vedeţi ce n-aţi văzut…
Dar în tot acest timp auzeau ce vorbesc cei mari. Moldiţa l-a lătrat pe unchiul! (Andrei)  Se află şi ea în treabă! (Mihăiţă) Unchiul fusese în multe oraşe îndepărtate. La Getuţa. La regiment, să-l reprimească. Îl amânaseră, cu fel de fel de vorbe. Îl trimiseseră la corpul de armată. Alte vorbe, alte amânări. În schimb îl trăgeau de limbă: Cu ce alţi ofiţeri a fost în lagăr? Încotro au plecat când li s-a dat drumul? De ce nu-l reprimeau, doar nu dezertase?, se frământa unchiul. Până îl trăsese de-o parte colonelul cutare, fostul şef de la Şcoala superioară de aplicaţii şi îi spusese: Mihail, băiatule, tu chiar nu-ţi dai seama? Cum să te reprimească în armată, când au ordin să reducă drastic efectivele? E o condiţie a armistiţiului! Şi apoi, cum te-ar reprimi anume pe tine, care ai luptat împotriva ruşilor din prima zi a războiului şi până în clipa când ai fost luat prizonier? Nu înţelegi că armata asta de acum trebuie să fie o armată nouă, total diferită, alta decât cea care le-a fost inamică? Tata spune şi el: Cam aşa e, fir-ar să fie! Văd că şi pe-aici îi epurează pe capete…
I-au cerut o adresă, la o adică, pentru cazul că i s-ar aproba reangajarea… La întoarcere a trecut pe la Getuţa, a adus o parte din lucruri… şi binoclul, o să-l arate copiilor, cu prima ocazie când vor ieşi pe deal, la loc deschis… Oho, freamătă copiii, o să avem un ochean! cine mai e ca noi!
La Bucureşti a dat de Căuşneni, de familia Covalschi - acum îşi zic din nou Fieraru. Finul Saşa, ca agent sanitar, şi-a găsit o slujbă, finul Matei şi el, este portar la un hotel – acum e bine s-o rupi pe ruseşte. S-a văzut cu un fost coleg de şcoală militară, s-a aciuat ca şef de lucrări la catedra de topografie din Politehnică. Va încerca să-l angajeze tot acolo, ca laborant.  Ceva trebuie să-şi găsească, lucrurile nu pot continua aşa… Păi sigur, zice tata, ar fi bine… Astfel continuă să vorbească pe şoptite cei de pe pătura de alături; dar copiii nu se duc niciodată prea departe ca să nu audă, cuvânt cu cuvânt şi oftat cu oftat, tot ce-şi spun în taină oamenii mari.
Există o mie de secrete pe care cei mari le apără cu străşnicie, dar nu există niciunul pe care copiii să nu-l afle. De parcă lumea ar vorbi numai pentru copii, ca să le transmită ceea ce pentru străini trebuie să rămână un secret. Îţi vine să crezi că dacă n-ar fi copiii în preajmă, la urechile cărora să ajungă toate aceste lucruri de taină, cei mari nu şi-ar mai da osteneala să deschidă măcar gura, ar sta ca muţii, cu zilele. Sau şi-ar aduce aminte că au glas doar ca să strige, ca acum: Gata cu joaca! Mihail o fi mort de foame, de pe drum. Grişa, leag-o pe Miţa. Copii, daţi fuga să vă spălaţi - şi cu toţii la masă !

 Va urma




Ion Lazu: Cărțile prietenilor mei: Tudor Cicu