luni, 2 aprilie 2018



Scriitorul zilei: Matilda Cugler-Ponin. 2 aprilie 1851- d. 1931
Imagini pentru matilda cugler poni imagini
 
Dintr-o familie de nemţi stabiliţi la Iaşi, Matilda Cugler este un nume pe care îl mai pomenim 
când vine vorba despre Convorbiri literare şi despre mişcarea de la Junimea, dar mai ales 
când se  fac referiri nu neapărat academice la îndrăgostirile savantului  A.D. Xenopol şi ale 
lui Mihai Eminescu. A fost căsătorită cu un  Burlă, iar după un timp cu savantul Petru Poni, 
chimist, profesor  la Iaşi, academician. A avut şansa unei vieţi lungi, care însă  nu i-a fost de 
ajutor în impunerea numelui său ca autoare de  referinţă în literele româneşti. 
Versurile sale, în maniera album de domnişoare cu educaţie de pension, adresându-se unor 
cititoare sever supravegheate de  guvernante (dacă e să-l cităm pe G. Călinescu), sunt poezii  
clasate, aparţinând istoriei literare.  Citite acum, se observă mai clar faptul că sentimentul, 
oricât de onest sau chiar  puternic, nu face poezia, ci altceva, un simţ al inefabilului şi o magie 
lingvistică pe care am convenit să le numim har poetic, talent.

 
Alţi scriitori:
Lucian Dumitrescu, n. 1923
Ion Gheorghiţă, n. 1939
 
  
 Poezia zilei, Matilda Cugler/Poni
 
  Răchita

Grădina-i părăsită. Unde umblam odată, 
Nici păsări nu mai cântă cu glasul lor voios, 
Pe drumuri creşte iarbă, pe micul iaz înoată 
O luntre sfărâmată de timpul nemilos.
 
Numai pe mal stă încă răchita cea bătrână, 
Cu crengile-i plecate spre iazul adormit 
Şi ca visând se mişcă, când dureros suspină, 
Trecând pe lângă dânsa zefirul rătăcit
 
În coaja ei uscată zăresc înc-al meu nume; 
O mână mult iubită în dânsa l-a tăiat, 
Apoi făr'de credinţă a rătăcit prin lume 
Şi numai bietul arbor numele l-a păstrat.
 
Răchita cea bătrână, de-ar vrea ea să vorbească, 
Mult ar putea să spuie din timpul cel trecut; 
Cât e de uitătoare inima omenească... 
Ea singură o ştie, ea singură-a văzut! 
 
1873


Ion Lazu - Veneticii, fragment: Somnul în iarbă, II 
Copiii, care prinseseră din zbor câteva cuvinte, se apropiară ca să asculte. Grigore 
înghiţi de câteva ori, pentru că nu mai vorbise de mult. Dar mai ales ca să fie sigur
că e treaz de-a binelea -  şi înşiră cuvintele: "Şi tocmai acum Mihail s-a dus la regiment
să ceară reangajarea!"
Grigore îşi dă seama că glasul lui sună ciudat, ca din somn sau ca din adâncul pivniţei.
Cuvintele au în ele un fel de amânare şi de dogeală. Parcă ar fi vocea altcuiva. Dar alta
poate că e cauza. De când nu s-a mai ascultat el vorbind lungit în iarbă, cu faţa în sus,
cutreierată de umbra crengilor care se leagănă deasupră-i! Pesemne de la Arpintea, când
bântuia cu Vera pe dealuri, la livezi.
Vera şi ea ascultă cuvintele lui Grigore cu luare-aminte. Nu, nu doarme şi totuşi vorbeşte
ca prin somn. L-a toropit căldura, oboseala… De câteva minute i se învârte în cap un gând caraghuios, s-a tot ferit să-l spună, dar o să-i
dea drumul, măcar aşa, pentru cei mici. A auzit povestea asta pe când era copilă şi de ce
n-ar spune-o, la rându-i, copiilor ei?
"… Se zice că nu e bine să adormi în iarbă pe o astfel de vreme", începe ea. O ascultă copiii?
Cum să n-o asculte?! "Unui om care a adormit în iarbă, la umbră, i s-a băgat un şarpe pe gât,
până în stomac. Se pare că omul acela băuse înainte nişte lapte. Şarpele a simţit mirosul, că doar el se dă în
vânt după aşa ceva. Se zice că uneori, când vaca are ugerul plin, şarpele se strecoară în grajd
sau pe câmp, unde e vaca, face în aşa fel de se suie pe piciorul ei, pune gura la ţâţă şi suge
până se satură… vacii îi chiar place, pentru că dacă ugerul e prea plin, începe să o doară.
Mulţi au văzut lucrul ăsta, şarpele sugând la ţâţa vacii. Şi, fiindcă veni vorba, se spune că o
femeie i-a turnat lapte în strachină copilaşului ei, i-a pus lingura în mână şi l-a lăsat să mănânce,
ea întorcându-se în ogradă, să-şi vadă de treburi; după un timp, când a intrat în odaie, a dat
peste un ditamai şarpele, care sugea lapte din strachină, iar copilaşul îl împingea cu lingura şi îl certa : Numai tu să bei? Mai lasă-mă şi pe mine! Vă închipuiţi ce-a fost în sufletul bietei mame..."
Acum copiii căşună cu întrebările şi Vera trebuie să le răspundă, n-are ce face, doar ea singură
a început povestea. A ieşit şarpele din burta omului aceluia? Murise şarpele? Îl muşcase pe om
de stomac şi îl omorâse? I se făcuse operaţie? Da de unde! Îl puseseră pe om cu capul în jos şi cu gura căscată deasupra unui castron cu lapte cald  şi şarpele, simţind mirosul, a ieşit singur
afară. Cum aşa, mamă?
Zarvă, nu glumă! S-a dus picoteala lui Grigore, îşi zice Vera, trăgând cu ochiul. Dacă nu cumva
tocmai acum, ascultând astfel de poveşti, îl picneşte somnul de-abinelea.
Va urma   


Colocviul Filialei de Critică, II

Dan Stanca
Dan Gulea
Doina Ruști
Angelo Mitchievici
Ion Bogdan Lefter
Cioran, Eliade, Ionesco...
Colocviul Filialei de Critică, II
Horia Gârbea: Ne spune că este și prozator, și poet, dar scrie și cronici de întâmpinare; iar pe de altă parte,
a îngrijit antologii de proză scurtă. ”Parfumul trecutului mort”, nu? Acele texte sunt și istorice, dar și
contemporane. Apar acum puzderie de texte prozastice, însă prea multe sunt într-o manieră gazetărească,
plictisitoare la lectură, semn sigur că autorii nu au capacitatea de a se ridica la nivelul artei. Tehnicile nu sunt
suficiente, chiar bine însușite fiind, de aceea se scrie atâta proză proastă. Acești autori nu observă că descrierea
trebuie să aibă stil, să atingă tensiunea unui poem; ei nu înțeleg că aceeași scenă poate fi descrisă adecvat
sau prost... Sunt aduse în față câteva nume reprezentative de prozatori care se ridică la nivelul exigențelor:
Doina Ruști, B. Ionescu-Lupeanu, Bogdan Teodorescu, Bogdan Hrib, Marta Petreu, cu al său Acasă, pe
Câmpia Armaghedonului. Salutar este a găsi calea de a nu eșua în gazetărie, adică în reportaj și pamflet.
Doina Ruști, prezentată de Radu Voinescu drept una dintre cele mai traduse prozatoare: Autoarea mărturisește
că a ajuns în fața unei dileme, nu ştie ce să aleagă pentru următorul roman: stilul confesiv, deci, la persoana
întâi, aflat acum în trend – ori scrisul constructiv, la persoana III-a, pe care ar fi tentată să-l utilizeze în
continuare. Ce-i drept, scrisul confesiv devine plictisitor după vreo 10 pagini. Intervenții din sală: de obicei nu se
folosește în exclusivitate persoana I, autorul vine cu inserturi la persoana a treia, dar și cu adresarea la
persoana a doua – sunt cărți scrise numai în această manieră; există dintotdeauna libertatea de a alterna
registrele stilistice. Autoarea remarcă scrisul performant al Martei Petreu din romanul Supa de la miezul nopții.
Vasile Spiridon: Se referă la exemplele discutate de antevorbitori, constată că  autori precum Ioana Băețica,
Ioana Bradea, Ionuţ Chiva și alții din falangă nu au mai dat nimic, de multă vreme. Se vor fi clasicizat? Mai
precizează: discursul tupeist, obraznic, nu este nicidecum vreo noutate în literatura de după Decembrie. Pe de
altă parte, este evident că gustul cititorilor evoluează și el, chiar foarte accelerat. Ne dă exemplul unui text din
1891, în care un autor uitat de vreme, canonicul Grama, se ridică împotriva abordărilor la limită din poemul
Călin, de Mihai Eminescu. Încă din primele versuri, respectivul contestatar ultrapudibond depistează și
blamează cu mânie tot ceea ce i se pare aluzie indecentă în scena Zburătorului ce pătrunde în iatacul tinerei
fete de împărat, care doarme într-o poziție „tare indecentă”.  Aceste aspecte i se par respectivului critic al lui
Eminescu scandaloase, intolerabile, cu efecte dezastruoase asupra tânărului cititor... Așa se puteau pune
problemele la sfârșitul secolului XIX... Iar acum, după 1990: hipersexualitate, droguri, asistăm cu stupoare la
relansarea literaturii pornografice, de tot deocheată. Sunt teribilismele unor juni în fond lipsiți de talent, de
vocație literară: Mulți dintre ei au căutat scandal, au vrut să epateze, să se remarce măcar în acest fel dubios.
Dar se vede că degeaba ar fi perseverat. Unii dintre ei au tăcut definitiv, alții chiar și-au renegat „opera”, vezi
cazul din 2010 al lui Marius Ianuș, dar mai sunt și alții, de care nu ne mai amintim decât în astfel de ocazii.
Pentru că, de fapt, e vorba doar despre lipsa acută de talent.
Mircea Opriță: (Lipsește, a trimis o comunicare, prezentată de Radu Voinescu): despre literatura de anticipație
din România; există texte performante, unele au fost traduse cu succes în străinătate, iar altele sunt
traductibile orcând. Un exemplu ar fi Mihai Grămescu, deși cineva din sală a opinat că nici textele lui nu sunt
totdeauna la cel mai înalt nivel. I s-a editat, postum,  o integrală a operei. Se mai reţin Liviu Radu, Sebastian
A. Corn, cu Ne vom întoarce în Muribecca, Dan Doboş, cu trilogia Abaţia, după model Isaac Asimov, Doina
Roman, cu trilogia Pragul, Marian Truţă, Michael Hăulică, cu Transfer, Dănuț Ungureanu, cu Marilyn Monroe
pe o curbă închisă și Basme staționare, ca şi lumile contrafactuale imaginate în nuvelele lui Marian Truță.
Concluzia este că genul, la noi, în aceşti aproape treizeci de ani, ar putea fi un exemplu de forţă, dinamism şi
adaptabilitate.
Angelo Mitchievici: Realul și ficționalul. Autorul constată că realul va ocupa întotdeauna un loc foarte
important în abordările prozastice. Desigur, tendința literaturii adevărate este de a transcende realul ca atare,
de a obține „autenticitatea” mediată, prin transfigurarea datelor furnizate de real. Deci, dihotomia:
real-autenticitate. Felia de viață zolistă, dar și sugestia că realismul strict este contraproductiv artistic și produce
texte redundante. Există un plan al realității, cel auzit și văzut, lesne de prins într-o fotografie. Autorul merge
la un text de Herta Müller, care descrie un număr de trei fotografii din copilărie, diferite, dar totuși niște simple
fotografii; dar ni se oferă și descrierea împrejurărilor în care ele au fost făcute; e vorba despre starea de spirit
a mamei care o pieptăna pe copilă – uneori era calmă, alteori stresată de excesele bahice ale soțului, alteori
și mai mult de-atât. Din unele fotografii, ca și din unele scene descrise după natură, ni se sugerează, iese/
trebuie să răzbată pînă la cititor, un înțeles uman, un mesaj. Fără asta, scrierea oricât de conformă cu realitatea
rămâne la nivel gazetăresc, fără transfigurare. Este menirea scriitorului de vocație.
Ion Bogdan Lefter: Nu prezintă propriu-zis o evaluare a situației prozei de după ’89, căci ar trebui să vorbim
de macrostructuri narative; vorbim despre o perioadă care se va subsuma unei epoci mai largi. IBL ne furnizează
un inventar de nume, cam 160, proze relevante; nu e mult dar nici foarte puțin. A grupat autorii pe criterii
extraliterare, în funcție de prestația lor temporal vorbind: în continuitate, în ascensiune sau în declin, cu noi
apariții etc.
Continuări și consolidări; va fi vorba de prozatorii propriu-ziși, apoi de proza foștilor poeți, critici, eseiști.
Dintre primii: I.D. Sîrbu, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Al. George, dar și
Livius Ciocârlie, care a optat pentru modalitatea jurnalului; mai intră aici: Radu Mareș, Gabriela Adameșteanu,
Vasile Andru, Eugen Uricaru, Ion Iovan, dar și M. Pora, Ioan Lăcustă, B. Horasangian. Marinescu, Radu Țuculescu,
Horia Rusu, Al. Vlad, Stelian Tănase, C. Stan, D. Dinulescu, C. Teodorescu, Ioan Groșan, Daniel Vighi. Poeți
deveniți prozatori: Nora Iuga, cu două romane de top, C. Abăluță, asemenea, cu Groapa Roșie; Dora Pavel,
G. Chifu, Oct. Soviany, Cărtărescu, Iaru, Ruxandra Cesereanu, Em. Galaicu-Păun. Foști critici: N. Gheran cu
cele 4 volume-memorii deghizate de mare interes, Mihai Zamfir, Andrei Cornea (cine s-ar fi așteptat la
orientarea puternică spre proză în cazul lui, specializat în studii filosofice şi de istoria artei?!), Diana Adamek,
până în anii ’90 doar o foarte bună exegetă; M. Dragolea, Dan Alexe, Ioana Pârvulescu, Vlad Zografi.
Continuări spre epuizare: C. Țoiu, care a încercat, a perseverat, dar nu a mai dat nimic de anvergură, N. Breban,
care proliferează, Aug. Buzura, D.R.P., în umbra a ceea ce scrisese, G. Bălăiță, Mihai Sin, Dum. Dinulescu.
Diminuare: Șt. Agopian, în vădită pierdere de viteză. I. Rațiu, V. Gogea, Gh. Ene, Sorin Preda, G. Cușnarencu,
Nic. Iliescu au continuat să publice, însă neconvingător; Reorganizări: R. Cosașu, G. Bălăiță. Avem numeroase
Jurnale şi amintiri: Ovidiu Țopa, apărut surprinzător, la Târgoviște, N. Steinhardt, recuperarea lui M. Preda la
acest capitol, I. Negoițescu, P. Solomon, Nina Cassian, Maria Banuș, cu un jurnal cam amorf, neorganizat; Lena
Constante, Victor Felea, M. Sântimbreanu, cu jurnale de mare îndrăzneală despre directivele de la Consiliul
Culturii și mai de sus, N. Balotă, cu 2 Jurnale numite Caietul albastru; Ion Ianoși, Adrian Marino, Ecaterina
Oproiu. Din exil: C.V. Gheorghiu, Vintilă Horia, Virgil Tănase. Au apărut scrieri ale prozatorilor români în
germană, în maghiară. Avem scrierile Monicăi Lovinescu, Virgil Ierunca, C. Eretescu; de remarcat cele două
volume de memorii ale pictoriței Anamaria Smigelschi, amintirile publicate de Riri Sylvia Manor, proza lui
Gabriel Andreescu: L-am urât pe Ceaușescu. Nume noi: Mircea Daneliuc, cu vreo 15-20 de romane, unul și unul,
Florin Toma, Nicolae Stan, Ioan Mihai Cochinescu, Florin Șlapac, Marian Ilea, Adrian Oțoiu, Tudor Călin
Zarojanu, V. Vosganian, Ovidiu Pecican, Corin Braga, Ion Manolescu, Cătălin Țârlea, Petre Barbu, Horia Gârbea,
Ovidiu Verdeș, Filip Florian, Vianu Mureșan, cu Nebunul lui Dumnezeu, roman performant, Răzvan Rădulescu,
Dan Lungu, L.D. Teodorovici, Fl. Lăzărescu, Radu Pavel Gheo, Călin Torsan; basarabenii Iulian Ciocan, D. Crudu;
apoi Eginald Schlattner, octogenar; scriitori maghiari. În SF, Mihail Grămescu, dar mulţi scriitori improvizați.
Tăceri: Șt. Bănulescu, Tudor Țopa, Sânziana Pop, care spune că a pierdut un roman în... taxi... Emil Paraschivoiu,
Adina Kenereș, Florin Sicoe.
Discuții, aplauze, tratații. Alte discuții, tot despre proza ultimilor aproape trei decenii.
Din fotografiile de pe pereți ne priveau scriitorii lui Ion Cucu, de dinainte de ’89...