vineri, 6 aprilie 2018


Scriitorul zilei: Daniel Corbu,  n. 6 aprilie 1953.
   
                       
Poet optzecist din plutonul fruntaş, Daniel Corbu s-a născut la Tg. Neamţ şi, urmând Filologia bucureşteană la fără frecvenţă (absolvită în 1983, când a şi debutat în volum) şi-a câştigat existenţa îndeplinind cele mai diferite profesiuni. Instructor cultural la Tg. Neamţ din 1984, în 1998 s-a mutat la Iaşi, ca muzeograf la Bojdeunca lui Creangă, apoi la Casa Pogor. Mereu cu iniţiative de animator cultural, a fondat edituri, reviste (Panteon, Feed Back), a organizat Festivaluri, colocvii naţionale ale Noii Avangarde. Şi în tot acest timp a scris şi a publicat volume de poezii. S-a preocupat de promovarea colegilor de generaţie optzecistă, scriind studii pe această temă a postmodernismului, la concurenţă cu Mircea Cărtărescu, dintre poeţii preocupaţi de mişcările literare şi cu colegii exegeţi ai generaţiei: Radu G. Ţeposu, Ion Bogdan Lefter etc.
Un demers liric foarte personal, bine timbrat, o retorică mereu surprinzătoare, cu inserturi mărturisitoare, neaşteptate, proaspete, de-o sinceritate emoţionantă. Cu ceva witmanian în scriitură: un om cu taina lui, mişcându-se printre semenii săi, în căutarea clipei de graţie, când celălalt poate să-ţi primească mesajul. Pentru că, dincolo de aspectul formal, postmodern al poeziei, miza rămâne de fiecare dată spunerea de sine: "Sunt cel ce aprinde ruguri de vorbe...", ori: "cântece din nordul meu / răsărite ca florile din inimă..."

Poezia zilei: Daniel Corbu

Încoronarea cu lacrimi

Multa vreme mi-am imaginat poezia: o femeie privind
printr-o fereastră.
Multa vreme am crezut că privind prea mult
frumuseţea
voi orbi.
Îmi spuneam: de m-aş învinge mereu
fără martori şi fără fast
de m-aş învinge în fiece clipă!
Dar cineva îmi arăta cu degetul instrumentele de
făurit duminici
felinarele de înaintat în deşert
altcineva tocmai descoperise complotul lucrurilor
mărunte
asupra privirilor mele
prietenii răsturnau pe trotuar valize cu îngeri
serile îmi pregăteau încoronarea cu lacrimi
si nu ştiam cum să te mai mint moarte
care ani de-a rîndul ai acoperit spaţiile albe din
poemele mele
îţi cîntam litanii cîntece din nordul meu
răsărite ca florile din inimă
singur îmi încurajam călătoria pe cruci
si mă vindecam de muşcătura atîtor cuvinte
otrăvite.

Cînd vei citi acestea cititorule
eu demult voi fi plecat prin alte poeme

Poezie: Intrarea în scenă, 1984; Plimbarea prin flăcări, 1988; Preludii pentru trompetă şi patru pereţi, 1992; Documentele haosului, 1993; Spre Fericitul Nicăieri, 1995; Cîntece de amăgit întunericul, 1996; Manualul Bunului Singuratic, 1997; Duminica fără sfîrşit, 1998; Cartea urmelor, 2001; Evanghelia după Corbu şi alte poeme, 2006; Refugii postmoderne, 2007; Eonul Marelui Desant, antologie, ediţie critică, 2007...


Alţi scriitori:
Bogdan Amaru, n. 1907
Emilia Şt. Milicescu, n. 1908
Al. George, n. 1930
Virgil Carianopol, m. 1984  



Ion Lazu - Veneticii, fragment:



... Moldiţa! Deci ai lui au ţinut minte că a avut o căţelandră Molda. Şi, ca ofiţer de artilerie, doi cai, pe Odor şi Mara; Nu era scrisoare să nu le spună ceva şi despre caii lui. Şi despre isteaţa Molda. S-a prăpădit, săraca, în apele Nistrului. Treceau dincolo, pe podul de pontoane, cu bateria; însă erau în mare întârziere, din cauză că trupele din faţa lor se mişcaseră anevoie. O clipă de neatenţie; şi faptul că a ezitat să o ia în braţe:  s-a ruşinat de oameni. Înghesuială prea mare, nu reuşeau să urce pe pod. A sperat că Molda o să se strecoare cumva. A strigat-o: Molda, aport! Şi ea, în disperare, a sărit în valuri! Din nenorocire n-a sărit în aval de ponton, ci în susul lui. Vâltoarea a tras-o la fund, sub pontoane, s-a prăpădit… Le-a scris despre asta şi iată că nu au uitat, i-au dat numele căţeluşei ăsteia…
Le-a vorbit de regiment, de cei din Cioburciu, de Getuţa. Nu le-a putut spune chiar totul. Vera înţelege şi aşa unele lucruri trecute sub tăcere. Situaţia era cam încurcată. Getuţa îi dăduse de înţeles că are pe altul. Un şef, divorţat, fără copii, în stare să-i asigure un viitor, inclusiv la slujbă. Mihail era tentat să creadă că lucrurile nu stăteau chiar aşa – locuise la dânsa vreo zece zile şi acel străin nu-şi făcuse simţită prezenţa. Mai ştii? Poate că Getuţa încearcă să-i forţeze mâna în ideea căsătoriei. El ce să spună? Nu se putea angaja în vreun fel până nu se lămurea situaţia lui, până nu-şi găsea un rost, un serviciu care să-i permită să-şi asume nişte obligaţii. Ce l-ar fi reţinut, altfel? Drăguţă şi devotată, deşi dintr-o familie simplă. Doar şapte clase. Însă funcţionară, la o adică. Sigur, îşi dorise mai mult, cândva, dar nici asta n-ar fi contat.
Numai că… numai că nu reuşea să şi-o scoată din minte pe Claudia. Vera, oricum, bănuieşte ceva. Poate chiar s-ar mira să afle că a uitat-o, după ce îi vorbise cu atâta ardoare despre dânsa. Getuţa, la rându-i, nu se poate să nu fi simţit că el e cu gândul în altă parte; îi vorbise despre ea în treacăt, ca despre o poveste încheiată. Era şi nu era  aşa…
O cunoscuse încă de pe când era pedagog la Chişinău. Elevă de liceu în penultima clasă, sora colegului Nicu Novacov. Bileţele, întâlniri, curte asiduă, iubire împărtăşită. El va mai rămâne un an pedagog, ca ea să termine liceul şi să meargă împreună la facultate, la Bucureşti. El ar fi urmat Politehnica, ea Literele, între timp s-ar fi căsătorit. Deocamdată se considerau ca logodiţi. Numai că a intervenit ceva, în vacanţă. O plecare a Claudiei la Iaşi. La înapoiere, i-a comunicat că rupe logodna. Ce s-a întâmplat ? Ridicări din umeri, nervi, lacrimi. A aflat de la Nicu: sora lui se va căsători cu un mare antreprenor, prieten de familie, mai în vîrstă cu şaptesprezece ani, care se obliga să îi asigure continuarea studiilor universitare.

Mihail nu putea admite că iubirea lor nu a existat, după ce se înflăcărase atâta. Dacă a existat, ea va dăinui, învingând oprelişti de orice fel. Scrisori peste scrisori, solicitarea unor întâlniri pentru explicaţii; nu obţinu decât promisiunea amânării iminentei căsătorii, - dar ce promisiune era asta?! Probabil perspectiva unei studenţii sărace o descurajase, asta putea conchide. Mihail va renunţa la Politehnică, un plan ce se dovedise hazardat. Se va înscrie la Şcoala militară, în trei ani va fi ofiţer: alt statut social, un salariu consistent, carieră deschisă. Poate Claudia are dreptate; fetele sunt mai grăbite, dar şi mai realiste.
Va urma