marți, 10 aprilie 2018



Scriitorul zilei: Horia Gane, , n. 10 aprilie 1936 - d. 6 iulie 2004

       


Născut la Scăieni-Prahova, din părinţi evrei, familia este deportată în Transnistria între 1941-1945. Începe cu întârziere şcoala primară, face apoi o calificare în meseria de textilist, lucrând 2 ani la fabrica de postav din Buhuşi. O facultate muncitorească 1954-1958, apoi Filologia în Bucureşti. Bibliotecar la Olteniţa, la Urziceni, corector la Ateneu din Bacău, iar din 1976 vine în Bucureşti, funcţionar la Comunitatea Evreiască, de unde se pensionează medical în 1981.
A debutat cu poezii încă în 1956, iar în volum, colecţia Luceafărul, abia în 1967, deci la 31 de ani: Lumină întârziată. Este lumina vieţii, care i-a surâs cu amânare, este lumina poeziei, care şi ea a apărut la un moment dat al unei cariere lipsite de aplomb. A publicat câteva volume de poezii, s-a încercat şi în proză, mereu marcat de apartenenţa etnică şi de experienţa sa concentraţionară, sub al cărei spectru sumbru a trăit o viaţă.

Citeşte mai mult:http://www.crispedia.ro/Horia_Gane

Opera literară: . Lumină întârziată,  1967;  Dimineaţa noului venit, I,  1974; Plante gânditoare, 1977; Melior,  1981; Puntea de hârtie, 1986; Frageda fire,1990; Convorbiri cu idealuri,  1995; Sănii la vremea caiselor, 1995; Toleranţa, 1995; Civilizaţia iubirii,  1996; O şansă la un milion (O întâmplare a omeniei),  1996; Calm, pus deoparte, prefaţă de Nicolae Manolescu, 2002.
***
L-am cunoscut în perioada când era instructor cultural la Bacău şi îndeplinea şi funcţia de corector la revista nou înfiinţată Ateneu, unde eu însumi am debutat cu versuri în 1964. Am dedus că făcuse parte dintr-o echipă studenţească de gimnastică, împreună cu Ovidiu Genaru şi George Bălăiţă, ei înşişi redactori la Ateneu. Apoi ne-am revăzut în viaţa literară a capitalei. În Scene din viaţa literară, Ed. Ideea europeană, 2007, sunt consemnate unele apariţii ale poetului Horia Gane, în compania lui Grişa Gherghei şi I. Grinevici, a altor confraţi.

Din Ion Lazu: Intruşii. Odiseea plăcilor memoriale:

12 iulie 2007, miercuri. Ieri mă prezint la 10:30 la staţia de metrou Griviţa; la intrarea blocului lui Horia Gane: nimeni! Unii care descarcă marfă dintr-o dubiţă. Merg mai încolo, dau de biserica Sf. Gheorghe-Griviţa, pe care o vedeam zilnic din troleibuz, în drum spre sau de la serviciu;  tocmai a sosit o maşină mortuară, iese preotul şi o întâmpină. Revin, acum pe trotuar activează nişte inşi de la salubritate, le spun să facă lună, că dezvelim o placă memorială. Vine televiziunea? Da. 
Placa e învelită într-o pânză albă, cum se cuvine. Apare un domn bărbos-înspicat, întreabă de scara A, deci pornim împreună şi îmi dau seama că ne-am mai văzut. Sunăm la apart. 45 dar nu răspunde nimeni. Moment de confuzie. Apoi chiar coboară dna Gane, cu Doina Ghiţescu şi alte doamne. Apare dinspre metrou dl Radu Cârneci cu soţia Emmy, le ies în întâmpinare, vorbim, le explic amploarea acţiunii. Se bucură, mă felicită. Îi spun: Pe G.B. nu l-am găsit acasă, Adi Cusin are telefonul schimbat, idem Grişa Gherghei. Spune că G.B. se ţine distant, de la o vreme nu i-a mai dat niciun telefon. Alcătuieşte o mare ediţie de sonete, are deja 300 de autori, detaliază lista. Multă muncă, le-a neglijat pe-ale lui. Vrea să cedeze cărţi. Îi sugerez o donaţie la bibl. Jud. Rm. Sărat. Ne adunasem un grup nu neapărat mare, totuşi decent. Câteva doamne în vârstă, dar şi câteva tinere. Eu, cu cartea de debut a lui Gane în buzunar: Lumină întârziată.  O arăt unei tinere. Răsfoieşte cartea din colecţia Luceafărul, jinduită pe-atunci de noi toţi şi se miră, vede că am citit poemele cu creionul în mână, făcând mereu însemnări.
Preoţii încep slujba sub placa memorială. Apare şi televiziunea. Spun câteva fraze în faţa camerei de luat vederi. Reporter tânărul Andrei Dinu. Mi se aduce un băţ mai lunguţ, cu care dau jos pânza albă de pe placa postată destul de sus, greu de abordat. Ţin un scurt spici în faţa celor adunaţi în cerc, apoi vorbeşte Radu Cârneci, iar Doina Ghiţescu citeşte două poezii de Horia Gane, Doamna Elena ne mulţumeşte. Scena de pe trotuarul din faţa uriaşului bloc este filmată cu 2-3 camere – operator fiind un tânăr cunoscut mie din vedere, tip sportiv, chelos; apare şi Pan Izverna şi criticul de artă Filipovici, dar şi redactorul Nicolae Buiciuc, ştiut de mine de pe vremea debutului. Urcăm cu liftul, acolo apuc să mai vorbesc cu R.C. Ţine un spici Filipovici şi vorbeşte mai dens Pan Izverna: acest poet a dus tot timpul cu sine un roman, cel al vieţii sale, marcată de lagărul de concentrare din Transnistria...
Coborâm, în faţa intrării blocului o găsesc din nou pe soţia poetului, care ne mai mulţumeşte o dată. Mă gândeam: În fine, o primă dezvelire, un bun început. Familiile de care depinde în totalitate acest aspect ar trebui să se implice. Să cheme lume, să dea importanţă evenimentului. În fond nu e ca la înmormântare, când eşti excedat de obligaţii, ca să nu mai vorbim de durerea pentru cel dispărut, de zdrobirea trupească-sufletească, de cheltuieli... Ar fi un mod de a-l readuce în lumea valorilor pe scriitorul dus...



Poezia zilei, Horia Gane

Casa

Să-mi steie casa-n  preajmă la egrete
Spre marginea din  sud a unei ploi
Şi să-mi atârn pereţii de portrete,
Cu cărţi de dragoste plonjând în noi.

Un zvon Enescu aibe, număr, poarta,
Să-noate brazi spre ea cu ochi deschişi,
Iar stelele care-şi refuză soarta,
Să.mi fie lac, seara acoperiş,

Pe.acest pământ cu zori de mare scrise,
Şoptit de ape şi trăit de curţi,
Zidit de meşteri, prăvălit în vise,
Un sunet zurgălău fugit din munţi.

(din volumul Lumină întârziată, colecţia Luceafărul, 1967)

Alți scriitori:
Maria Banuş, n. 1914
Mircea Scarlat, n. 1951 



ION lAZU - VENETICII, fragment: Fata lui Goigulan


...Frate-său primise o însărcinare foarte importantă, dar el, Andrei, să stea de pază lângă copaie, nu era prea puţin pentru un şcolar ca el? O lăsă pe Ancuţa cu grija frăţiorului, iar el se duse în fundul curţii, să adune ce era de adunat: unelte, cratiţe, ligheane, jucării… Caprele, legate la gard. Au să le suie în căruţă sau au să le mâie în urma ei? Şi găinile de prin ogradă… şi gâştele de pe vale? La toate trebuie să se gândească, nimic să nu-i scape…
Să plece ei de aici, tocmai când îşi făcuse atâţia prieteni de joacă?! Doar ieşea în drum şi era în mijlocul copiilor, doar zece paşi făcea şi era pe coastă, unde scoteau vitele la păscut. De la gardul ţaţei Măria şi până în valea Porcului, lumea lor în lung şi-n lat. Mereu să fie cât mai mulţi, împreună, la zbânţuială, la joacă. Alergări, trântă, bătăi cu ciomegele între ei, băieţii, ca să se vadă cine e mai iscusit, dar să-i vadă şi fetele - şi să li se vadă lor ce au sub cămaşă. De aia născoceau jocuri, de aia se dădeau de-a rostogolul pe coastă, de aia se luau la hârjoană, ori le trăgeau de mâini până se împiedicau şi cădeau pe spate. Li se vedeau picioarele în sus de genunchi şi, cu puţin noroc, până să se acopere în pripă şi fără ca fata să fie sigură dacă ai văzut sau n-ai văzut, vedeai ce voiai să vezi. Era aşa de bine! Tăceai mâlc, nu spuneai nimănui, dar ţi se încălzea burtica, simţeai un zbârnâit dulce, îndată se înţepoşa cucu’ de-l ai acolo. Împingeai cu podul palmei în jos, iute, dar nu ca să ascunzi umflătura sau să o potoleşti, ci ca să o simţi că este acolo şi se împotriveşte la apăsare. Asta îţi dă, nu ştiu cum, o bucurie şi o cutezanţă. Păi de ce le îmboldeau ei pe fete să se întreacă la săritul de pe mal? Sunt ele isteţe, ştiu să-şi ascundă picioarele, strecurându-şi poalele între genunchi, când se aşază pe şanţ, când sar de pe mal, când se suie în vreo salcie de pe gârlă. Hai, că poţi! Mai sus! Ţine-te cu mâna de craca aia! De jos, te uiţi drept în ochii ei şi-i vorbeşti, dar privirile tale sunt acolo unde trebuie, poalele se îndepărtează pe nesimţite şi, oricum, mâinile sunt ocupate: zăreşti scoicuţa…
Nu e nimic urât în asta, oare de ce nu poţi privi pe îndelete, ci doar într-o străfulgerare? Animalele se încalecă şi ele. Câinii mai ales. A văzut odată, de pe prispă, nişte căini încălecaţi în curte la lelea Vochiţa şi prinşi de o mare grabă… N-a mai putut să-şi ia ochii de la ei. L-a apucat un tremur şi o fierbinţeală, a plecat bolnav de la colţul prispei; a luat-o prin spatele grădinilor, prostit, căutând nici el nu ştia ce…
De la un timp îşi face drum la Gheorghiţa lui Goigulan, colegă de clasă. O fată cam spălăcită şi care nu ştie nimic la şcoală, deşi e cu vreo doi ani mai mare ca el. Părinţii la muncă, ea singură acasă. L-a chemat să-i arate ce are de scris. Deodată, ca din întâmplare, fetiţa s-a întors cu spatele şi s-a aplecat să ridice de pe podea o strachină. De când s-a aplecat şi până s-a ridicat poate să fi trecut un veac. A văzut atunci ca o caisă pârguită şi dejghiocată până la jumătate. Ar fi putut s-o atingă cu degetele, atât era de aproape, dar a stat ca paralizat... Se şi mira mama: De ce se tot duce el la Gheorghiţa, mai în toată ziua, să-i arate ce au de scris! Se ducea mereu, dar degeaba! El pândea vreun lucru în spatele fetei şi apoi o întreba: dar unde e caietul? (sau tăbliţa? sau ghiozdanul?). Fata se ciucea şi ridica de jos lucrul pe care i-l ceruse, el râmânând cu buzele umflate. Dar tot trăgea nădejde că vreodată fata nu va fi atentă, ca atunci…
Mai avea două colege în vecini, dar cu ele n-ar fi îndrăznit, cu fata lui Patitică fiindcă era scundacă şi sâcâitoare, iar cu Constantina pentru că era prea drăguţă şi i-ar fi fost ruşine de ruşinea ei. Înăltuţă, cu obrazul subţire şi cu ochii mari, căprui, curaţi. Într-o zi din această primăvară care abia începuse, potrivise lucrurile în aşa fel ca să se întoarcă de la şcoală numai ei doi, pe cărarea din leasă; ajunşi în pădurice, o rugase să-l aştepte puţin, culesese câteva viorele şi tămâioare. Îi dăduse fetei bucheţelul şi îi spusese, mai-mai să se înece de emoţie, o poezie pe care o ştia de la tata şi pe care n-ar fi spus-o în ruptul capului altor fetiţe: o comoară păstrată cu mare grijă într-un loc tainic din mintea lui şi unde, de acum înainte se afla şi chipul cu ochi cuminţi al Constantinei…
Şi acum, să se mute în mare grabă, când el plănuia să se întoarcă acasă pe cărarea din leasă, cu Constantina!? Să plece aşa-deodată dintre copiii cu care se îndemna la joacă. Ce-o să fie el fără joaca de fiecare zi cu copiii din vecini? Şi, te pomeneşti că jocul lor o să fie şi mai frumos de acum înainte… Să plece de pe valea Porcului tocmai acum, când voia să-şi ia inima în dinţi şi să se bage în tufiş, împreună cu băieţii mai mari, atunci când se ascundeau ca să cânte : Un băiat şi cu-o fetiţă / Făceau dragoste-n portiţă. / Băiatu-i cerea guriţă, / Fata-i da de sub rochiţă…
Să fie puşi pe fugă, cum ai alunga nişte răufăcători, cum ai sparge cuibul unor păsări stricătoare, ca să scapi de răul lor… De ce să păţească ai lui această ruşine?
Andrei se îneca de obidă. Era convins că dacă tata ar fi fost acasă, urâcioşii ăia de prospeţeni n-ar fi îndrăznit nici să intre în ogradă, necum să se apuce de smuls ţigla de pe acoperiş!
O ajuta pe mama să care afară, lângă poartă, lucrurile de prin toată casa. Nu numai că o ajuta, dar ar fi vrut să-i spună ceva care să o îmbuneze. Ce să-i spună, pe cât era el însuşi de amărât?
Deodată i se lumină. Cum de uitase măcar o clipă? Se luă după maică-sa şi, ţinând de un capăt al covorului pe care-l purta dânsa pe umăr, îi spuse:
- Ştii mamă, căluţul şi călăreţul pe care mi i-ai făcut matale i-am dus cu bine la şcoală. Călăreţul nu s-a clintit nici atâtica din şa. L-am arătat doamnei învăţătoare Tătaru. Ştii ce a zis? A zis aşa: Uitaţi-vă, copii, ce minunăţie! Şi mi-a zis să aşez căluţul pe marginea catedrei. Toţi copiii au ieşit din bănci şi s-au înghesuit ca să poată privi de aproape. Unii îl mai văzuseră, când am apărut cu el în curtea şcolii, alţii nu. Dar acum se uitau toţi, uimiţi. Doamna Tătaru s-a aplecat şi dânsa şi se uita cu mare plăcere la coama căluţului. Atunci, nu ştiu ce mi-a venit, de am strigat : Mama mea l-a făcut, cu mâinile ei! Şi m-am întors repede în bancă, pentru că îmi dăduseră lacrimile. Iar după aceea, în tot timpul lecţiilor căluţul a rămas pe catedră. Doamna a zis: Să nu se atingă nimeni de el! La sfârşit l-a luat cu grijă şi l-a dus în cancelarie, să-l păstreze acolo. A spus că de-acum e al şcolii. Chiar aşa a spus, să-l întrebi şi pe Mihăilă, dacă nu mă crezi.
- Ba te-aş crede, dragul mamei, dar vezi bine că nu am timp nici să mor…
Va urma



Ion Lazu - Fotografiile zilei