duminică, 1 aprilie 2018



Scriitorul zilei: Octavian Goga, n. 1 aprilie 1881 - d. 6 mai 1938

      
Fiu al preotului Iosif Goga din Răşinarii Sibiului, ce colabora cu articole la Telegraful român şi al învăţătoarei Aurelia Bratu care scria versuri, Octavian Goga şi-a făcut clasele primare în satul natal, a continuat la liceul maghiar din Sibiu, dar în urma unui conflict cu dascălii săi a trebuit să se transfere, împreună cu colegul său Ioan Lupaş, viitorul mare istoric, la liceul din Braşov. Şi-a făcut studiile universitare la Budapesta pe care le-a desăvârşit la Berlin. Din 1905 făcea parte din redacţia Luceafărului din Sibiu, unde debutase. În acelaşi an primeşte premiul Academiei pentru volumul Poezii. A publicat sub mai multe pseudonime, explicabil datorită faptului că Ardealul era sub stăpânirea Imperiului bicefal. A participat ca voluntar, împreună cu fratele său Eugen, la luptele din Cadrilater.
După Unirea cu Ţara, a făcut mare carieră politică, a fost de mai multe ori ministru, pentru scurtă vreme chiar prim-ministru. A decedat la doar 57 de ani, la reşedinţa din Ciucea, unde acum se află o casă memorială.
Poetul "pătimirii noastre", a cărui poezie a avut un imens impact asupra cititorilor din epocă, a fost un om politic controversat, într-o perioadă de mare fierbere a ideilor naţionale, nu doar în România interbelică, ci care încingeau spiritele întregii Europe unde fusese lichidat imperiul Austro-ungar şi  se căutau formule statale conforme graniţelor nou create. Ca poet, a fost marcat de ceea ce trăise în satul transilvan, a cântat suferinţa plugarului asuprit de honvezi şi, pe urmele lui Coşbuc, a căutat să dea glas aspiraţiilor celor mai arzătoare ale conaţionalilor oprimaţi de secole în străbuna vatră a românismului. Ca şi Rebreanu, ca şi alţi mari ardeleni, a militat pentru idealurile sociale ale ţăranului transilvan. Adolescent fiind, în gazdă la Sibiu, îl zărea uneori, de la fereastră pe poetul George Coşbuc, pe atunci director al revistei Luceafărul şi s-a identificat cu idealurile luptei pentru emancipare şi Unire.
Activitatea sa politică, ideile pentru care militase l-au făcut dezagreabil pentru regimul pro-bolşevic instaurat după 1946. Pentru motive propagandistice marile personalităţi ale interbelicului au fost radiate, fie că se mai aflau în viaţă, fie că părăsiseră scena vieţii. S-a dorit o tabula rasa, în loc fiind instalaţi reprezentanţii Cominternului, alogeni alăptaţi la Moscova şi care veniseră să facă o carieră sigură la vârf, pe de-a gata.
Se întâmplă însă în literatură/în artă un fapt minunat, dincolo de conjuncturi, de resentimente, chiar de greşeli şi vini omeneşti, greu de trecut cu vederea de contemporani: anume că ideile acelui timp şi-au încheiat jocul lor istoric, acţiunile lui Goga, care pe mulţi îi nemulţumiseră, s-au prescris - omul politic, aruncat la mal de evenimente se retrăsese, dezgustat, la Ciucea - şi disconfortul sufletesc i-a grăbit sfârşitul. În schimb poeziile sale, pornite din sentiment, din iubirea sinceră de semenii săi năpăstuiţi au rămas valabile şi se citesc cu omenească implicare. Omul are destinul său, mereu "sub vremi", în schimb opera se supune altor legi, ale frumosului etern.



Poezia zilei: Octavian Goga

 Noi

La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe...

Pe boltă, sus, e mai aprins,
La noi, bătrânul soare,
De când pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare..
La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Şi jale duce Murăşul,
Şi duc tustrele Crişuri.

La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul,
Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng
Şi tata, şi feciorul.
Sub cerul nostru-nduioşat
E mai domoală hora,
Căci cântecele noastre plâng
În ochii tuturora.

Şi fluturii sunt mai sfioşi
Când zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri
E lacrimi de-ale noastre.
Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi
Îşi înfioară sânul
Spun că din lacrimi e-mpletit
Şi Oltul, biet, bătrânul...

Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinţii,
De jalea lui ne-au răposat
Şi moşii, şi părinţii...
Din vremi uitate, de demult,
Gemând de grele patimi,
Deşertăciunea unui vis
Noi o stropim cu lacrimi...
 ***



Poezia zilei: Gheorghe Pituț, n. 1 aprilie 1940 – d. iunie 1991
Imagini pentru gheorghe pituÈ› imagini
Stare

Acum cea mai înaltă școală
A mârșăviei mi se pare
c-ar fi să povestești de-o floare
ce nesperat parfum exală

Ca și cum lumea-i o greșeală
Pe lângă-această suspendare
A simțurilor în mirare
Perpetuă lângă-o petală.

Dar cei ce ne vedem de treabă
Suntem nervoși cum să nu fim
Când munții strigă: Elohim

Și nimeni nu se mai întreabă

De știm din adevăr o boabă,
Parcă trăim doar să murim.


(din Sonete, 1995, ed. Albatros)



Alţi scriitori:
Mircea Florian, n. 1888
Al. Al. Philippide, n. 1900
Gabriela Adameşteanu, n. 1942



Ion Lazu - Veneticii, fragment: Somnul în iarbă



Grigore stă lungit în iarba din fundul grădinii, la umbra rară. La o lungime de braţ deasupra lui, crengile înflorite ale puieţilor de salcâm, răsfrânte de greutate.
Copiii se joacă, îşi schimbă mereu locul. Ancuţa smulge de sub gardul lelii Vochiţa câteva fire de susai, le cojeşte şi-l îmbie pe Gelu să mestece lujerul dulceag. Andrei, venind dinspre casă, a adus de printre răzoare cine ştie ce buruiană, abia încolţită. Le-a explicat celorlalţi: "Mult timp m-am uitat la ea, mi se părea că e un lăstar de stejar şi mă gândeam: ce-ar fi ca în mijlocul grădinii noastre să crească un ditai stejarul, ca acela de la Porcu? Când ţi-e de joacă, te zbengui pe-afară, la soare, când ţi-e cald, te tragi la umbra stejarului."" Şi atunci de ce l-ai smuls?" îl sâcâie fratele mai mare. "Păi eu n-am văzut, până la urmă, că nu e decât o buruiană!? Ce-i drept, cam semăna la frunză…" "Ia vezi, Miţa ce face!" "Dacă vrei să ştii, acum Miţa e cuminte. Călăreşte gardul şi atât…"
Grigore ascultă şi nu ascultă sporovăiala copiilor. Ascultă şi nu ascultă meliţatul caprei, zumzăitul albinelor în crengile de deasupra, cântecul păsărelelor în lăstăriş, glasurile care fâlfâie peste vale. I-a pătruns căldura soarelui în toate ciolanele. Ce bine că Vera a întins o pătură dedesubt, să nu-l tragă umezeala. Nu-i ia nimeni seama, dar, dacă l-ar întreba cineva de vorbă, răspunsul lui ar fi unul şi bun: Eu nu mă clintesc din locul ăsta până nu apune soarele! Noroc că nu-l întreabă nimeni…
Se aud paşii Verei coborând pe răzor. Se aşază pe un colţ al păturii, ca să nu-l deranjeze, cât să nu stea direct pe iarba jilavă. Trage cu ochiul dacă n-a adormit. Să-i spună? A mânat bobocii la vale. Când se întorcea, lângă şanţul de dincolo a auzit un cotcodăcit ca de cloşcă şi nişte piuituri. S-a băgat prin stufărişul acelui gard sălbăticit şi a zărit o cloşcă cu pui. A strigat-o pe Măria lui Bâldău, care tocmai ieşise la poartă: Vino să vezi şi dumneata minunăţia! Vine Măria, se uită: Aoleo, mânca-te-ar gaia, aci mi-erai? Păi asta e găina mea, de-mi dispăruse acu’ vreo lună, de crezui că mi-o fură vulpea. Ce m-oi fi văitat, ce-oi fi căutat-o! şi ea şi-a făcut cuibar în mărăcini şi a clocit acilea. Că-n celar nu-i era bine! Huoo, proasto!, că nu ţi-i iau, vrusei numai să-i înnumăr…
A ajutat-o să-i scoată din mărăcini şi să-i mâie în ogradă. O cloşcă arţăgoasă, spălăcită-roşcată la pene…
Vera spusese ceva despre o cloşcă sau…? Grigore tocmai privea, printre gene, un cal care se oprise în faţa lui, venind dinspre partea stângă. Stătuse o clipă nemişcat, apoi îşi scuturase coama şi coborâse cu picioarele dinainte într-un loc mai lăsat, poate în şanţul drumului. Acum îşi înfundase botul în iarbă şi păştea. În clipa asta Grigore nu vedea decât lumina, în arc de cerc, de pe crupa calului şi coada lui bogată, atârnând până-n pământ. Asemenea lucru nu mai văzuse, îşi dădu seama, nici în copilărie, nici în cei trei ani de armată la artilerie, printre cai, nici după aceea, prin câte târguri umblase: o coadă care în loc să se subţieze spre vârf, rămânând doar o şuviţă de fire lungi, şfichiuitoare, dimpotrivă, devenea în jos tot mai groasă, desfăşurată în plete, ca pe spatele unei femei şi atârnând cu capătul firelor în ţărână şi întoarse puţin, ca nişte zulufi. Nu văzuse şi nici nu îşi închipuise că aşa ceva ar putea să existe; iar acum avea în faţa ochilor această podoabă, legănându-se uşor, gata oricând să pornească spre coastele calului, desfăcându-se ca dintr-un caier. Aştepta acel moment, zvâcnetul aripei - şi în timpul acesta una dintre potcoavele din spate, după cum cădea lumina printre crengi, strălucea ca un ciob de oglindă…

"…Când să mă despart de Măria lui Bâldău, continuă Vera să povestească, apare dinspre oraş nenea Radu Voiculeţ. Dă bună ziua, ne întreabă de vorbă. Şi Măria îi spune cum a dat de cloşca ceea. Dar, zice tot ea, nu de aia ieşisem eu la poartă, mi se păru că auzii aşa, ca nişte împuşcături dinspre vale. Ce să fie? Păi ce să fie, zice Voiculeţ, sunt pe vale Niţă Oprea şi Ghiţă Teodorescu, cumnatu-to. De vreo săptămână de când au auzit că-i epurează din armată, umblă ca haiducii. Zice că azi i-ar fi chemat să predea. Dar ei sunt pe vale, beau din damigeană şi trag cu puşca în Râpa Popii, ca la răzbel…"
Va urma


Preluare de pe blogul Filialei de critică, cu completări:

Colocviul Filialei de Critică 31 martie 2018

     Sâmbătă, 31 martie 2018, a avut loc, în Sala Perpessicius a Muzeului Naţional al Literaturii Române, a VIII-a ediţie a Colocviilor anuale de Critică ale Filialei Bucureşti - Critică, Eseistică şi Istorie literară a Uniunii Scriitorilor din România. Au participat critici literari, membri ai fililalei, universitari, invitaţi de la alte filiale ale USR, jurnalişti culturiali, public. Sub genericul "Teme, strategii, tehnici în proza românească de după 1989", au fost prezentate următoarele comunicări:


Radu Voinescu – „Proza între 1990 şi 2018, de la stagnare la resurecţie: scurtă retrospectivă”
Maria-Ana Tupan – „Întâlniri de gradul doi: structuri narative şi teorii critice la început de secol."
Dan Gulea – „Tema istoriei în proza recentă”
Ana Dobre – „Doi prozatori a timpului de azi: Gheorghe Stroe şi Ioana Băeţica”
Simona Vasilache – „Proza scurtă sau romanul? O problemă de tehnică narativă”
Dan Stanca – „Proza românească de azi, între diversitate şi confuzie”
Horia Gârbea – „Parfumul trecutului mort - reconstituiri istorice în proza ultimului deceniu”
Doina Ruşti – „Tipuri de naraţiune in proza romanească actuală”
Vasile Spiridon – „«Sexistenţialismul» – noua paradigmă a trăirismului”
Mircea Opriţă – „Proza SF – un gen în firească evoluţie”
Angelo Mitchievici – „Punctum şi studium: o reflecţie cu privire la câteva fotograme literare în proza Hertei Müller şi cea a lui Augustin Cupşa”
Ion Bogdan Lefter – „Inventar prozastic 1990-2018: continuităţi, consolidări, epuizări, reorganizări, recuperări, nume noi, improvizaţii, tăceri".
Dan Stanca, Radu Voinescu



Lucian Chișu, Ion Bogdan Lefter, Ion Lazu, ..

Maria Ana Tupan, Emil Lungeanu, Georgeta Drăghici, Horia Gârbea, Bogdan Ionescu Lupeanu, ... Răzvan Nicula,.. Teodora Stanciu, Oana Georgiana Enăchescu..


Consemnare Ion Lazu: Președintele Filialei Critică a deschis lucrările,
subliniind faptul că, ajunse la a opta ediție, Colocviile au adus un aport
neîndoielnic la elucidarea unor probleme din domeniu; contribuțiile la
primele 6 colocvii au fost antologate, ceea ce se va întâmpla și cu textele
următoarelor colocvii; aprecierea de care se bucură aceste contribuții teoretice
este dovedită de faptul că prestațiile respective sunt omologate în bibliografia
autorilor respectivi. Textele comunicărilor vor apărea în „Luceafărul de Dimineaţă”,
r câteva în revista „Neuma”, cum promite Horia Gârbea.
Radu Voinescu face o scurtă retrospectivă a situației din proza noastră după
Decembrie ’89; în primii ani nu a fost o schimbare esențială, la care unii se
așteptau, poate, era nevoie de acumulări pentru o nouă viziune; și era presa în
ebuliție, care ținea loc de de toate, asigurând şi nevoie de poveste, acaparând
toată atenția românilor. A urmat o perioadă a predominării memorialisticii, foarte
impresionantă, și etalarea unei literaturi de sertar, pe care unii o neagă azi, fără
temei. Al. Vona, P. Dumitriu, Vintilă Horia, atâția alții. Proprietatea și posesiunea,
de Petru Dumitriu, text păstrat de Geo Șerban, rămas cu o pagină lipsă, ca să nu
uităm vitregia vremurilor. Atâtea alte texte confiscate de Securitate. Apoi au apărut
romanele, proza scurtă, operele optzeciștilor, ale textualiștilor care fuseseră deja
scrise înainte de momentul 1989. A dispărut cenzura și, odată cu aceasta,
complicitatea dintre autor şi cititori care miza pe parabolă etc. Nu toți scriitorii
și-au schimbat mijloacele de expresie de la o zi la alta. Nicolae Stan a rămas
obstinat pe tehnicile vechi, care nu-și spuseseră ultimul cuvânt. Ceață pe Tamisa, 
romanul lui mai recent, abordează tema orașului de provincie, de regăsit și în Filip
Florian. Se constată că prozatorii de azi socotesc că viața lor de fiecare zi e cu
deosebire densă, că se poate transfigura realitatea inclusiv în tentă ironică, cu
umor; vezi V.M. Tăicuțu, care adună de prin reviste poezii fără haz și har ale
epocii de dinainte pentru a-şi portretiza personajele; dar și Gh. Neagu, cu romanul 
Japița, truculent, chiar grosolan, de nu și mai mult. În continuare se dovedește
interes pentru lumea satului tradițional, acum în disipare, vezi Ștefan Mitroi, în 
Dulce ca pelinul şi Bâlciul de argint, dar și Marin Codreanu, cu O lume de poveste,
scris, totuşi, cu inegalităţi. Dar și tetralogia Muscelenii a lui Titi Damian. Filonul
istoric, după o stagnare, trece de la obsedantul deceniu la perioada următoare.
Se valorifică filonul istoric, vezi Doina Ruști, dar și Bogdan Ionescu-Lupeanu;
această proză are o nouă șansă de a plăcea publicului şi prin romane mai de
senzaţie, vezi Cavalerii doamnei în negru şi Ochiul Dragonului, de Ruxandra
Invăncescu. Se fac, aşadar, pași spre romanul de consum. Emil Lungeanu, cu 
Enigma, caută rezolvări de tip polițist, se adaugă Codul lui Alexandru, de Gelu
Negrea. Filonul fantasticului, mare maestru al acestei orientări fiind Dan Stanca: 
Ultima biserică, Muntele viu, Mila frunzelor, preluând universul lui Eliade, la alt
nivel, cu alte mijloace. Revoluția ca atare a constituit un subiect: Bogdan Suceavă:
 Noaptea în care cineva a murit pentru tine, text din care se degajă acel miros al
morții și al spaimei; Radu Sergiu Ruba are şi el asemenea pagini în Demonul
confesiunii.
Este resuscitat romanul biografic, precum cel dedicat de Mirela Stănciulescu
Veronicăi Micle, O legătură inexplicabilă, pornind de la un citat din epistolarul
Dulcea mea Doamnă, Eminul meu iubit! Alte romane care au vizat cu dinadins
succesul de public, cu concesii tot mai mari, inclusiv cu poncifele de rigoare.
Apare și tema emigrației, a refugiaţilor, avem, astfel, Veneticii de Ion Lazu, unul
dintre marile romane ale secolului trecut. Dar și literatura care valorifică filoane ce
păreau uitate, cel gotic, cu accente horror, ca la Răzvan Nicula, cu volumul de
povestiri Abisuri... (Exclamă Radu Voinescu: Noi, care citim și citim, nu facem
față la cât se scrie astăzi!) Este și filonul exotic, N. Strâmbeanu, cu texte nu prea
bine realizate. Se remarcă, în schimb, Octavian Soviany, cu două mari romane ale
sale, recuperând zone care nu au fost valorificate în literatura română. Avem,
deci, o adevărată ebuliție a scriitorilor români, și o polifonie tehnică şi tematică.
Dan Stanca: Constată că autori mediocri au urcat foarte repede în frunte; pe de
altă parte, am asistat la o corcire a stilurilor, inclusiv a valorilor. Își amintește că
după ’89 cărți multe apăreau, dar rămâneau neatinse în rafturile librăriilor; ca
atare autorul s-a însingurat, a pierdut entuziasmul afirmării. Avem cazul unor
scriitori asemeni lui Mircea Cărtărescu; acesta a făcut plecăciuni la toate dictaturile
și democrațiile, la rând, nepierzând vreo ocazie; avem apoi cazul lui Radu
Aldulescu, a scris mereu despre o anumită lume a mahalalei, carte după carte,
nedepășind un anumit nivel; ar fi o dovadă că literatura pe care o scrii nu te înalță,
cum s-ar crede, ci te lasă acolo unde ești, de nu cumva te și coboară mai la fund.
Care sunt plusurile? Doina Ruști, prozatoare care are toate datele reușitei
adevărate. Florina Iliș, a părut că dă o primă mare lovitură, după care nu a
confirmat. S-a evidențiat, în schimb, Diana Adamek și, de asemenea, Ruxandra
Cesereanu, o scriitoare excelentă. Gabriela Adameșteanu, reia aceleași teme, iar
Eugen Uricaru se ocupă de trecut, în manieră polițistă. Un nume de marcă: Adrian
Zografi; dar și V. Vosganian, cu Cartea șoaptelor, a dat lovitura; se dovedește că
nu avem nevoie de romane sofisticate, ci de o scriitură directă. Mai aduce în
discuție pe Petru Cimpoeșu, pe Matei Vișniec, dar și pe Lucian Dan Teodorovici,
inclusiv pe Octavian Soviany, cu Moartea lui Sigfried.
Maria-Ana Tupan: O foarte amănunțită și doctă periodizare a literaturii noastre,
de la primele manifestări și până în prezent, extrem de informată din punct de
vedere teoretic; ajunsă în stricta actualitate, autoarea constată că prestațiile
bloggerilor nu fac parte din cultură, ci dintr-o mimetică fără șanse creative.
Dintre marile nume ale noii literaturi post-decembriste, N. Breban, Aura Christi,
P. Cimpoeșu, Dan Stanca, iar din literatura exilului, Eliade, Vintilă Horia, C.V.
Gheorghiu au fost recuperați.
Dan Gulea: Remarcă în proză o dorință de a rescrie istoria trăită. Iulian Ciocan,
Liviu Radu, romanul istoric basarabean. Surprinde câteva direcții: istoria ca
traumă - Norman Manea; istoria ca felie. E.O. Chirovici. Romanul social: Dan
Lungu. L.D. Teodorovici; dar și actualitatea socială, ca și aspecte ale
regionalismului: bănățean, basarabean, maramureșean. Evidențiază performanțe
în proză. Ion Iovan, Vasile Ernu, Marta Petreu și alte proze care au prilejuit
ecranizări.
Ana Dobre: despre doi prozatori teleormăneni: Gh. Stroe, care nu mai este
printre noi, și Ioana Băiețica, autoare încă tânără. Consideră că perioada de
după 1989 ar merita o altă Istorie a literaturii române. Gh. Stroe (1953-2012),
a scris o literatură de parabolă și reflecţie, în siajul unor Kafka și Camus.
Comunismul, văzut ca o parabolă a tiraniei. Soarele roșu, o metaforă, titlu ce
sugerează chiar comunismul bolnav. După care a publicat două volume de proze
scurte, în maniera realismului magic, la granița real-ireal. Ioana Băiețica (Turnu
Măgurele, n. 1980), apare cu o carte de debut șocantă; autoarea face parte din
generația fracturistă; acești autori consideră experiența dragostei ca fiind decisivă
spre a accede la absolut. Nouă nu e tema, ci nouă e abordarea, total dezinhibată;
este generația care caută teme spre a le detabuiza, deci un bovarism depășit prin
tupeu. Iar în fond nu diferit de abordările ”huliganilor” din anii ’30, deci, nimic nou
sub soare. Autoarea Băiețica este radicală, vrea totul sau nimic, se raportează la
absolut. O generație care își alege lumea în care să trăiască și regulile ei. Citat:
”Literatura e o soluție de a nu te sinucide!” Nu cumva fracturiștii refac experiența
trăiriștilor? Ne asigură Ana Dobre: Ioana Băiețica s-a cumințit. Mamă, soție,
scriitoare. (Aflăm şi că la momentul apariției cărții, mama autoarei a achiziționat
toate exemplarele din librăria orașului, ca să nu se scandalizeze vecinii...).
Simona Vasilache: Elanul teoretic și autoreferențial al optzeciștilor i-a îndemnat
să scrie proză scurtă. Mai fusese o astfel de etapă, în anii ’60, când autori iscusiți
debutau cu proză scurtă, ca exercițiu în vederea lansării în roman. În anii ’80, o
pauză de respirație prin proza scurtă; apăruse teoria fragmentului, a disipatului;
era sentimentul absurdului perceput de o generație de navetiști, mulți dintre ei
profesori, îndrumători, oameni fără stabilitate, ca și textele pe care le scriau,
agățate într-un colțPupa-Russa, de Gheorghe Crăciun a fost considerat la acel
moment marele roman al tranziției. Jocuri textuale ce par acum căutate,
obositoare. La drept vorbind, nevoia noastră de poveste nu e satisfăcută de acest
fragmentarism. Acum există un grup de practicieni ai prozei scurte; o dovedesc
anchetele și listele din „Familia”, din „Vatra”, au apărut și antologii de proză scurtă.
S-ar părea că acum este urmat drumul invers: de la roman la proza scurtă, adică
după ce ai devenit maestru în conciziune. La drept vorbind, poate nici nu avem o
lungă tradiție a prozei scurte, precum, de pildă, hispanicii. De remarcat că
optzeciștii i-au reeditat pe interbelicii de nișă, precum Blecher, C. Fântâneru - și
unii și alții au vrut să-l șocheze pe burghez. Sunt transcrise discuții anodine, la
cafenea, la terasă, dar se practică și trasul cu urechea, cu ochiul, se constată
pasiunea pentru faptul divers. Vezi Mircea Nedelciu. Aventuri într-o curte
interioară. Ce aventuri puteau avea loc acolo, dacă nu imaginare? În rest, nimic
mai mult decât o marginalitate feroce.

Va urma